poezie, proză, muzică, arte plastice, foto, video, evenimente
Ana Șerbănescu este câștigătoarea locului III al celei de-a III-a ediții a Concursului Național de Literatură - secțiunea poezie - organizat de Rețeaua literară în parteneriat cu editura Tracus Arte sub egida Uniunii Scriitorilor din România (USR)
Juriu concursului: Alexandru Matei, Alex Goldiş, Crina Bud, Şerban Axinte, George Neagoe si Gelu Vlaşin.
Ana Șerbănescu s-a născut in Bucureşti, anul 1994, 28 august.
e ziua în care sortăm poze
nu se mai deschide uşa de la camera patru
nimeni nu mai plânge cu sughiţuri de la balcon
niciun nepământean
nicio tablă de şah
cu o atingere se stinge televizorul
şi e timpul să nu îşi mai dea coate şi pumni
niciun timeout
am deschis din nou uşa
după ce am băut apă
dar era numai o cameră răvăşită
în care se înghesuiau patru persoane şi
casa foster pentru prietenii imaginari
să nu te dai la o parte din faţa televizorului
oricum programul ăsta rula demult
şi nu vreau să aflu când era asta
cu spatele arcuit conspirai împotriva mea la şah
mereu câştigam toate partidele
dar mereu pierdeam jocul
pentru că aveam un plan
să nu mă mai aşez lângă tine la meciul de fotbal
acum e ziua în care sortez poze
şi mi-aş dori să fi ştiut să-mi fac mutările
mai bine
toamna asta e iarnă
când m-a sunat domnu' de la groupama
cel cu cifrele şi ofertele
mă gândeam că mă simt exact ca o asigurare
toamna asta a plătit poliţa
pentru Crăciun, pentru Revelion
mai ales pentru tine
aşa că eu sunt undeva prin octombrie
unde nu ninge și nu se serbează nimic
în octombrie e liniște și trist
e aer rece, dar nu prea rece
un strat de zăpada, dar nu prea mare
și puțină iubire, dar nu destulă
în octombrie nu se întâmplă nimic
totul s-a întâmplat deja iar eu
(asigurarea)
nu am fost reînnoită pentru 2012
şi nu ştiu unde mă aflu sau ce trebuie să fac
nu s-a schimbat anotimpul
dar restul... nu mai este nimic din ce a fost
nu mai e sărbătoare
şi nici entuziasmul nu mai e
e doar timp care trece
şi câteva sute de mii de persoane
alergând în urma lui
încercând să-l prindă
eu m-am aşezat în faţa televizorului demult
şi urmăresc cursa de ceva vreme
pe măsură ce tu şi alţi câţiva ca tine
în loc să vă luaţi un scaun şi să priviţi
faceţi galerie timpului
care nici nu vă cunoaşte şi nici nu vă iubeşte
eu doar mă uit la el şi atât
este mai mult decât adorabil, este inocent
are niste ochi mari şi căprui care par
să nu ştie unde sau de ce se află
dar asta nu are importanţă
nu vreau să-l cunosc
îmi ajunge să ştiu că există şi
să ştie că-l susţin şi eu, la rândul meu
cu timpul meu
pentru că nu vreau să fiu încuietoarea unui lanţ
nu vreau să am nimic de-a face cu el
nu vreau să-l compun
nu vreau să-l creez
nu vreau să iau parte la procesul lui de formare
eu vreau doar să-l port
lănţişorul argintiu pe care mi l-ai dăruit
oare l-ai ţinut o vreme în mâinile tale?
Finalul definiţiei
Totul până acum a fost
sub formă de definiţie.
Câteva cuvinte asociate unui concept
şi nimic nu mai rămânea neclar.
De fapt. Realitatea. Nu. E.
O definiţie.
Prin definiţie, libertatea, tu,
deciziile îmi aparţin.
Dar eu constat că nu sunt o definiţie
şi că nimic nu se întâmplă cum ar fi normal,
sau măcar invers decât normal.
Nu. Se întâmplă cum vrei tu să crezi.
Iar acum poate moartea să apară lângă umărul tău
sau doar capul cuiva.
Diferenţa reală dintre noi doi este totuşi
imaginară şi probabil că într-un alt context
ca un cuvânt cu mai multe sensuri
suntem una şi aceeaşi persoană.
Numele nostru doar se scrie diferit,
dar se aude la fel.
despre fericire
s-ar crede că după atâta agitaţie
fericirea e o petrecere
cu invitaţi energici
şi dansatori pricepuţi
cu muzica dată tare
şi mese pline... niciun scaun
de fapt fericirea e
ca un parc după ploaie
unde la toate terasele
domneşte o linişte pustie
unde nu găseşti nicio bancă uscată
pe unde nimeni nu se încumetă să se plimbe
fericirea e o zi în care
ploaia ştie că trecătorii nu se aşteaptă
ca banca în jurul căreia nu e niciun copac
să fie uscată
şi o păstrează pentru tine...
dedicaţie
lumânările se aprind...
fiecare flacără se ascunde de cealaltă
se îndepărtează atunci când alta se apropie
tresare când simte că se va stinge
dar îşi păstrează cu mândrie misterul până la final
flăcările sunt nişte luptători desăvârşiţi
niciodată nu se sting de bună voie
până ce nu se termină ceara
iar atunci când îmbătrânesc şi plâng
lacrimile lor nu curg niciodată reci
mi-ar plăcea să fiu o flacără
iar oamenii să înţeleagă
că nu lupt decât pentru mine
până ce lumânările se sting...
amiba
corp unicelular radioactiv supraponderal infect şi primitiv!
da, tu
pentru că nu îţi pot spune ţie asta am să scriu aici
că nu îţi permit să intervii atunci când îmi merge mie bine
să întri pe uşă atunci cand râd eu
şi nici să apari atunci când sunt tristă
mai cu seamă nu ai voie să rumegi iarba pe care o calc eu
să scrii pe hârtia aruncată de mine
sau să înoţi în sticla mea de apă minerală naturală necarbogazoasă
deci cu alte cuvinte n-ai permisiunea să-mi răpeşti cuvintele sau
să-mi omori timpul
iar înainte să mă întrebi de ce îţi scriu o scrisoare deschisă pe care
probabil nu o vei citi niciodată
ei bine o fac pentru că nu eşti sigura amibă de pe planetă
sau... eşti singura amibă din viaţa sticlei de colecţie
şi n-o să-mi cer scuze acum că ţi-am luat vişinata
pentru că deşi sticla era plină, nu mai era nici măcar o vişină înauntru
niciuna!
iar dacă te-ai săturat cu ele atunci mă bucur pentru tine
eu încă stau şi mănânc vişine de anul trecut, iar alcoolul s-a evaporat demult...
aburi
prin aburi nu se vede sufletul
doar visele aprind câte o lumânare
în camera pustie unde nimeni nu mai e trist
iar viaţa şi moartea nu mai există
doar când bate vântul se stinge lumina
şi cam atât
aşa dispare timpul
când esenţa sunt aburii şi nu prezentul
iar bucuria stă în trecut
nu în viitor
când lumea ta există deja
şi nu mai vrei să o creezi
ştii că aburii sunt amintiri
dar tu totuşi încă eşti chiar dacă
ea şi el şi ea si el şi ea şi el
au dispărut
în aburi vezi lumea cel mai bine
îi vezi pe ei cei de la colţ
şi pe ei cei din depărtare
în acelaşi timp
din acelaşi loc
de pe peronul unde aştepţi
să vină el cu un cappuccino fierbinte
ceva
îmi doresc cu ardoare
să se întâmple ceva cu mine
ceva cosmic şi tragic
să stai şi să te gândeşti poate
atunci măcar
dacă am existat de ce am existat
şi dacă nu
să te gândeşti cum ar fi fost să fiu
măcar o parte din ceva
un măr
o cană
un parfum
şi când acel ceva se va fi întâmplat
o să mă mai gândesc şi eu poate o dată
la optimismul ăsta
dacă o să-l mai vreau aşa sau în alt fel
mai dureros şi mai vizibil
sau poate o să vreau să mă nasc altcineva
şi să sper că sunt altcineva-ul care trebuie
care nu plânge şi nu râde
dar poate o să vreau să mă nasc la fel
ca să ştiu că nu sunt altcineva
care minte şi omoară
acum aş vrea să nu mă nasc deloc
să nu pot să trăiesc şi nici
tu să nu poţi trăi cu mine
dar nici în absenţa mea
acum îmi amintesc
când iarna trecută îşi cerne fulgii de zăpadă
prin boxa neagra de la care nu-mi mai pot lua ochii
încep să îmi amintesc
cum m-ai împins şi am căzut
apoi am adormit...
un val negru ca boxa asta
s-a spart de chipul tău şi am uitat
cum te chema
cum o chemi
cum te vede şi o vezi
şi se disociază de mine
cea care stă pe acelaşi loc
dar cu un pas mai încolo
şi e albă când sunt neagră
şi vorbeşte când ascult
şi este tot ce nu voi fi eu
dar alerg singură
lângă urmele ei de paşi
mereu în urma ei şi mereu
în contratimp cu ea
ca să nu ştiu niciodată
când sunt prea aproape
când îi pot sufla în ceafă
ca să o pot depăşi
trebuie să alerg mereu
şi mereu în urmă
iar dacă vreodată voi păşi
pe acolo pe unde a calcat ea
să tac si să aştept
să explodezi
Azi nu l-am văzut pe Nichita
Doar sâmbăta și duminica nu mă întâlnesc cu Nichita.
Azi mi-a fost dor de el și m-am gândit că poate ne vom întâlni
În altă viață, în altă lume.
El va fi tânăr și, cum îl știu, boem; și eu, eu voi scrie poezii multe
Până o să-mi dea un semn că a citit măcar una din ele.
E singurul motiv pentru care-mi doresc să fie ceva dincolo de moarte.
Să mă întâlnesc măcar o dată cu el, să bem un pahar de vin negru
La o masă, într-o cârciumă de lânga blocul din Amzei.
Să-mi scrie o poezie pe un petec de hârtie sau pe un șervețel.
Și să mă pot duce să mă odihnesc definitiv, fericită.
Balada Wilmei
~vreau alt Fred~
Numele meu nu e Wilma, cum numele tău nu este Fred.
O să mă adaptez.
Dar
Nu te vreau pe tine, fred, vreau alt Fred.
Tu eşti prea slab, dinţii tăi sunt strâmbi, buzele prea mari
Şi gesturile prea feminine.
Dragul meu Îngeraş,
Tu ai aripi albe, buzele micuţe, ochii căprui şi mâinile voluminoase.
Tu nu eşti femeie şi nu dansezi ca o buturugă.
Îmi place să trăiesc,
Ca Wilma, lânga tine. Aşa n-am nevoie de plapumă
Sau de pilotă.
Nu vreau haine şi nici parfum.
Dar vreau un hanorac, unul foarte mare, în care să încăpem amândoi.
Şi mai vreau pe cineva,
Din afară,
Care să închidă fermoarul
Geteilt durch drei
Te crezi superioară şi, în superioritatea ta, sari mereu în picioare şi strigi.
Te răsteşti ca proasta ridicând tonul aiurea şi
nu te suport, femeie, n-ai dreptate.
Trebuie să stai pe vârfuri, că eşti prea scundă şi ca să scuipi pe cineva în cap, urci zece trepte.
Priveşti de sus, de atât de sus încât, ca să te calc în picioare, nu trebuie să ridic talpa şi
umil, te agăţi de părul nepieptănat. Îl rupi că n-ai ce face.
În altă ordine de idei, nu-ţi suport degetele osoase,
Mi-aş dori să mă aflu în Antarctica de fiecare dată când te uiţi în ochii mei şi,
cu parere de rău, îţi spun că eşti retardat, ca şi restul lumii de altfel.
Am desenat două linii pe hârtie. Sper să prindă viaţa şi
să ţi se încolacească în jurul gâtului, apoi să se strângă, lent, nu mă grabesc…
Până când se vor reuni, opreşte muzica şi nu mai dansa.
Penibilul situaţiei mă amuză.
Cât despre tine, ce aş putea spune?
Eşti ursuleţul meu de pluş
şi totuşi, de fiecare dată când mă atingi mă gândesc să te iau la pumni.
Îmi place să te citesc, mă calmează şi mă face să zâmbesc.
Îmi place şi să te visez.
Uneori.
Colecţionarul
nu e nimic care să nu fi intrat până acum
în posesia ta
de asta tot ce am
a fost fabricat de două ori
în primul rând ca eu
să fac parte din palmaresul tău
din dulapul cu uși deschise
cu rafturi pe care mereu adaugi câte ceva
fie un cuvânt fie un secret
fie ceva ce eu îmi voi dori mereu să am ori să aflu
viitorul
ca și trecutul
există numai în colecția lui
niciun prezent nu-i este străin
va ști mereu tot ce mișcă
și tot ce nu există dacă nu vrea el
sub înfățișarea unui simplu om
se amestecă prin mulțime
poate fi cel care nu vorbește
cel pe care îl iubește toată lumea
dar niciodată nu este văzut
nu în forma lui reală
toți îl știu sub numele de
colecționarul
mai devreme sau mai târziu
el
va deveni piesa de rezistență
a propriei colecții
Ploaia de lângă desen
Stau,
privesc ploaia
de lângă desenul cu Iason Mink.
Iason,
cu plete de aur,
cu ochii mici,
cu buze subțiri
și cu nas ascuțit.
Da, acel Iason Mink,
lângă ploaie.
Mă sperie un zgomot ciudat,
mă opresc din scris,
mă ridic de pe scaun,
ascult o vreme
Da, e tot ploaia
---
Când m-am întors la birou,
dispăruse desenul cu Iason,
de fapt-
probabil că nu m-am întors
niciodată.
Podul de lumină
Provocarea - precum un bumerang
lovește adversarul şi uneori se mai întoarce,
alteori rămâne suspendată printre pletele lungi şi negre
ale salciei ce încă se mai apleacă tot mai bătrână şi mai tristă
peste lacul care se întinde inert de la un mal la celălalt,
leneș şi nestingherit în singurătatea lui.
Malul drept își întinde valurile spre cel stâng,
care tace, lăsând apa să se lovească violent de pieptul lui şi să se întoarcă
la cel care a început lupta.
Pe margine se așează în cerc tot mai mulți spectatori
care devorează cu plăcere fiecare zvârcolire din sufletul picăturilor
pierdute în confruntarea lichidă aterizând solitare
pe câte un fir de iarbă de pe dealurile tot mai înalte şi mai depărtate.
Spectatorii de înmulțesc, iar malurile simt greutatea lor tot mai pronunțată.
Pământul se surpă aproape sub picioarele curioșilor care vin în număr tot mai mare
să privească lacul.
Malurile se apropie tot mai mult, iar apa crestează bălți în jurul muntelui ce se înalță
tot mai greu pe măsură ce privirile sunt tot mai puține şi mai dezinteresate.
Acum rocile alunecă în jurul unei insule.
Malurile au devenit munte, iar lacul a devenit ocean.
Privirile nu mai veghează demult, dar în sfârșit se zăresc
raze de soare.
Concursul Național de Literatură a fost organizat de :
sub egida Uniunii Scriitorilor din România
colaboraratori şi parteneri media:
Dialogo Europeo, Diverbium, FEDROM, Biblioteca Judeţeană Bistriţa - Năsăud, România din Diaspora, Primăria Telciu, Cuvântul liber, UAP Bistriţa / Galeriile de Artă ARCADE 24, Totul despre cărţi, Atheneum Canada
Finalistii Concursului National de Literatura 2012 - sectiunea poezie - in ordine alfabetica:
* la sectiunea de proza a Concursului National de literatura 2012 a castigat Elena Navlea
Adaugă un comentariu
Felicitări !!!!!!!!
Felicitari! Esti o poetesa pe drumul cel (mai) bun.
Felicitări Ana şi la mai mare! Cu ocazia asta am aflat că te-ai născut cu o zi înaintea mea, anul nu contează.
Felicitări și multă baftă în continuare, Ana ! Există în poemele tale cel puțin câteva imagini memorabile ceea ce mă face să cred că vei avea ceva de spus în poezie într-un viitor nu prea îndepărtat. Cu condiția să înțelegi necesitatea evolutivă a scriiturii.
Felicitări!
Felicitari! Prezentati-i pe toti cei zece....!
Dacă asta e poezie...proza-ce mai este? Rânduri-nu versuri inegale, scriere numai cu literă mică-ce dracu mai e
şi cu gramatica asta?...denumiri de firme-groupama,total interzise-o fi vreun sponsor?...fata, ca fata-dar juriul?!...E bine că aţi dat mo(n)strele premiate, ca să ştim cum să nu scriem! Chiar în această reţea poţi citi poezii adevărate
scrise cu talent...de ce nu au fost luate în seamă? Bine că se găsesc lăudători...Hai, PA!
Versificaţie abscisială, fără urzire, fără simbolică,fără tăcere. Într-un cuvânt,plată...
© 2021 Created by Gelu Vlaşin.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !
Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria