...amurgul lupilor singuratici, a oamenilor de cultură care par a se topi în zgomotul de fond al istoriei...

... buzunarul lui Abel ...




În general, în cultură, mai ales în cea scrisă, persoana scriitorului, a cărturarului, a omului de cultură, personalitatea sa, au avut şi mai au încă, dar în mică măsură, un rol
important.


Omul de cultură e vocea din cetate, de multe ori ia locul politrucului sau a sociologului, gândurile sale sunt gânduri care bat mai departe decât problemele zilnice ale lumii. Are
capacitatea de a trece de ziduri. De multe ori oamenii zilei, VIP – urile, au apelat la cei care au avut puterea să
vadă mai adânc problemele. Cărturarul acoperă un gol în viaţa cetăţii, când unele personalităţi uită care este
rolul lor pe lume, când abandonează misiunea.


Cu cât însă capitalismul original românesc, deşi puternic influenţat de cultura europeană, sau cu accente din cultura diverselor medii, începe să se maturizeze, apare, într-un fel, amurgul
lupilor singuratici, a oamenilor de cultură care par a se topi în zgomotul de fond al istoriei.


Operele lor ajung greu la public şi, aşa cum remarca Roman Horia Patapievici, blocajele îşi fac prezenţa, cu alte cuvinte lumea nu mai circulă de la un om la altul, de la un grup la altul, se formează nuclee care rezistă puţin, apoi
mişcarea, valul acestui secol, le înghite. Lupul singuratic urlă în pustiu,
pare a nu fi auzit. Îşi scrie operele, beneficiază de sponsorizări când e
vremea lor, trimite cărţile în cele patru puncte cardinale, dar răspunsul nu
vine, glasul timid al cititorului e prea slab, prietenii îşi aduc aminte din
când în când de crângul unde se ascunde lupul cel singuratic. E un efort maxim
al fiinţei de a se face remarcată în librăria de zgomote, în biblioteca de
strigăte, în tribunalul veacului.


Regulile se schimbă, marile edituri, marile companii care fac piaţa de cultură îşi găsesc loc, astupă urletul lupului singuratic. Apoi asociaţiile de tot felul se zbat, focalizează destine, încearcă să le valorifice pentru a da
culoare istoriei după stilul cerere
– ofertă. Şi, Doamne, multe cereri mai au cei din comitetul director ...


În mod clar e nevoie de o strategie şi de o viziune puternică venite din partea marilor companii de cultură, de forţa nevăzută a puterii capitalului. Rezistă cine înţelege că e nevoie de strategii de atragere a fondurilor
comunitare, sau de la stat, pentru marile acte de cultură, de cunoştinţe din
mediul de afaceri, cunoştinţe economice, juridice, de regulile europene şi
internaţionale. Rezistă cine poate face presiune asupra instituţiilor de stat
pentru a-şi atinge scopurile, de a forţa mâna rece şi inertă a ministerului în
scopul dorit, a agresa spiritual politrucul pentru a –şi aduce aminte că totuşi
există ceva cultură prin România.


Lupul singuratic nu e băgat în seamă in acest spectacol de blog-uri mişcate.


Doar societatea civilă, invizibila putere, mai strigă, mai acţionează în judecată statul, agenţia, ministerul, are putere, e un glas, iar legislaţia internă şi cea europeană recunoaşte dreptul asociaţiei de a acţiona în numele
cuiva, pe teme şi direcţii, există proceduri de a trece de zidurile sociale,
recunoscute, acceptate şi cine ştie rezistă,
câştigă, beneficiază de bani, de putere, notorietate, poziţie pe piaţa
culturii.


Încă se mai simte în România boala trecutului, în spatele acestui mecanism de cultură, sunt oligarhii - mecena, ei au relaţii oriunde, ştiu să beneficieze de reeşalonări la finanţe, să iniţieze proiecte înainte de a fi lansate de
agenţie sau de minister, au informaţii, ştiu să creeze colaboratori, asociaţi,
coautori, etc., să restituie credite, etc, să apere eternul drept de autor în
faţa lui Dumnezeu Cel Unic, bătându-se în piept cu pumnul pentru eterna
originalitate. Mai apare şi o comandă de la stat, una grasă, un dicţionar, un
studiu, o enciclopedie, o antologie a unor tradiţii sau zone uitate, etc., ceva
important pentru Europa din care uităm că facem parte.


Rechinii sau oligarhii se mişcă mai bine. Apele sunt adânci, se vede banca de credite pe fundul oceanului, contul cel banal de serviciu. În acest timp,
deja lupul singuratic are duşmani, prea a atacat pe mulţi, prea stă blocat în
viziunea sa de serviciu, nu iartă, se luptă, sistemul pare să-l sufoce, fiscul
bate la poartă, familia suferă din pricina eforturilor sale de tot felul, nu
are secretară, nu are asistent în managementul său unic, are o maşină de scris interzisă cândva de
comunişti, vreun calculator vechi, uitat de vreo asociaţie străină, care nu
poate scrie cu diacritice cum ar trebui, un calculator care se blochează în
mijlocul manuscrisului, comunicarea
pe email e greoaie, viruşi electronici blochează memoria electronică a
capodoperei, etc. Lupul singuratic scrie noaptea, când poate, în rest e prins
în programul de la serviciu, trebuie să –şi câştige pâinea cea de toate zilele,
nimeni nu-l iartă, el nu are dividend, nu are blog pe care să strige, să-şi
pună opiniile şi să fie cunoscut, îşi corectează opera în vremuri de tristeţe,
uneori în trenul de navetă, sau în tramvai.


E aici o luptă inegală şi mai sunt şi prietenii care vor să facă politică, iar lupul singuratic îi deranjează, îi stresează cu nihilismul lui, cu dosarele recuperate de la diverse instituţii, de la CNASAS, îi deranjează personalitatea
lupului, ei vor să fie în parlament, în consiliul local, oriunde, iar el, lupul singuratic, e împotriva tuturor, nu vrea
partid, nu vrea ong –ul, agenţie,
etc., pare inadaptabil deşi este cel mai deschis la vremurile noi, la inimă şi
la glas.


Vrea să-şi scrie capodopera... să o facă tot mai cunoscută, să fie văzut din balconul operei naţionale.


Nu a violat pe nimeni, nu a tâlhărit pe nimeni, mijloacele de informare din mass – media nu îl au în proiect, el doar ştie ce anotimp este în România şi pentru cine bat clopotele în Europa ...


Din când în când lumea îşi aduce aminte că a împlinit 50 de ani, o viaţă, o, dar nu face invitaţii la restaurant, doar la casa de cultură sau la galeria pictorilor din centru, poate la iarbă verde, cu fluturii pe post de ospătari ...


Aş dori să urlu, dar sunt răguşit, nu e la moda lupul singuratic, el ştie să scrie şi e prea puţin într-o lume în care totul se cumpără ...când nimic nu e de vânzare ...


Priveşti adânc şi începi să pricepi, că pentru a-şi scrie opera şi a sta la umbra cuvântului domnul Horia Roman Patapievici acceptă criticile din toate partidele care l-au propus în instituţii director de cultură , post din care
s-ar putea eradica blocajul, dar
creează blocaje, pentru că instituţia e fabrica de blocaje, nu e politică aici,
doar propunerile sunt politice.


Stai şi auzi corul îngerilor târzii când domnul Andrei Pleşu îşi scrie eseul, melancolic şi realist cu un gând zburând-i spre rolul ministrului
sau a consilierului de stat, inspirat când bilanţul fundaţiei este în regulă,
contribuţiile vin la timp şi există inimă bună în cetăţeanul român de la ora
20,oo, sâmbăta, când femeile cântă la
pian.


Filozofezi tandru când îţi zboară gândul la domnul Gabriel Liiceanu care ştie că un bun capitalist poate rezista şi dacă editura publică marile cărţi ale filozofilor şi antologia de urlete
ale politrucului de serviciu, în buna tradiţie a editorului care rezistă prin acţiune şi prin
studierea pieţei de moment şi prin critica pură a celor treizeci de arginţi ...


Observi că Uniunea Scriitorilor e condusă de un critic, repede devenit demnitar la stat, cu influenţă şi prestanţă, lupul singuratic vrea în haită şi comisiile de tot felul din uniune nu au reguli stricte de autocontrol şi evitarea incompatibilităţilor şi a
conflictului de interese, sunt, de fapt, un fel de control al pieţei prin concursuri.


Uniunea nu are o bază publică de date corectă şi actualizată cu ceea ce se scrie în ţară cu talent şi suferinţă, ci doar ceea ce oferă editurile bine reprezentate în comisii.


Desigur că mulţi s-ar supăra dacă am afirma că aceştia sunt băieţii deştepţi din cultură, dar în orice epocă ei sunt prezenţi, indiferent de sistem, domeniu şi apostilă. Forează precum marii petrolişti în deşertul din estul Europei. Ajung adânc în pământ, până la pânza
neagră a ţiţeiului care mişcă epoca ...


Este interesul, ca să folosim un termen perimat venit de la Marx, de la Adam Smith, de la filozofii antici, de la Avraam, de la Cain care l-a găsit în buzunarul lui Abel ...



Zăpezile trec, lupii rămân şi îşi schimbă părul dar nu şi fotograful ...



Constantin Stancu






Vizualizări: 11

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor