ARTA SCRISULUI LA IOAN EVU. INTERVIU REALIZAT DE MARIA DIANA POPESCU CU POETUL IOAN EVU DIN HUNEDOARA

Primim de la Ioan Evu, scriitor, Hunedoara

 

„SCRIITORUL E UN SOI DE MAŢE GOALE, UN SOI DE SCÂRŢA-SCÂRŢA PE HÂRTIE”

 

Interviu cu IOAN EVU de MARIA DIANA POPESCU

 

        – Domnule Ioan Evu,  arătaţi-mi unde aţi ajuns cu muzica şi poezia. Recent aţi scos la lumină cea de-a opta carte de versuri – „Cenuşă vorbitoare” – şi al treilea album muzical – „Trenul de seară” –,  al grupului hunedorean „Canon”, pe care-l conduceţi de aproape treizeci de ani…

 

        – Să înţeleg că vreţi un interviu cu dubla-mi ipostază, de poet şi cantautor? Tare mi-e teamă că o să vă dezamăgesc, mărturisindu-vă că nu ştiu cu exactitate unde „am ajuns” cu aceste două graţii, poezia şi muzica… Mai degrabă ele m-au purtat pe mine pe nebănuite căi, revelându-mi uneori mirabile, alteori dezolante privelişti. Ambele se nasc, trăiesc, mor şi renasc în mine după legi care-mi scapă şi, sincer, nici nu-mi bat capul să le pricep… Ceea ce pot afirma cu siguranţă este că n-am ridicat niciodată o piatră de hotar între ele. Altfel spus, muzica şi poezia sunt chipuri complementare ale unei singure iubiri, care nu m-a trădat niciodată, două feţe ale aceleiaşi monede azvârlită pe taraba acestei lumi a cererii şi ofertei.

        Încă din antichitate grecii au „împăcat” cele două frumuseţi, Erato şi Polimnia, întruchipându-le într-o zeiţă unică – Euterpe, muză a poeziei lirice, dar şi a muzicii… Aşadar, nimic nou sub soarele acesta vechi de când… lumina! Mai mulţi recenzenţi ai cărţilor mele au remarcat melosul intrinsec al poemelor. Pe de altă parte, unii comentatori muzicali au evidenţiat lirismul cântecelor mele. N-am ce face: sunt un incorigibil aed. Doar atât.       

      

         – Mai avem azi scriitori dispuşi să rişte pentru o idee, să schimbe cu adevărat ceva sau se complac în postura de victimă, cu senzaţia că înoată împotriva curentului?

 

        – Depinde la ce fel de risc vă referiţi. Există în istorie nenumărate exemple de inşi care au sacrificat totul, inclusiv propria lor viaţă, pe altarul unei singure idei, mai mult sau mai puţin nobile. Dacă jertfa lor a fost/este sau nu de bun augur, doar timpul poate decide… Luând în calcul pragmatismul exacerbat al acestor vremuri, pentru artistul „pur-sânge”, riscul intră la capitolul „Riscurile meseriei”… Scriitorii de reală vocaţie ştiu asta pe propria lor piele. Bineînţeles că nu se vor mulţumi să se complacă într-o atare ipostază masochistă! Însă pot deveni, „fără-a prinde chiar de veste”, nişte biete victime „colaterale” ale şubredului nostru sistem social. Imaginea eroului care ia singur valul în piept a devenit de mult anacronică. Scriitorii sunt prin structura lor nişte perdanţi din stirpea „melancolicilor păguboşi”. Însă nimic nu se poate clădi fără sacrificiu. Poezia e chin solitar, iluminare, anastază.

 

         – Eu simt un mare dezgust pentru lumea literară de azi, pentru viclenia, mizeria şi tot show-ul. Mă puteţi contrazice, domnule Ioan Evu. Şi visez, în termeni realişti, fără să-mi fac iluzii, la un val de scriitori care să adopte o poziţie radicală faţă de ceea ce se întîmplă în societatea literară a prezentului.

 

        – Întrebarea dumneavoastră e de fapt un enunţ la care subscriu, încercând puţin să-l nuanţez, bineînţeles, cu un x coeficient de subiectivitate… Dezgustul despre care vorbiţi este explicabil până la un anumit punct, e un gest reflex normal, într-o societate subnormală, lipsită de repere axiologice. Atmosfera viciată a vieţii noastre literare nu-i decât reflectarea fidelă a distorsiunilor societăţii actuale.

        Personal, îmi repugnă orice formă de radicalism. S-a bătut multă monedă pe ideea de unitate între scriitorii „revoluţionari de meserie” sau simpli „reformişti”, atât în societatea predecembristă, cât şi în cea actuală. Înainte vreme exista o solidaritate – e-adevărat, mai mult tacită – a urii faţă de regimul ceauşist. După căderea „odiosului şi sinistrei”, ura nu a dispărut, doar şi-a modificat subiectele, ramificându-şi energiile negative.

        Inamicul public numărul unu este astăzi, în opinia mea, egocentrismul, această maladie existenţială, care, netratată la timp, se acutizează până la stadiul cronic de egolatrie. E o boală grea asta, cu efect de bumerang… Vezi numeroasele cazuri de poeţi cu veleităţi genialoide, autoproclamaţi „mesianici”, o jalnică osmoză între paria şi iute-iritabili dictatori „de buzunar”… Pen` că ei sunt – nu-i aşa? – proprietarii de drept ai adevărului absolut... Ei emit judecăţi apodictice, pe lungimea de undă a vanităţii lor maniacale. A îndrăzni să ai altă opinie decât somităţile lor, echivalează cu a-i călca pe bombeu. A nu fi de acord cu aserţiunea lor egal ultragiu personal. Mintenaş te pun la colţ, cu aprigă mânie revoluţionar-patriotică. Cât ai zice „peşte”, ei te târăsc la stâlpul infamiei şi te gratulează cu cele mai „dezmierdătoare” epitete... Maxima lor predilecta e expresia gregarului instinct de haită: „Cine nu-i de acord cu noi, trebuie exterminat!”. Ei au mereu de pus pe cineva la zid, pentru că sunt de meserie justiţiari... Ai neamului, cartierului, blocului, autobuzului, scării de serviciu. Ei sunt misionarii moralităţii absolute de care fac tapaj ori de cate ori li se iveşte ocazia. Uneori solidarizează între ei. Însă foarte puţin. Doar până reuşesc să smulgă ciolanul din fălcile altor potăi. Deh, unde-s mulţi, potenţa creşte şi… violul reuşeşte! Când se văd stăpâni pe ciozvârtă, se încaieră ca hienele pe hartanele antilopei. Ei, şi numai Ei, au facultatea de a gândi just. Mărimile lor nu pricep că poţi colocvia, sine ira et studio, pe marginea unui subiect, indiferent că e vorba despre un vers sau o carte „oarecare”... Ei vor mereu pâinea şi cuţitul. Ei taie şi spânzură. Ei au întotdeauna argumente zdro-bi-toa-re. Ei nu emit păreri, ci sentinţe. Lor trebuie să le cânţi în strună, să le pupi cizma, sandala, mănuşa. De fapt, în fiecare dintre aceşti posesori de false patalamale doarme un mic dictator. Pentru ei realitatea devine din ce în ce mai evanescentă. Îşi fac chip cioplit din propria-le imagine, pe care o proiectează obsedant pe firmament, prosternându-se habotnic în faţa oglinzii nemăsuratei lor vanităţi. Ajung să descopere peste tot conspiraţii ce le ameninţă soclul „nemuritor şi rece”. Chiar şi în bunele intenţii, ei decodează – după sârguincioase, delirante exegeze detectivist-paranoice – tot felul de comploturi, care mai de care mai „netrebnice”. Ei sunt mereu neînţeleşii, prigoniţii cetăţii, zeii de tinichea ai urbei, judeţului, patriei-mume, mapamondului… În fine, dacă intrigile lipsesc, super-sensibiloşii ăştia le inventează. Că doară la ce e buna ficţiunea? „Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i” pe baricadele dezgustului existenţial, până la transformarea lumii într-o cloacă imensă, deasupra căreia doar Ei, inocenţii de meserie – încarnare terestră a ingenuităţii desăvârşite – au dreptul să leviteze cu aripi roz-bombon de îngeri „binefăcători” ce sunt. Amin!

        Când solidaritatea scriitorimii române se va baza pe criterii morale/estetice, într-o deplină unitate a diversităţii de opinii, show-ul dezagreabil despre care vorbiţi, cu tot arsenalul său de cancanuri, jocuri de culise, coterii, va dispărea de la sine. Dar, deocamdată, această solidaritate e doar o înduioşător-şugubeaţă utopie.

 

        – O poziţie specială în sfera noţiunii de modă este ocupată de moda literară. Putem vorbi despre ea ca despre cea vestimentară, de exemplu?

 

        – Moda vestimentară ţine seamă de cele patru anotimpuri ale cutărui an calendaristic, pe când în literatura ultimilor ani moda e impusă de aşa-zisele generaţii împărţite în speţă pe decenii… Fie că e vorba despre moda vestimentară sau literară, ambele stau sub semnul arbitrarului. Orice modă este în fapt o doctrină, caracterizată prin accentuarea unilaterală, subiectivă, a anumitor valori temporare, aşadar, supuse rigorilor perisabilităţii. Cunosc cazurile unor poeţi talentaţi care s-au lăsat seduşi de modă... Ceea ce astăzi este în vogă, mâine poate cădea în desuetitudine. Prin capacitatea sa de a rămâne impenetrabilă la valuri şi mode, arta autentică e atemporală. Ea supravieţuieşte tocmai prin pulsaţia tragică, vie, a mesajului imanent uman. Exemplu: eminesciana Odă în metru antic răspunde oricărei grile estetice, fie ea premodernă, modernă sau postmodernă…

 

        – Cui i se supune poetul Ioan Evu? Vremii, sieşi, poeziei, trecerii?

      

        – Lumea în care trăim e guvernată de norme şi legi pe care – chiar dacă nu sunt de acord cu ele în totalitate – le respect ca simplu cetăţean, aşa cum probabil sunt perceput de alţi cetăţeni mai înalţi la Stat şi la sfat decât mine. Însă, ca orice călător creştin, mă supun legii implacabile a trecerii. Toate celelalte, enumerate de dumneavoastră, i se subordonează… „Vremea ne vremuieşte” spuneau cei vechi… 

        Poezia, ca expresie princiară a sinelui, prin însăşi esenţa ei de ferment spiritual semnifică nesupunere, este „un factor de dezacord creator”, după cum releva Ion Caraion într-unul din jurnalele sale poetice. Cu tot aerul ei aparent eretic, poezia îmblânzeşte trecerea, o face întrucâtva mai suportabilă…

 

        – Orice campanie de dezinhibare literară mi se pare vetustă din start. Ce părere aveţi despre aerele de vitejie licenţioasă ale unor scriitori?

 

        – „Dezinhibarea literară” nu poate fi vetustă; e semn al libertăţii interioare a spiritului, şi, generic vorbind, constituie germenul scrisului autentic. Dimpotrivă, refulările obstinate, fals pravoslavnice, ale firescului fiinţei, sub pretext că acestea ar contrazice nu ştiu ce canoane, pot fi mult mai dăunătoare.

        „Aerele de vitejie” aparţin nonconformismului, spiritelor avangardiste, şi îşi au, desigur, şarmul lor. Ele chiar pot reprezenta un factor de progres manifest în planul invenţiei artistice, prin spontaneitatea şi originalitatea imprimate formei specifice de exprimare. Când însă aceste „aere” devin licenţioase, nu denotă dezinhibare, ci prost gust, ca să nu zic lipsă de bun simţ elementar. Deşi nu sufăr de pudibonderie, nici de calofilism, mă oripilează invazia limbajului de gang al unor „tineri furioşi”, care se amăgesc cu gândul că ei au dat gaură la… covrigul poeziei. Uneori, obscenitatea limbajului lor e asemănătoare textelor/„logogramelor” de pe pereţii haznalelor, cu degetul înmuiat în excremente. În realitate, astfel de autori sunt la vârsta primară în care sug tetina plaivazului, fabulând că fac sex oral cu poezia…

        Hedonismul ostentativ, practicat sub formă de exhibiţionism sexual-scatologic, cu tot cortegiul de vulgarităţi aferent, şi, culmea!, încurajat de unii critici literari cu ştaif – vezi „cazul”, celebru de-acum, lui Marius Ianuş (poet, de altfel, talentat!) – îşi are originea în dorinţa de a epata… Nu-i exclus însă ca acest fenomen de manelizare a culturii să fie o reacţie deliberată, o tentativă de alimentare a foamei de senzaţional, pe care mijloacele mass-media n-o pot satisface deplin. Defularea vulgarităţii se poartă, e la modă, ea chiar poate produce câştig material.

        În ultimii ani, când absenţa unei minime cenzuri estetice se face simţită tot mai acut, au apărut numeroase cărţi în care limbajul obscen e împins până dincolo de limitele scabrozităţii. În originala-ne democraţie, libertatea de expresie poate fi lesne confundată cu libertinajul… O autoare, pe numele ei Ioana Bradea, şi-a intitulat romanul de debut „Băgău”, o carte – zice-se – cu succes „de librărie”… Iată un succint autoportret  al prozatoarei care-şi începe în forţă fluxul orgasmic al romanului cu memorabila sintagmă: „Sunt o doamnă, ce pula mea!…” E un preambul care pune serioase dileme, nu neapărat despre virtuala preschimbare de sex a romancierei, cât, mai ales, despre până unde poate regresa dictatura mult invocatului trend impus –  vezi drace! – de trebuinţele pieţei, conform principiului că scopul scuză mijloacele. De menţionat faptul că autorlâcul „doamnei” şi-a atins… scopul, obţinând, în 2005, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor şi al revistei „România literară”. La astfel de învestituri nu poţi decât să exclami consternat, ca ardeleanul când a văzut prima oară girafa la grădina zoologică: „Aşa ceva nu să există!” ori, ca tot românul verde, globalizat peste noapte: „No comments, bade”!

 

        – Vechile societăţi confereau scriitorilor o poziţie de forţă, un statut privilegiat. Cum stau lucrurile în  timpul nostru?

 

        – Sintagma „o poziţie de forţă” mi se pare uşor exagerată. Într-adevăr, în antichitate scriitorii aveau un cuvânt însemnat de spus în cetate… De altfel, Platon îşi imagina statul ideal ca fiind condus de filozofi… Totuşi, să nu uităm că marea lor majoritate era formată din aristocraţi. O excepţie a constituit-o grecul, prin adopţie, Esop – originar din Asia Mică – care, sclav fiind, şi-a dobândit, conform legendei, statutul de cetăţean liber, tocmai datorită măiestrelor sale fabule… Împăraţii romani erau, se pare, mai intransigenţi cu artiştii lor. E suficient să amintim exilul lui Ovidiu la Tomis, dictat de Augustus sau uciderea lui Seneca cel Bătrân de către Nero…

        Cum stau lucrurile în vremurile noastre, cum e perceput artistul în „Agora” postmodernă? Pe neaoşe plaiuri carpato-danubiano-pontice, scriitorul e-un fel de maţe-goale, un soi de scârţa-scârţa pe hârtie, care taie, toata ziua, frunze la câini, în timp ce sărmanul popor trudeşte pe brânci, conform imeghebistului slogan „Noi muncim, nu gândim!”… Artistul e acel veşnic nemulţumit, eternul Ghiţă Contra, incapabil să priceapă eforturile „supraomeneşti” depuse de guvernaţi pe drumul plin de hârtoape al Integrării. De cele mai multe ori atitudinea auguştilor noştri politicieni faţă de artist este una de  ignorare… diplomatică. Vorba unei reclame intens mediatizate: „Prietenii ştiu de ce”…

 

       – Artiştii Renaşterii făceau artă pentru bani, fără vreo legătură cu valoarea intrinsecă a creaţiilor. Ceea ce pentru artistul de azi pare o minune, atunci era o sursă de cîştig. E ceva ruşinos în arta percepută ca o meserie?

 

        – În opinia mea, înainte de a fi o profesie, arta este profesiune de credinţă. Principiul moral-estetic „artă pentru artă” nu a fost respectat ad literam de nici o societate istorică… Cu atât mai puţin în vremea de trist festival „Cântarea României”, când liota de condeieri, zeloşi cosmeticieni ai puterii – care una gândeau şi alta fumau – ne flutura cu obstinaţie în auz cuvinte sfinte, înzorzonate în staniolul patriotismului de paradă… Ei bine, pentru acei scribi de serviciu, lozincile rimate, fără valoare intrinsecă – aşa cum bine formulaţi – erau o sursă deloc neglijabilă de câştig…

        Jenant e că unii lăutari cu leafă grasă ai regimului defunct, cei care în epoca alimentaţiei raţionalizate se înghesuiau pe „sticlă” ca muştele pe rahat, spoind cu fard neaoşul termen, au schimbat mintenaş macazul, şi se dau azi drept zugravi ai distroficei noastre democraţii… Vorba aia: „La vremuri noi… tot ei”… Ca în Povestea Porcului ce-şi leapădă în fiece noapte şoricul, preschimbându-se în imaculat Făt-frumos, care nici usturoi n-a hăpăit şi căruia nici râtul nu îi duhneşte…

        Revenind la întrebarea dumneavoastră – teoretic, nici o meserie nu e ruşinoasă, începând de la aceea de vidanjor, până la cea de… ministru… În zilele noastre prea puţini scriitori îşi câştigă pâinea din vânzarea cărţilor. Cazurile izolate sunt excepţii ce confirmă regula. Realitatea asta e valabilă şi în Occident, nu doar la noi. Pentru a-şi asigura subzistenţa, cei mai mulţi scriitori practică alte meserii, scrisul fiind o preocupare adiacentă, un fel de hobby.

 

         – Literatura română stagnează de vreme lungă, incapabilă să dea opere  de impact? Cum aşa?

       

        – Nu sunt întrutotul de acord cu dumneavoastră. Stagnarea literaturii române e doar aparentă. Se tipăresc în continuare cărţi valoroase. Problema reală o constituie deficitara lor mediatizare, tirajele confidenţiale, precum şi insidioasele interese ale unor grupuri organizate după criterii fripturiste, cu profunde rădăcini în genomul nostru balcanic. Majoritatea mijloacelor mass-media e preocupată până peste măsură de evenimente şi ştiri şocante, oferind cu obstinaţie imaginea dezolantă a unei Românii aflată în continuă „cădere liberă”, în nestăvilită degringoladă axiologică. Ei, bine, în această „lume a tabloidelor machiavelice” – conform memorabilei sintagme a regretatului Octavian Paler – poezia, ca amprentă inconfundabilă a chipului lăuntric al entităţii OM, trebuie să ofere o alternativă luminoasă. Se ştie, arta nu e competiţie sportivă… În sport, ordinea înălţării pe treptele podiumului se desfăşoară după criterii bine clarificate, „legiferate”, astfel încât performanţa nu poate fi eludată. Supremul arbitru al performanţei literare e timpul.

 

        – Paul Virilio înfăţişa omul viitorului ca pe un cocon tehnologic, un fel de freak, îmbrăcat într-un costum de date, un fel de polihandicapat, intrat într-o formă tehnică de comă. Ar putea intra şi scriitorul, artistul, în această „trupă”?

 

        – Imaginea aceasta virtuală a entităţii umane şochează prin alăturarea unor termeni disjuncţi, şi este mai degrabă una escatologică. În ce mă priveşte, mă mulţumesc să reţin doar insolitul ei… Şi chiar dacă aş lua-o ca atare, la ce mi-ar putea folosi? Arta trebuie să dea sens existenţei, să se opună procesului de mitridatizare a umanului provocat de noxele tehnicizării excesive, ale cibernetizării creierului. Actul creator este unul deliberat, nu robotiza(n)t. Eu scriu dintr-o stringentă nevoie de comunicare, şi cred cu toată alcătuirea mea în virtuţile terapeutice ale artei, în capacităţile sale exorcizatoare. Scriu din teama de înstrăinare şi singurătate. Deşi, în treacăt fie zis, singurătatea nu m-a dezamăgit niciodată.

 

        – Despre ce fel de societate vorbim astăzi, domnule Ioan Evu? Cumva despre una utopică, a spectacolului, o societate de consum, a plăcerii, a teatralizării, a circului vicios, a evaluării perverse, despre o societate cu o mie de feţe?

 

        – În parte am răspuns acestei întrebări, altfel formulată, mai la deal… Diacronic vorbind, polimorfismul evocat de dumneavoastră e valabil oricărei comunităţi umane. Doar că la noi cameleonismul a atins cote cronice de manifestare. Nenumăraţi cabotini, proaspăt ieşiţi de la naftalină, autoerijaţi în directori de opinie şi conştiinţă, în călăuze ale neamului, se bulucesc la rampă, cu obstinaţie demnă de cauze mai nobile. Asta-mi aduce aminte memorabila zicere emisă de Luca Piţu: „Pleacă ai noştri vin ai noştri/ vin ai noştri/ dizidenţii mor ca proştii…”

        E suficient să dau doar câteva exemple: Mihai Tatulici, cândva redactor de emisiuni educativ-patriotice, vajnic realizator de spectacole triumfaliste, revine mereu în forţă ca moderator de emisiuni-maraton… Cu facies de ins mereu constipat, acest guru trist al naţiunii, meseriaş în „datul cu gura”, îşi tot dă cu părerea, ne-ntrebat de nimeni, despre oricine şi orice…  Dar, mai ales despre – vezi, Doamne! – stringentele dileme ale realităţii post-decembriste, de la hăt-fenomenul „Caritas” încoace… Creierul său e un mic Vezuviu în plină erupţie. Pare că sub rotundul cheliei sale zace încă nedescoperita piatră filozofală…

        Alt guru, mai mic la stat, pe numele său Ion Cristoiu, fost lucrător cu pixul la organul de presă al Uniunii Tineretului Comunist, face astăzi zig-zag-uri interminabile pe trasee televizate, ca un adevărat român „rupt în fund”, ieşit la autostrada ce duce taman spre UE! Este şi el un specialist în datul cu presupusul…

        Sau profetul de Dămăroaia, Silviu Brucan… (Despre morţi, numai de bine! Dumnezeu să-l ierte!). El se vroia un fel de cioclu al comunismului… Cu un rânjet pe măsură, îi tot urechea pe politicieni, dându-le note de bună/rea purtare… Şi se mai vroia a fi un imparţial arbitru, împărţind la stânga şi la dreapta – funcţie  de orientarea politică a „jucătorilor” – cartonaşe roşii ca însuşi sângele, inutil vărsat în decembrie `89… Ştia Somnitatea Sa ce ştia, când poliglotul din el ne definea ca o gloată de stupid people!

        În fine, sunt încă destule stafii ale vremurilor „de tristă amintire mai veselă” (vorba  tomnaticilor flăcăi de la „Divertis”) ce ar trebui să se ceară la pensie… Unii la pensie de vârstă. Alţii la pensie de boală. Psihică. Dar nu! Ei muncesc. Ei continuă să facă ceea ce ştiu dintotdeauna. Să bată din gură… Pardon! Din... gur!

        Ne convine sau nu, trăim/supravieţuim într-o lume a emblemelor şi etichetelor ce maschează numeroase goluri, fie că se numesc goluri din conservă sau viduri existenţiale… În fine, în această lume, mai mult virtuală decât palpabilă, eu însumi sunt o simplă imagine ce reprezintă un ceva indefinit, o entitate în ceaţă, ca un chip răsfrânt într-o oglindă aburită, din cauza efectului artificial de seră…

       

        – Şi viitorul cum se vede, viitorul dumneavoastră literar?

 

        – Sincer, nu ştiu. N-am abilităţi previzionare. Cineva spunea că doar trecutul e sigur. Dar pentru că tot vorbim despre realităţi potenţiale, uneori mă simt ca un adolescent care – bărbierindu-se pentru întâia oară în viaţă la oglinda din baie –, din cauza vaporilor depuşi pe luciul sticlei, constată cu uimire şi indicibilă emoţie că înfăţişarea chipului său e mai matură, ca să nu zic mai îmbătrânită… Însă mă bucur pentru fiecare nouă zi, caut, pe cât îmi stă în putere, să nu mă las pradă eşecurilor de care viaţa a avut grijă să nu duc lipsă. Rămân acelaşi mărşăluitor pe câmpul de luptă al propriilor mele himere… Şi, iertată-mi fie autocitarea la care recurg în finalul acestui interviu. E textul liminar al „Cenuşii vorbitoare”, un posibil autoportret lăuntric al poetului Ioan Evu: „El, însoţit de umbra proiectată pe zid, înspre seară… El însuşi – un alter ego al umbrei, într-o lume a substituţiilor de tot felul. Singur, ca un războinic fără zale, care, brusc, a uitat cauza ce l-a împins pe câmpul de bătaie, strânge la piept blazonul zdrenţuit al poeziei. Biet cavaler al Tristei Figuri – pentru el orice război se preschimbă în cele din urmă într-o luptă cu sine. Viaţa lui e asemenea unui poem explicit, dar care, paradoxal, nu poate fi explicat. Îşi poartă umbra ca pe un destin – o hologramă a întunericului ce nu se adevereşte decât în lumină, aşa cum stelele răsar numai noaptea”

 

–       O  strofă din poezia de dragoste îndrăgită de Ioan Evu?

 

         –  Doar un singur vers din „Cântec” de Nichita Stănescu: „Ce bine că eşti,  ce mirare că sânt!”

 

Vizualizări: 46

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor