Bătrânul anticar iubea duios curtea interioară îngustă, unde soarele ajungea cu greu şi doar în timpul amiezii când, în jumătatea aceea de oră, făcea să lucească jucăuş piatra pavajului neschimbată parcă din copilărie. Iubea pietrele de râu strâns înfipte în nisip şi care nu se ştirbiseră niciodată, casele cu aspect aproape medieval, firele anemice de iederă ce se căţărau obraznic pe ziduri. Îşi petrecuse toată viaţă în micul magazin din această curte interioară, şi se legase tot mai profund de spaţiul secular, ce mustea de istorii din alte lumi şi care peste atâtea veacuri rămăsese la fel: liniştit, domol, aproape atemporal. Fără îndoială atmosfera, aerul somnoros şi statornic era şocantă pentru oricine ajungea în ungherul acesta. N-ai fi spus că te afli chiar în centrul unui oraş din ce în ce mai zgomotos, mai năpădit de invenţii sonore ce pur şi simplu invadaseră viaţa, asuprind fără milă existenţele cetăţenilor. Magazinul, ca şi meseria erau moştenire de la bunicul său matern. În fiecare dimineaţă scotea afară cele câteva panouri care anunţau trecătorilor prezenţa anticariatului, apoi rămânea până seara târziu printre obiectele orânduite cu grijă, lustruite şi drese cu migală. Panourile fuseseră făcute de mult, colorate şi răscolorate, lăcuite şi răslăcuite, şi era greu de spus dacă aveau vreun efect, dacă reclama aceasta aducea muşterii, dar era un obicei pe care-l moştenise şi pe care îl respecta de multe ori amuzat. Lucruri rare şi cu adevărat vechi nu prea se găseau în micul magazin, mai degrabă felurite obiecte ce împodobiseră cândva locuinţe burgheze: tablouri mici şi întunecate, statuete din cele mai diverse materiale, bibelouri de serie, casete inutile, felurite rame, unele poleite, altele doar vopsite cu uleiuri terne, rame care nu mai fuseseră folosite de zeci de ani, obiecte casnice ieşite din uz, sfeşnice din alamă sau alpaca, într-un cuvânt o mulţime de lucruşoare ciudate şi de folosinţă incertă. Bătrânul anticar aştepta cu răbdare clienţii aduşi în oraş de agenţiile de turism. La vremea asta de vară, un oraş de munte ca Braşovul gemea de turişti: coloraţi, gălăgioşi şi dispuşi să deschidă punga. Cumpărau doar fleacuri desigur, de asta le şi ţinea la vedere pe acestea. Adevăratul său negoţ se petrecea pe neştiute. O, nu, nu era nimic ilegal, doar că cei ce ajungeau în cercul său de cumpărători fideli comandau telefonic, sau prin e-mail. Era priceput, bătrânul anticar şi foarte căutat. Înţelegea lesne ce-şi dorea o anume persoană, mai ales una bogată, şi de cele mai multe ori îşi putea bucura clientul la sfârşit. Se lăsa dus de intuiţia sa ce greşea rar; vocea, tonul glasului, inflexiunile subtile venite de la client, îl făceau să vibreze şi dintr-o dată ştia, înţelegea ce trebuie să caute. În lumea modernă, negoţul cu antichităţi se face ca într-o sectă bine organizată şi bogată. Dar nu toţi cei avuţi se pricep, ba am putea spune că dimpotrivă. Pe unii îi sfătuiau samsari ceva mai rafinaţi să investească în astfel de lucruri, şi atunci ei cumpărau de-a valma tot ce le pica în mână. Alţii voiau doar să impresioneze cu cifrele preţurilor, cum arăta produsul şi ce valoare avea cu adevărat nu prea conta pentru ei. Dar, dincolo de acestă faună, erau oamenii aceia fini, misterioşi aproape - şi din ce în ce mai rari - care iubeau cu pasiune frumosul, stilul, subtilitatea, inefabila energie degajată dintr-un obiect peste care vremea a smălţuit poveşti nespuse-n cuvinte. La vreme ca aceasta, de plictis, bătrânul anticar mai scotea, doar pentru sufletul lui, câte un lucruşor de admirat şi se lăsa purtat de visare. Luciul timpului, stratul adânc şi de neghicit al întâmplărilor, urmele abia vizibile al unor istorii trecute, toate, dar toate, te împingeau pe nesimţite într-o altă lume, şi timpul se scurgea pe lângă tine de parcă nici n-ar fi fost. În acea zi, cu ocularul său la fel de bătrân, anticarul studia o mică broşă smălţuită, o dantelărie de metal presărată cu pietre şlefuite. Era cu totul absorbit, şi-a tresărit destul de speriat atunci când clopoţelul atârnat la uşă a dat glas. A clipit de câteva ori să distingă, în penumbra grea a încăperii, cine-i călca pragul la ora aceasta de amiază. O oră neobişnuită pentru cumpărături. Turiştii se lăfăiau pe terasele din împrejurimi şi se îndestulau cu bucate şi băuturi, ori zăceau în aşternuturi, gonind oboseala şi pregătindu-se pentru chefurile de seară. Era o oră calmă, letargică, o oră de siestă şi tabieturi.
De micul birou s-a apropiat o tânără scundă şi subţirică; trăsăturile ei mongoloide, ochii migdalaţi, faţa prelungă, ovală, terminată cu o bărbie delicată în mijlocul căreia era săpată o gropiţă adâncă, toate trăsăturile acestea de care vă vorbesc, îi dădeau un aer jovial, un aer de neostoită şi permanentă veselie. Părea să nu cunoască o altă stare, părea că viaţa trece peste ea marcând doar momentele de satisfacţie, de plăcere, de fericire neîntreruptă. Subţire, delicată, de o frumuseţe misterioasă; nu puteai înţelege dacă era doar o adolescentă curioasă, abia ieşită-n lume fiind, sau o tânără femeie mânată de interese precise, de scopuri lămurite. Ţinea în mână un fel de desagă, făcută din blana unui animal. Zâmbea, şi ochii negrii aveau luciri scânteietoare, vesele; i-a întins o mână micuţă, cu degete prelungi şi a spus ceva, ceva ce bătrânul n-a înţeles. Tânăra s-a uitat nedumerită la el, apoi a repetat. Şi atunci anticarul s-a dumirit: “bună ziua”, spusese fata din faţa lui, dar accentul ciudat şi atât de puternic i-a făcut vorbele o peltea neizbutită. “Bună ziua”, a spus din nou fata, încercâd să rostească răspicat bineţea atât de obişnuită. “Bună ziua”, a spus pentru a treia oară, aproape pe silabe, şi a izbucnit în râs atunci când bătrânul a răspuns înclinându-se uşor în faţa ei. Apoi, sprinţară, a pus desaga pe birou, a desfăcut-o la gură şi a început să scoată o mulţime de punguliţe din piele, frumos ornate cu motive colorate, ce proveneau dintr-o zonă a lumii pe care anticarul n-o cunoştea de fel. După ce a terminat, a luat la întâmplare una din pungi, a desfăcut-o şi a scos din ea un mic obiect pe care i l-a întins, fără să spună o vorbă. Anticarul a luat obiectul, l-a privit şi a înmărmurit. Era o minune! Nu văzuse niciodată aşa ceva. Micul obiect de os era o sculptură miniaturală ce reprezenta un număr de personaje pline de viaţă. O senzaţie deosebită de energie, de vivacitate, de tensiune se răspândea din grupul acela de oameni şi animale. Detaliile erau de un farmec fără seamăn, chipurile personajelor zugrăveau stări sufleteşti intense şi limpezi. A privit îndelung obiectul, bătrânul anticar, şi şi-a dat seama că forţa lui vine de la ritmul mişcărilor ce le puteai bănui, de la detaliile ce izbuteau să elibereze emoţii vii şi puternice, proaspete, năvalnice. Era ceva iraţional ceea ce se răspândea din acea mică bijuterie, dar te domina fără voia ta. Contrar dimensiunilor, obiectul se impunea, te cuprindea într-un vârtej de emoţii stranii, emoţii care lămureau pe deplin voinţa personajelor. Simţi un fior cum îi străbate carnea, şi părul de pe braţe s-a ridicat provocându-i un frison puternic. A pus sculptura pe birou, apoi s-a uitat nedumerit la tânăra femeie din faţa sa. N-avea puterea să vorbească atât era de impresionat. Abia într-un târziu a îngăimat: “Tu ai…?”. Fata n-a înţeles şi a mai desfăcut o pungă din care a scos o altă sculptură pe care i-a întins-o. Alt grup de personaje, alt fel de emoţii, dar forţa expresiei rămânea aceeaşi, limpezimea comunicării, substanţa intimă a materiei care se exprima erau la fel de vii, de puternice. Musafirul ciudat al anticarului a desfăcut rand pe rand punguţele şi a continuat să scoată, cu mişcări jucăuşe, una câte una minunile din os. Unele păreau a fi din fildeş, dar cele mai multe erau dintr-un os obişnuit. O sută nouă lucrări a numărat anticarul. Când a terminat, fata a ridicat din umeri, a pus mâinile pe birou şi s-a uitat senină la bărbatul din faţa sa. După o scurtă pauză, într-o engleză greoaie, mai ales datorită accentului, a spus că vrea să le vândă şi a spus o sumă, după care s-a încordat într-un mod comic în aşteptarea răspunsului. Anticarului nu i-a venit să creadă: era un adevărat chilipir dacă suma era adevărată. A repetat cifra şi fata a confirmat. Fără să piardă timp, a deschis sertarul cu acte, a scos bonierul şi a întrebat: numele? Name? – a mai spus odată în engleză.
- Sarmizegetusa Georgescu, a răspuns fata, pronunţându-şi răspicat numele.
Un timp, bătrânul anticar s-a jucat cu vârful pixului pe hârtia bonierului, fără să ştie ce-ar trebui să facă. Apoi a ridicat privirea, s-a uitat lung la tânără, mişcând ritmic un colţ al buzei. Tânăra a înţeles. Iute, a început să scormonească în măruntaiele hanoracului uşor, cu aspect militar. A scos victorioasă paşaportul şi i l-a întins teribil de veselă. Am putea spune că i l-a întins cu mândrie, demonstrativ. Catagoric, fata era foarte bucuroasă că poate face dovada oficială a numelui său. Când anticarul a deschis paşaportul, ea chicotea şi, cu degetele-i micuţe bătea darabana pe marginea biroului. Aştepta triumfătoare reacţia bătrânului, şi-l îndemna mereu, împungând aerul cu bărbia, să citească actul. Sarmizegetusa Georgescu, cetăţean american, cu domiciliul în Kotzebue, statul Alaska, confirma paşaportul. Părinţii, Nabucodonosor Georgescu, tatăl şi Tuu’luq Georgescu, mama.
Bătrânul a netezit documentul oficial cu dosul palmei şi a pornit să copie datele personale în rubricile bonierului. O făcea încet, şi pe măsură ce se dumirea simţea cum un hohot de râs uriaş îl cuprinde, la gândul românului care se aciuase tocmai la mama dracului, printre zăpezile veşnice. După ce a terminat formalităţile, i-a întins fetei banii datoraţi şi aceasta i-a numărat conştiincios. Era bucuroasă foc pentru că obţinuse exact suma la care se gândise şi s-a uitat cu recunoştinţă la anticarul care nu se tocmise cu ea. Acum, cu banii în mână, nu ştia exact ce să facă, se lăsa de pe un picior pe altul şi ezita să părăsească micul magazin. A întins un deget, arătând spre lucrările aglomerate pe birou şi i-a spus bătrânului în engleză: “Tata. Tata a făcut idolii. Când eram mică îmi povestea şi făcea astea pentru mine. Banii sunt pentru casa strămoşească. La noapte plec la Cioca-Boca, la casa strămoşilor. La revedere şi foarte mulţumesc pentru bani.” Fata a salutat milităreşte, s-a răsucit pe călcâie, râzând tot timpul şi a ieşit fluturându-şi mâna micuţă. Clopoţelul a gat glas din nou, şi ultimul sunet s-a mai măcinat o vreme în liniştea ce se lăsa peste încăpere.
Timp de şase luni, anticarul nu s-a dezlipit de micile capodopere. Aşa le socotea el: capodopere. Tehnica în care fuseseră lucrate era fabuloasă, finisajul fiecărui detaliu atingea perfecţiunea, şi probabil acestui fapt se datorau expresivitatea, forţa sugestiei, emoţia răvăşitoare. Micile lucrări reprezentau grupuri de personaje dintr-o mitologie misterioasă şi spectaculoasă. Puteai vorbi despre o lume fantastică de zeităţi necunoscute, ce erau înconjurate de o faună pe măsură. Dar nu lumea în sine a personajelor te emoţiona ci senzaţia iubirii adânci cu care fuseseră făcute aceste lucrări, şi sinceritatea. O sinceritate care se dezvăluia aproape fără pudoare, aşa cum izvora pe măsură ce uneltele dădeau formă materiei. Bătrânul nu contenea să le admire, mereu şi mereu, fără să-şi poată ostoi bucuria, de fiecare dată când le privea. Nu se considera pregătit să se despartă de aceste minuni al unei iubiri nesfârşite. Seară de seară, le alinia – o sută nouă scene dintr-o lume fantastică, care te alina, care-ţi dădea speranţe, care învia dovedindu-ţi că există un tărâm al împlinirii.
Când le-a prezentat în sfârşit, după multe ezitări şi o luptă acerbă cu sine, succesul a fost exploziv. În mai puţin de două ore bătrânul a rămas văduvit de comoara sa. N-a izbutit să reţină nici măcar o lucrare, dar chinul abia avea să înceapă. Telefoanele sunau cu înverşunare şi clienţi de peste tot cereau, se rugau, cerşeau. Anticarul nu mai ştia cum să explice, cum anume să convingă onor clientela că asta fusese tot. După un timp au început să se intereseze de autor şi bătrânul a realizat că nu ştia nimic despre acesta. Că nici măcar nu-i trecuse prin cap să-i ceară fetei nişte informaţii. Tot ce ştia la data aceea oră era că lucrările fuseseră făcute de tatăl unei eschimose din Alaska, care probabil era roman. Dar nici asta nu era sigur. Fata plecase şi el habar n-avea cum anume ar fi putut s-o găsească. Cum poţi găsi un om în lumea largă? Şi apoi el era un bătrân fără spirit de aventură, obişnuit să-şi treacă timpul în magazinul său din mijlocul oraşului natal. După telefoane au început vizitele, întrebările insistente de la tot mai multe persoane, oameni care văzuseră micile lucrări şi care începuseră să şi le doreasacă cu ardoare. Bătrânul nu mai ştia ce să facă, nu ştia cum va putea rezolva acestă problemă pe care timpul, în loc s-o potolească o înteţea. Soluţia a venit într-o seară ce prevestea o primăvară timpurie. Se pregătea să închidă magazinul şi verifica să fie totul în ordine. Începuse să stingă luminile, când dintr-o dată i-a venit în minte imaginea fetei care-i spunea că se duce la casa strămoşească de la Cioca-Boca. Habar n-avea unde este localitatea asta, sau dacă măcar există. S-a întors, a deschis computerul şi internetul l-a dumirit: localitatea exista. O vreme, anticarul a dus o luptă aprigă cu sine: trebuia să se hotărască dacă să plece sau nu. Dar timpul trecea şi insistenţele clienţilor erau tot mai categorice, fiecare voia să ştie ceva sigur, fiecare voia sa aibă informaţii precise despre autorul micilor lucrări. Iar bătrânul era măcinat de o luptă dârză între argumentele pro şi contra. De nimic nu-i era mai teamă ca de ridicol. Nu ştia ce-o să găsească acolo. Ce dumnezeu avea să întrebe? De cine? Oare fata chiar ajunsese la Cioca-Boca? Sau, după atâta vreme mai era ea acolo? Cioca-Boca asta putea fie doar o glumă a ei, iar el ca un caraghios aleargă după cai verzi. Pe de altă parte, călătoria aceasta, la urma urmei, îi va aduce liniştea, pentru că va culege informaţii, va şti câte ceva şi va putea să dea răspunsuri concrete celor interesaţi. Sau măcar va putea spune că a încercat, va povesti prin ce-a trecut şi cum soarta autorului a rămas un mister, dacă va fi să fie aşa.
S-a pregătit meticulos pentru călătorie: şi-a verificat maşina veche şi robustă, pe care o scotea foarte rar din garaj, dar care era foarte bine întreţinută de un mecanic ce venea o dată pe lună; a chemat o verişoară primară care urma să aibă grijă de magazin, şi timp de cinci zile au pus la punct temeinic toate detaliile programului de lucru şi a situaţiilor neprevăzute ce s-ar putea ivi; şi-a verificat contul magazinului, contul personal, situaţia cardurilor de la diferitele depozite; împreună cu verişoara sa au imaginat o serie de situaţii limită şi au simulat modurile de rezolvare. Ce mai! - totul a luat amploarea unei aventuri aproape deşanţate, extravagante, chiar dacă Cioca-Boca, pentru un om modern, era la o azvârlitură de băţ. De fapt, dacă ar fi dat un telefon de pregătitre şi ar fi plecat dimineaţa foarte devreme, spre sfârşitul serii s-ar fi putut întoarce cu toate informaţiile de care avea nevoie. Dar bătrânul anticar nu era un om modern, el nu-şi putea imagina goana de pe şosele, telefoanele de pregătire, discuţiile scurte şi punctuale, rezolvările tranşante şi lipsite de ezitări. Pentru el, călătoria aceasta era doar o nebunie, urma să se lase cu totul pradă necunoscutului. Îl îngrozea gândul la atâtea situaţii pe care nu şi le putuse imagina şi care s-ar putea ivi. Putea fi, la fel de bine, o călătorie liniştită, comună, dar putea fi şi una care să-i schimbe radical existenţa, să-l arunce într-o serie lungă de evenimente neprevăzute. Se frământa mereu, amâna zi de zi plecarea, încercând să prevadă, să bănuiască, să ghicească…
Trecuse aproape un an de când îl vizitase fata, şi bătrânul - după ce a mai verificat meticulos încă odată totul - a fixat data călătoriei. Seara de dinaintea plecării, a aliniat pe biroul larg, prezidenţial din camera sa de lucru toate obiectele personale de care avea nevoie: actele, cheile maşinii, cardurile, banii lichizi, batistele de pânză elegante, bomboanele mentolate, vechea tabacheră în care ţinea pastilele pentru tensiune, creionul nazal cu care îşi astâmpăra rinita sa rebelă. A privit toate aceste obiecte, frumos aliniate, cu o senzaţie stranie. Parcă le vedea pentru prima dată, parcă nu ar fi fost ale lui, nu le-ar fi folosit zilnic. Ce mai, era emoţionat, teribil de emoţionat! A tras adânc aer în piept şi s-a dus la culcare, ziua următoare va fi una grea şi plină de surprize.
Cum părăseai şoseaua asfaltată intrai într-o altă lume. Dealurile aproape se prăvăleau peste un drum pietruit ca vai de el. Chiar dacă era solidă şi cu o suspensie foarte bună, maşina îl zdruncina amarnic, iar curbele dese şi strânse ce ascundeau linia drumului îi dădeau frisoane. Părea că dincolo de curbă poate fi orice, se poate termina drumul, se poate termina pământul, se poate termina universul. Iar dealurile acestea de un verde copt, râpoase, necultivate, fără copaci, doar cu tufărişuri dese şi iarbă sălbatică, îi dădeau un sentiment acut de nesiguranţă, de singurătate neputincioasă, de abandon. Nici ţipenie de om pe toate aceste tărâmuri. Parcă se apropia de capătul lumii, asta era senzaţia deplină a oraşeanului ce se afla. Primul sat pur şi simplu l-a şocat; dacă n-ar fi fost cele câteva clădiri finisate cu materiale moderne ar fi avut pur şi simplu senzaţia că a intrat într-un teritoriu în care timpul s-a oprit. Case mici, povârnite, cu două odăi pe tindă, cu un acoperiş scund, tencuite cu lut şi pleavă, văruite în alb, cu un brâu albastru-siniliu, cu stâlpii cerdacului crăpaţi şi mâncaţi de vreme, curţile năpădite de lucruri aruncate de-a valma, într-o dezordine veche, din totdeauna, cu gunoiul de grajd tronând ca un munte clădit pentru cele câteva găini ce scurmau repezit. Şi totul era pustiu! Pur şi simplu satul acesta nu avea oameni, nu se vedeau pe nicăieri. A traversat localitatea fără să vadă vreun chip, fără să poată cere cuiva o informaţie. Bătrânul anticar ştia acum de ce se temuse, ştia că avea de ce să se teamă şi inima i s-a strâns tare de tot. Era dominat de o spaimă aproape dureroasă, dar ştia că singura şansă era să continuie drumul, să încerce să ajungă cumva în localitatea spre care plecase.
GPS-ul susţinea că satul la care a ajuns trebuia să fie Cioca-Boca, dar nimic nu semnala acest lucru, nici un indicator, nici o placă, măcar una scrisă de mână, nu-ţi spunea unde te aflii. Bătrânul a oprit maşina, s-a dat jos şi un timp a aşteptat, poate că cineva, un suflet de om, de fiinţă raţională va trece pe drum şi-i va putea da o informaţie. Dar locurile erau pustii, părăsite de orice suflare. După un timp de meditaţie s-a hotărât să intre totuşi în satul acesta, să caute primăria şi să ceară acolo informaţii. Se apropia miezul zilei, era douăsprezece fără zece şi totul era pustiu. Plecase la şase dimineaţa, şofase timp de şase ore neîntrerupt, ceea ce nu se întâmplase niciodată de când se ştia el. Se simţea tare obosit, avea nevoie de un strop de siguranţă, de apă limpede, răcoritoare, de ceva care să-l calmeze şi mai trebuia să afle unde va putea dormi noaptea, unde va putea mânca. Dintr-o dată a realizat că problemele erau prea multe, dar nu putea renunţa acum pentru că nu se simţea nicidecum în stare să mai şofeze alte şase ore. Ar fi fost pur şi simplu o nebunie! Când a ajuns la primărie, groaza l-a copleşit pur şi simplu: instituţia era pustie. Când a ieşit din clădirea joasă nu mai avea nici un strop de putere. Doamne, Dumnezeule!, pe ce lume trăiau oamenii aceştia? Suntem în secolul douăzecişiunu, oamenii au nevoie de informaţii, nu pot aştepta, nu pot fi lăsaţi aşa, pierduţi, abandonaţi. Instituţiile trebuie să fie în slujba cetăţeanului. Ele trebuie să funcţioneze, fir-ar să fie! Un val de mânie s-a răspândit în trupul său răscolindu-i sângele. Dar totul s-a stins repede, şi el s-a sprijinit de maşină, a încrucişat braţele şi a lăsat capul în piept, simţindu-se tot mai fără de vlagă.
- Mata trebuie c-o caţi pe Sarmisegetuţa?, s-a auzit un glas subţiratic. Anticarul a ridcat capul şi s-a uitat uluit în direcţia vocii. Alături de primărie, dintre ostreţele unui gard strâmb, vechi şi văruit în alb, se iţea o bătrână. Nu se vedea mare lucru din ea, doar vârful capului acoperit cu o basma înflorată. Bătrâna s-a apropiat de poartă, a deschis-o şi fără să aştepte răspuns a continuat. Mergi, mata, tot înainte, treci di bisăricâ şî a doua hudiţâ o faci la dreapta. La a patra casâ, o casâ mare, cu jeamlâc, strâji şi ea o sâ iasă.
Anticarul era consternat.
- De unde…
- Şi, c-o caţi pi Sarmisegetuţa? Păi şini sâ vinâ la noi cu maşâni din astea. Că i-o ştiu tot satu. Pi lângâ biserică, la dreapta. Şi femeia îşi flutură o mână spre partea în care ar fi trebuit s-o apuce vizitatorul.
A mulţumit, s-a urcat în maşină şi, parcă puţin mai uşurat, a înaintat prin colbul ce se ridica din drumul uscat. Totul s-a petrecut după spusele bătrânei; a găsit biserica şi a făcut a doua uliţă la dreapta, o uliţă îngustă şi râpoasă, care şerpuia urcând dealul. A patra casa era singura care avea gardul drept, din scândură sănătoasă, bătută una lângă alta, gospodăreşte. În fundul curţii, destul de mari era o casă joasă, cu gemlâc verde. A bătut în poartă şi a aşteptat. A bătut din nou. Apoi încă odată, şi încă o dată. Începea să fie caraghios, era conştient de faptul că cei din casă nu puteau auzi bătăile. Şi din nou norocul a fost de partea lui. O fetiţă târa după ea un băieţel. Amândoi aveau ghiozdane în spate, semn că se întorceau de la şcoală. Ţinându-l strâns de mână pe băiat, fata mergea prea repede pentru acesta, iar el se lăsase pe spate şi păşea în dorul lelii.
- Bună ziua, au cântat copii într-un glas, trecând pe lângă el.
Anticarul era stânjenit şi se simţea caraghios aşa cum stătea lângă poarta aceea. Se simţea dezgolit, intimidat, o senzaţie ciudată de interzis îl domina, şi mai era starea de zădărnicie, de inutil. Şi copii care treceau pe lângă el uitându-se lung, mai ales băieţelul ce păşea dezordonat, cu capul răsturnat pe spate şi cu ochii ţintă, lipiţi de imaginea unui bătrân ce stătea în faţa unei porţi ferecate..
- Puteţi să intraţi, n-are câine, i-a spus fetiţa peste umăr, trăgând cu sârg de frăţiorul ei. Un timp s-a uitat după copiii care se îndepărtau, apoi şi-a luat inima în dinţi şi a tras de zăvorul porţii. A împins. Poarta s-a deschis uşor, fără zgomot şi anticarul a păşit timid în curtea bătătorită. S-a apropiat de gemlâcul vopsit în verde şi a bătut. Nu după multă vreme s-au auzit zgomote şi Sarmizegetusa a deschis uşa. L-a privit, mai întâi uşor nedumerită, apoi l-a recunoscut şi a început să râdă.
A fost o masă extraordinară în răcoarea din încăperile joase, binemirositoare, cu un iz statornic de busuioc şi pelin. Prezenţa tinerei adusese prospeţime, răsturnase totul cu felul ei tonic de a fi, totul reintrase în normal pentru bărbatul acesta bântuit până mai adineaori. Tînăra femeie trebăluise grijuliu şi îndemânatic, îl înconjurase cu multă tandreţe, iar el se simţea izbăvit. La urmă, a făcut cafeaua la ibric, aşa cum se face în Moldova, într-un vas smălţuit, odinioară de un roşu aprins. Din spatele ceştii vechi şi aburinde, a prins să povestească, despre sat, despre cum s-a hotărât să rămână în casele acestea, în locurile de baştină ale tatălui, ce i se păreau miraculoase. Acum trebuie să lupte pentru a i se retroceda proprietăţile familiei ei; casa, pământurile. De când venise nu încetase să cheltuiască bani pentru diferitele formalităţi necesare: acte, expertize, măsurători, procese. Şi totul înainta foarte încet. Dar ea nu se grăbea, în neamul inuit răbdarea era nesfârşită, iar timpul avea alt fel de măsuri. Când anticarul i-a spus de ce a venit, fata s-a aşezat pe patul tare din încăpere, şi-a lăsat mâinile în poale şi ochii i-au strălucit o clipită mai intens, părând însufleţiţi de ceva dinlăuntrul ei. “Tata nu cred că mai trăieşte. Iar idoli nu mai sunt.” Învăţase tare bine româneşte, dar nu pierduse accentul, chiar dacă se mai stinsese puţin. Apoi a început să povestească. Un şuvoi năvalnic de sentimente o împingeau pe Sarmizegetusa să spună, să se destăinuie, să împărtăşească. Bătrânul o privea şi simţea aproape fizic starea ei de bucurie interioară, de mândrie şi de dragoste nemăsurată pentru o fiinţă de care era legată într-un fel ce nu putea fi cunoscut. Venise aici şi după un timp a descoperit un teanc gros de scrisori pe care tatăl ei le scrisese părinţilor. Din scrisorile acestea aflase totul, în amănunt aproape. Aparent Nabucodonosor scrisese mamei, dar numai aparent. De fapt, el descoperea, pe măsură ce-i trecea viaţa, că-şi iubeşte părinţii profund, temeinic şi simţea nevoia să le vorbească, să le spună ce i se întâmplă, să-i facă părtaşi, dar şi să le ogoaie amărăciunea că fiul lor se risipise, se lăsase călcat de destin.
Tatăl lui Nabucodonosor fusese învăţător în sat. Fiu al locului, cu gospodărie moştenită de la părinţi, îşi împărţise viaţa între pământ şi şcoala din vălătuci, ce stătea mereu să se prăvale, iar el cu greu o ţinea în picioare, certându-se continuu cu autorităţile. Când i s-a născut fiul – singurul vlăstar de altfel -, de bucurie s-a îmbătat atât de tare încât atunci când a mers să-l declare a vrut să ţină un discurs fulminant, pilduitor. În biroul ca vai de el, năpădit de dulapuri scâlciate şi hârţoage vechi, învăţătorul, care se clătina periculos şi împugea cu un arătător spre tavan, a tunat: “Nabucodonosor…”, şi-a amuţit. Câteva secunde a respirat întretăiat, apoi a scuturat arătărorul şi-a urlat din nou: “Nabucodonosor…”. Când a treia oară a urlat, funcţionarul s-a dumirit: pe băiat trebuia să-l cheme Nabucodonosor, şi-a completat formularele trebuincioase. A doua zi când s-a trezit şi-a auzit cum şi-a botezat odrasla a amuţit, dar după un timp, a ridicat capul din pământ şi-a hotărât: “I-am spus aşa pentru că băiatul ăsta o să fie un mare om. E inteligent, e talentat, şi-o să dovedească ce oameni se nasc la Moldova. Cum spun bătrânii, aici s-a născut genialitatea.” Învăţătorul hotărâse: băiatul lui nu este ca alţii, e un geniu, musteşte de inteligenţă şi va ajunge departe. De mic îi tot spunea aceste lucruri şi Nabucodonosor l-a crezut. A început să-şi dea seama că viaţa lui va fi una de om mare, deci nu-i rămânea decât s-aştepte ca timpul să treacă. Cu şcoala nu s-a prea omorât şi nici taică-su nu-l îndemna. Îi plăcea mai mult să-şi treacă vremea pe izlaz, păzind vitele, sau prin pădure, urmărind jivinele şi zăcând sprijinit de copaci, cioplind mereu cu un briceag crengi, rădăcini şi bucăţi de lemn, pe care la urmă le arunca. Cu chiu cu vai a intrat la liceu, la oraş, dar după ce a rămas repetent a treia oară în clasa a IX-a, a hotărât că-i destul. Într-o seară s-a urcat într-un tren, habar n-avea unde merge, s-a dus la naş, i-a dat un pol de parale şi s-a ghemuit într-un compartiment. Dimineaţa a ajuns la Constanţa. Vreo trei zile s-a învârtit mort de foame, apoi a început să câştige ceva bani cărând bagaje în gară, până a sfârşit docher în port. Trei ani a încărcat şi-a descărcat vapoare, apoi a izbucnit un scandal cu nişte mărfuri dosite. Se pare că nu era tocmai străin, aşa că s-a urcat din nou în tren, de data asta cu ţintă sigură: la Bucureşti, birjar. La Bucureşti. S-a aciuat pe lângă o biserică din Dămăroaia. Un fel de om bun la toate, şi clopotar, şi gropar, şi diacon. Preotul i-a dat o veche magazie, la care a muncit din greu şi-a transformat-o în locuinţă. O cameră, un spaţiu mic drept bucătărie şi-un holişor era imperiul lui Nabucodonosor. Treceau anii, şi nimic nu era cum prevăzuse tatăl, învăţătorul. Fiul său era priceput la toate şi la nimic. Înţelegea repede şi se adapta cu o viteză de necrezut, putea meşteri orice, improviza, frunzărea tot felul de publicaţii tehnice şi mai prindea câte ceva, dar lăsa totul din mână, mereu atras de un alt lucru. Treceau anii spun, şi Nabucodonosor îşi ducea viaţa între cununii, botezuri şi înmormântări.
Să fi avut douăzecişiopt de ani când a apărut Mariana şi de la ea a început totul. În scrisoarea în care îi scria mamei despre Mariana, Nabucodonosor vorbea cu patimă despre viitor, despre copii şi despre o alt fel de viaţă. După cum scria acasă, se părea că Mariana schimbase multe în viaţa lui, dar totul s-a destrămat de la un aragaz. Marianei nu-i plăcea sub nici o formă reşoul ruginit cu două ochiuri, care avea o flacără ca vai de ea, ba prea tare, ba prea lălâie, ba abia dacă pâlpâia. Femeia voia şi ea să aibă un aragaz cu trei ochiuri şi cu cuptor. Visa la prăjituri de casă, la mâncăruri scăzute, la tot felul de bunătăţi. Într-o bună zi, Nabucodonosor a plecat să-i cumpere aragazul dorit. Strânsese bani cu trudă, în secret, doar sufletul lui ştia cum. În dimineaţa aceea a fluturat banii pe sub ochii femeii şi i-a cântat încetişor: “Aragaz, mai aragazule, ce plăcinte coci, ce de scovergi.” Apoi a plecat vesel şi-a vrut să ia una mică la cârciuma “Galaţi”, pitită într-o casă dintre cele două războaie. A intrat în cârciumă şi-a ieşit spre dimineaţă beat, aproape fără cunoştinţă. A ajuns acasă cu chiu cu vai, s-a trântit pe jumătate dezbrăcat în patul îngust şi abia a doua zi, chiar dacă îi era rău să moară, a realizat că e singur în casă, că hainele Marianei nu mai sunt şi nici valiza mică din carton presat. Întâmplarea asta i-a schimbat viaţa cu totul. Era din ce în ce mai scârbit, a jurat că nu mai pune băutură în gură, se simţea tot mai apăsat de viaţa sa netrebnică, de oamenii din jur, de clopotniţă, de odăjdii, de gaina de peste groapă, de cuiele din sicriu.
Într-o noapte a trecut Dunărea înnot şi abia când a ajuns în Italia şi-a dat seama că a avut noroc cu carul. Un an întreg a muncit clandestin la un service auto şi-a strâns ban cu ban spălând maşini. A strâns totul cu încăpăţânare, aproape murind de foame, până şi-a putut cumpăra un bilet de vapor pentru America. La New York a luat-o de la capăt cărând orice în port. Nu-l angaja nimeni, aşa că trebuia să-şi găsească singur felul de a câştiga parale, era un fel de gunoier, făcea muncile pe care le refuzau toţi ceilalţi, cele mai umilitoare şi era tratat ca atare. Patru ani bătuţi pe muche, Nabucodonosor a alunecat printr-o viaţă de nimic. Singura sa alinare erau scrisorile pe care le scria acasă, la Cioca-Boca, părinţilor săi tot mai bătrâni, tot mai trişti, dar care tot îl mai protejau spunând în stânga şi-n dreapta că băiatul lor e în America are slujbă bună şi o duce minunat. Într-o după amiază, a intrat în vorbă cu un tip în fast-foodul zoios în care bea mereu o cafea ca o lătură. Au vorbit de tot felul de lucruri, de nimicuri, de fleacuri şi niciodată n-a înţeles cum a venit vorba despre vreo slujbă. Dar a doua zi era anagajat la o firmă de prospecţii geologice, în echipa ce trebuia să care echipamentul. Asta i-a îndreptat viaţa. Ca un câine muncea, nu lăsa nimic la voia întâmplării, pentru el nu era situaţie fără ieşire, fără soluţie, stătea mereu peste program dregând echipamente, lustruind, pregătind, ţinând totul în ordine. A început să fie tot mai apreciat, a ajuns la un salariu bun şi a văzut locuri şi oameni de tot felul. Se apropia de patruzeci de ani, avea serviciu şi casă, dar se simţea macinat de un alean pe care nu şi-l putea explica, se usca pur şi simplu, era neliniştit şi inima sa stătea tot timpul ca un ghem, de parcă nenorocirea îi bătuse deja la uşă. Îi scria mamei despre starea sa, i se destăinuia şi bătrâna încerca să mi-l îmbune, îndemnându-l să ţină fruntea sus şi să nu mai lase viaţa să-l răvăşească, aşa cum făcuse la tinereţe. Într-un sfârşit de iarnă, firma sa a primit o comandă pentru Alaska şi după o lună de pregătiri au plecat cu căţel şi purcel. În a treia seară, după ce au ajuns la Kotzebue, a cunoscut-o pe Tuu’luq. Totul a fost ca un fulger, fata l-a dus la ea acasă, după două săptămâni s-au mutat împreună şi Nabucodonosor a început să trăiască tot mai mult viaţă de inuit. După patru luni i-a spus şefului său că el pleacă din firmă, că va rămâne în Alaska şi cu toate stăruinţele acestuia şi-a făcut formalităţile şi s-a despărţit de vechii tovarăşi după un fel de petrecere ca un priveghi. A doua zi, prima sa grijă a fost s-o ia pe Tuu’luq de nevastă cu acte în regulă. A verificat de trei ori registrul ca să vadă dacă funcţionarul scrisese corect Georgescu. Apoi a prins să-şi facă gospodărie după modelul inuit: şi-a cumpărat câini, sanie, arme, muniţii şi pleca odată cu toţi bărbaţii să vâneze pe banchiză, să pescuiască, să caute firicele de aur prin ungherele munţilor. Un timp au trăit în Kotzebue, apoi Nabucodonosor şi-a luat femeia şi s-a afundat tot mai la nord, prin oraş trecând numai la mare nevoie. Ducea o viaţă liniştită şi izolată acum, doar el şi Tuu’luq, amândoi îngrijindu-se de ziua de mâine şi cam atât. Cât timp femeia a dus sarcina, Nabucodonosor n-a fost prea tulburat, dar fetiţa s-a născut practic în braţele sale, Tuu’luq spunându-i mereu ce trebuie să facă. Când a auzit primul plânset, s-a rupt ceva în el, s-a rupt rău de tot, şi fetiţa a devenit dintr-o dată sufletul său. A fost singura dată în toată viaţa lui când s-a simţit măreţ. La câteva zile au mers în Kotzebue şi el a vegheat din nou cu atenţie ca funcţionarul să nu greşească numele: Sarmizegetusa trebuia să o cheme, pentru că era centrul universului, era punctul acela misterios despre care auzise toată lumea, dar pe care nu-l putea atinge nimeni cu adevărat. Sarmizegetusa Georgescu, repeta într-una, şi-şi privea odorul, conştient fiind că ţine în braţe un destin pe care nu-l va putea cunoaşte niciodată, şi că tot ce va face el pulbere şi vorbă în vânt va fi, pentru că ghemul acesta de carne se va lăsa dus de viaţă şi se va rupe cândva de el. Când fetiţa a prins să înţeleagă vorbele, tatăl stătea ore în şir şi-i spunea poveşti. În cortul plin de blănuri, Tuu’luq trebăluia rostuind, dregând, cosând, meştrind felurite scule mici, iar el, tolănit îi spunea fetiţei: Sarea-n bucate, Soacra cu trei nurori, Tinereţe fără bătrâneţe, Prâslea cel voinic şi merele de aur, Povestea porcului, Prostia omenească, Harap Alb şi câte şi mai câte din poveştile pe care le ştia sau pe care, încercând să şi le aducă aminte, le inventa aproape în întregime. Afară era viscol sau ger mare şi ei rămâneau cuibăriţi lângă focul jucăuş. În cort era o atmosferă de lene şi de nemişcare, iar Nabucodonosor stătea cu fetiţa pe piept şi-i povestea. Într-o zi a realizat că odorul n-are jucării, aşa că s-a apucat să cioplească în oasele de animale, ca în copilărie, în pădurile de la Cioca-Boca. De-atunci Nabucodonosor îi povestea pruncului şi-n timpul ăsta cioplea şi încropea o jucărie, iar gândurile lui zburau tot mai des către zările de-acasă. Poveştile prindeau să se petreacă printre dealurile natale şi Sfânta Vineri avea casa sfarogită în cotul cel mare al drumului spre Ipatele. A râs în sinea lui când şi-a dat seama că împăratul dintr-o cioplitură e bucăţică ruptă Pămpălău, un beţivan de care râdea tot satul. Fetiţei îi plăceau la nebunie jucăriile şi-abia avea răbdare ca taică-său să le termine, iar acesta se străduia să fie tot mai glumeţ, întâmplarea să fie tot mai limpede şi personajele tot mai din poveste. Dar vezi, ca un făcut, chipurile lor se dovedeau la urmă portrete ale unor oameni ce trecuseră prin viaţa lui şi acum căpătau diverse roluri în poveşti. Pe lângă ei, animalele pe care le iubise, de care se temuse. Într-un cuvânt o lume ce venea din timp, din nefiinţă, din văzduh.
Când a făcut cinci ani fetiţa, a hotărât că trebuie să se întoarcă la Kotzebue, pentru că ea trebuia să-nveţe şi carte, dar şi cum e lumea. Mai târziu avea să hotărască singură ce e mai bine. El lipsea de acasă perioade lungi şi când se întorcea era prilej de mare bucurie pentru Sarmizegetusa, care-şi iubea profund tatăl. Nabucodonosor rămăsese cu obiceiul de a ciopli, şi chiar dacă fetiţa creştea, la fiecare revenire acasă scotea din boccele ultimele lucrări, spre bucuria deplină a copilei. În anul când aceasta a împlinit treisprezece ani, Nabucodonosor nu s-a mai întors. Cinci expediţii de salvare au căutat semne despre el, dar parcă-l înghiţise pământul. Singurele mărturii despre existenţa acestui om rămăseseră cele o sută nouă scene de poveste, cioplite în oasele animalelor vânate. Ele spuneau că Nabucodonosor chiar a existat, a trăit cumva, bine sau rău. Sarmizegetusa creştea şi era tot mai hotărâtă să meargă pe mealeagurile natale ale tatălui său. După ce i s-a prăpădit şi mama, a vândut tot şi-a zburat până la Timişoara. La vamă, mândră de ea, le-a vorbit funcţionarilor în româneşte şi se aştepta ca ei să se mire. Dar aceştia s-au încruntat, şi când într-un târziu s-au dumirit au prins a râde în hohote. Fata a făcut un şoc, a uitat tot şi-a pierdut curajul de mai vorbi. Cu harta României întinsă pe patul din hotel, Sarmizegetusa a hotărât o rută şi-a prins a merge din oraş în oraş. Aşa a ajuns la Braşov, iar de-acolo la Bacău, apoi la Iaşi şi…
Peste sat se lăsase întunericul, şi când anticarul a ridicat capul a dat cu ochii într-o lună uriaşă, stranie, strălucitoare care se prăvălise în odaie prin fereastra larg deschisă. Nu văzuse în viaţa lui o astfel de lună. A ieşit în curtea din spate şi aerul jilav se lipea de trupul lui, bătându-l în parfumurile nopţii. Umbra Sarmizegetusei se vedea prin perdelele lăsate, şi bătrânul ştia c-o iubeşte pe tânăra aceasta atât de simplă şi profundă. O dragoste adâncă, nesecată, plină de respect şi admiraţie, o dragoste pentru cineva ce ţi-e mai mult decât o fiică. O fiinţă ce a ajuns mai în adâncul tău.
Dimineaţa a venit cu smocuri de ceaţă aninate în tufişurile văii, curgând caiere dezlânate. Valurile lăptoase se topeau în lumina soarelui ce dădea să răsară şi se iţea roşu ca focul de după coama unui deal. Pasări gureşe vesteau o zi caldă, animalele satului se trezeau şi-şi chemau stăpânii la datorie. Bătrânul anticar se pregătea de plecare şi Sarmizegetusa i-a preparat cafeaua după acelaşi tipic învăţat de curând şi al cărui ritual îi provoca o neascunsă mândrie. Amândoi ar fi vrut să vorbească, să pună-n cuvinte sentimentele lor. Amândoi aşteptau vorbele, sorbind în tacere licoarea fierbinte şi aromată. Dar…
Când a ieşit la asfalt, bătrânul anticar a fost înghiţit de şirul lung şi anonim de maşini grăbite, şi-a pus Toccata în re minor de Bacch şi a ştiut că odată ajuns acasă, cu orice chip, prin orice mijloace, pe orice sumă va răscumpăra două lucrări ale lui Nabucodonosor Georgescu, care fusese un om mare, fără ştiinţa lui.

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor