Atac la Noaptea Valpurgiei

Tânărului pictor, cu mulțumiri pentru pânză...

Clănțănitul soneriei de la ceasul vechi, primit de la bunica, m-a trezit dintr-un somn greu, plin de vise, din care nu mai țineam minte nimic. Zâmbeam totuși vag și, cu sentimentul că era de bine, m-am dus la duș. N-am auzit telefonul sunând și nici pe Lori țipând în mesagerie: ”Danaaaa! Vii diseară la petrecere? Danaaaa!”. Abia după jumătate de oră, cu țigara într-o mână și cafeaua în cealaltă, atentă să nu-mi murdăresc halatul alb de baie, am zâmbit, ascultând mesajul. Lori era o foarte bună și veche amică de-a mea, singură deocamdată, căci soțul o părăsise de trei săptămâni, după șapte ani de conviețuire, probabil tocmai din cauza nerăbdării ei. Norocul (sau ghinionul) ei, că nu-i făcuse și un copil, căci la criza de doici din București, n-ar mai fi apucat ea la petreceri, nu la de-astea de vedete.

Petrecerea era dată, chipurile, în cinstea primăverii, care se lăsase așteptată mai mult ca în alți ani, și avea o temă pretențioasă, luată probabil de pe niște afișe vechi cu programul de teatru: Noaptea Valpurgiei. Proprietarul conacului ce era ascuns strategic de restul lumii printr-un șir nesfârșit de tuia, undeva la marginea capitalei, era o persoană destul de cunoscută printre mondeni, atent, aranjat și cu pretenții de cultură. Era nelipsit de la toate evenimentele și ținea neapărat ca petrecerea lui să fie cea mai comentată în ecourile cafenelelor din centrul istoric. De data asta își freca mâinile fine, proaspăt scoase de la manichiură (avea o fată în casă plătită doar pentru asta), mulțumit că avea să i se împlinească visul. Prietenii lui știau însă și comentau pe la spate cum că adevăratul organizator al petrecerii era, de fapt, unchiul său, venit nu de mult de peste ocean, unchi care administra și întreținea conacul. “Nimic nou în București”, zâmbesc eu la amintirea bârfelor despre tânărul elegant și fermecător, cum l-ar caracteriza mulțimea de admiratoare ale artei lui, căci era proaspăt absolvent al Universității de Artă din București; avusese săptămâna trecută vernisajul primei expoziții de pictură, o pictură abstractă, cum se poartă acum, cu accente violente de roșu; moștenise talentul de la bunica lui, o doamnă elegantă și impunătoare care-și făcuse o faimă, imediat după război, din a primi tineri artiști și de a-i îndruma pe calea succesului. Murise în circumstanțe ciudate, relatate îndelung de ziarele vremii, care ziare, din lipsă de știri de senzație, merseseră cu bănuielile până dincolo de lumea reală, bănuind-o de vrăjitorie.

„Prostii!” îmi spun în fața oglinzii, unde arunc o ultimă privire pleoapelor colorate discret, gata acum să mă văd cu Lori la o cafea. Lori își vântura energic mâinile, toată roșie la față, căci întârziasem:

- În sfârșit! Greu te mai face omu să ieși din casă! Pentru asta plătești. Vii cu mine la petrecere diseară! Nu accept niciun refuz, îmi tăie ea avântul de a clăti din cap.

O priveam amuzată pe fata asta care trecea așa de lejer prin toate fazele vieții ei, deloc ușoară.

- De fapt, știi ce? Eduard a insistat foarte mult să vii.

- Serios? am rămas eu cu gura căscată.

Abia îl cunoșteam pe tânărul pictor, ne întâlniserăm la vernisaj, fără să ne oprim privirile unul asupra celuilalt mai mult de câteva secunde.

- Da, da, mi-a transmis prin Cristi, știi, colegul meu de liceu, care ne-a și invitat.

Și Lori se opri să respire, dar nu făcu decât să roșească. „Hmm... ”, îmi pică mie fisa, “asta era! ” Dar n-am comentat, de dragul prietenei mele și m-am hotărât să-mi fac apariția până la urmă la celebrul eveniment care nu mă tentase deloc înainte. „Oare de ce se dorea prezența mea acolo?”

Am rămas cu această curiozitate toată ziua, în timp ce m-am apucat de pregătiri intense de înfrumusețare și cumpărături de rochie, că, deh, nu se cădea să apari oricum la conac. Seara, la ora 8 fix, o limuzină neagră a oprit la poarta mea, iar de pe geam, brațul încins într-o mulțime de brățări argintii fine al prietenei mele îmi făcea semn imperativ să intru în mașină.

Am simțit imediat, alunecând pe noua mea rochiță neagră de cocktail, privirea ei admirativă:

- Ai să-l dai gata pe prinț! zise ea, căci așa era alintat Eduard în cercurile de prieteni.

- De ce m-o fi invitat oare? am dat eu glas neliniștii care mă ținuse în priză toată ziua.

- Eu știu? Cristi zicea ceva de unchiul lui... am auzit că e mare personalitate dincolo. Cică are un lanț de hoteluri și mai multe fundații... Cum îmi stă părul?

- Grozav! am mormăit eu și mai cufundată în nedumerire.

La poarta conacului se anunță prezența noastră prin telefon. Am trecut printre cei doi lei de piatră, ce păzeau impunător intrarea în curte și am traversat o alee lungă, împrejmuită de tei uriași, tremurători și flori roșii, ciudate în verticalitatea și strălucirea lor, în fapt de seară. Aleea se îndreptă, lăsând privirii o priveliște magnifică. Castelul, căci nu-i puteam spune altfel, părea desprins din povești medievale, decupat parcă de pe cerul de vanilie al unei cărți poștale vechi. De-o parte și de alta ale unei ferestre imense, se înălțau două turnuri ascuțite, independent, parcă, de restul clădirii. Ornamente nu avea fațada, dar toată construcția părea scăldată într-o baie de umbre.

Am zâmbit admirativ, în timp ce coboram din mașină cu gestul studiat al actriței ce se dă jos din automobilul de epocă, pentru a se îmbarca pe Titanic. Lori, zăpăcită de splendoarea locului în care nu ajunsese niciodată, întorcea capul în toate părțile, încât a trebuit s-o strunesc, căci de noi se apropia un domn cam trecut, dar cu o înfățișare foarte distinsă și elegantă.

- Probabil e gazda, îi șoptesc prietenei mele... Bună ziua domnule M.! îmi redresez eu vocea și-i întind brațul cu mănușă neagră până la cot.

- Respectele mele, doamnelor, se auzi vocea lui gravă, mă bucur nespus că ați răspuns invitației mele...și a nepotului meu, Eduard!

- Vă suntem recunoscătoare, domnule M.! am făcut eu o reverență, în timp ce o trăgeam pe amica mea să facă la fel. Nu se ivesc astfel de evenimente la tot pasul în Bucureștiul nostru îmbătrânit...

Gazda zâmbi și acceptă complimentul atât de firesc, încât toată atitudinea mea de femme fatale se prăbuși un moment, și eu roșii. Domnul M. ridică tocmai atunci privirea spre mine și mă fixă câteva secunde, ce-mi părură un secol, cu o lucire ciudată în ochi. Un fior mă străbătu imediat, dar, gazda noastră galantă sesiză repede nevoia de șalul de mătase neagră țesut cu fir auriu, ce rămăsese pe bancheta limuzinei. Senzația de frig nu-mi dispăru însă, la atingerea neglijentă a degetelor reci ca gheața pe umărul meu, în timp ce-mi punea șalul.

- Să intrăm, îmi cercetă el atent reacția și în acelați timp dădu câteva ordine scurte valeților care se grăbiră să scoată mașina de pe alee, căci se vedeau de la poartă alte faruri.

Înăuntru, impresia de alt secol era încă mai puternică. Imensa sală de bal strălucea sub mulțimea candelabrelor de cristal, pereții aveau aceeași structură indefinită ca și turnurile și păreau că plutesc. O armată de ospătari alunecau și ei, cu tăvi încărcate cu delicatese, printre invitații îmbrăcați toți, fără excepție, în haine de gală.

- Uite-l pe Cristi! mă strânse Lori de braț, e cu prințul! Vino, să-i salutăm!

Cu ochii după gazda misterioasă, am schimbat câteva cuvinte cu tânărul pictor, care mi-a răspuns cu obișnuita lui efervescență calculată, ce dădea iluzii nejustificate și dureri de cap duduilor de familie bună din capitală. “Nimic neobișnuit”, am conchis eu și m-am depărtat ușor de grupul vesel. În holul larg, erau expuse lucrările lui Eduard, încadrate de rame uriașe aurite. Una din ele mi-a atras atenția și m-am apropiat. Era o imagine nedefinită, ce putea trece fie ca privire de sus asupra unui cer innorat în asfințit, cu păsări negre plutitoare, fie ca altă imagine, mult mai întunecată, a unor focuri din adâncuri cu o mulțime de capete... „Nu suferă de lipsă de talent prințul nostru” îmi trecu prin minte...

- Nu-i așa că e talentat nepotul meu? îmi sună din spate, ca un răspuns vocea gravă a domnului M.

- Într-adevăr, e remarcabil, am făcut eu ochii mari, strângând de șalul de pe umeri cu amândouă mâinile.

- Tabloul acesta l-a pictat pentru mine, continuă el, zâmbind ușor la gestul meu, se numește Noaptea Valpurgiei... Cunoașteți legenda?

Și, luându-mă de braț, domnul M. mă conduse în grădina înmiresmată din spatele conacului, unde îmi povesti pe larg toate semnificațiile nopții dintre 30 aprilie și 1 mai. Noaptea în care toate creaturile demonice și magice ies... ca să întâmpine primăvara printr-o petrecere bahică...

- Aha, înțeleg eu menirea petrecerii date în cinstea nepotului...

La urma urmei îmi era și rușine că nu știam toate astea, căci, în timpul meu liber, mă mândream cu o carieră de detectiv amator de mistere... Mă rog, e mult spus așa, eram pasionată din adolescență de romane polițiste, și de mistere, fan declarat Sherlock Holmes, Hercule Poirot și mai ales Arsene Lupin, care reușea să mă facă la fiecare lectură să țin de carte ca de ultima fărâmă de pâine din lume...

- Cum stați cu cercetările? îmi răspunse din nou gândurilor gazda mea...

Uimită de această a doua coincidență, m-am întors cu surprinderea pe față, probabil, căci domnul M., curtenitor, se grăbi să adauge:

- Am cunoscut-o pe mama dumneavoastră, acum mult timp. Știu că se dădea în vânt după mistere și crime... îi plăcea să facă pe detectivul, era chiar cooptată uneori în anchetele poliției... Am presupus că i-ați moștenit pasiunea...

Cum fața mea refuza să-și dea jos expresia șocată, domnul M. continuă:

- Cer mii de scuze că intervin atât de brusc în intimitatea preocupărilor dumneavoastră...

- Dana, spuneți-mi Dana! mi-am revenit eu cu greu. Și da, aveți dreptate, este o pasiune moștenită, însă la un nivel infinit mai mic, în ce privește realizările...

- Nu fi atât de modestă, Dana! Sunt sigur că înțelegi mult mai multe decât ceilalți... nu-i așa? deveni el îndrăzneț, luându-mi mâna și ducând-o spre buze...

- Domnule M.! am șoptit eu, fără să am puterea de a o retrage...

- Castian! Eu sunt Castian! Știu, e un nume neobișnuit!

“Ca și tine”, am mai apucat să gândesc eu, căci în secunda următoare, domnul M., Castian, a fost luat de la brațul meu de câțiva paznici cu un aer foarte serios. Gazda mea se scuză elegant și dispăru după zidurile acoperite de iederă.

Rămasă singură, am căutat-o din ochi pe Lori și, văzând-o în compania lui Cristi, la umbra unei coloane pe terasă, mi-am continuat drumul spre sala de bal. Am mai zăbovit pe holuri, cu ochii la picturile semiîncifrate ale lui Eduard. Noaptea Valpurgiei mă atrăgea ca un magnet. Târziu mi-am dat seama de agitația din jurul meu și am cerut lămuriri.

- N-ați auzit? A sărit de la fereastră! S-a sinucis!

- Cine? am întrebat eu, simțind drumul sângelui spre picioare...

- Domnul M.!

***

Cortegiul se desfășura simplu și fără zgomot pe străzile calde, udate de ultima ploaie de primăvară. Cimitirul era destul de aproape, iar Eduard, înconjurat de obișnuiți, pornise pe jos, într-un costum negru la comandă, care azi părea al altcuiva. Umerii parcă i se strânseseră spre gât și degetele abia se ițeau de sub mânecile largi. Nu avea capul plecat, dimpotrivă, ochii lui expresivi numărau crengile înflorite în roz din parcul cu cireși. S-a ocupat personal, în cele două zile de priveghere, de toate cele necesare pentru înmormântare. Telefonase și în State, de unde aștepta un grup de prieteni ai domnului M.

Lori mă strângea de braț și se lăsa dusă cam anevoie după ceilalți. Știam că nu-i plac înmormântările, nici mie nu-mi plăceau, dar n-am putut evita rugămintea, făcută personal, a nepotului în doliu.

În seara aceea, Eduard m-a văzut fixând tabloul în roșu și ținându-mă cu greu în picioare, în holul inundat de fețe speriate, care circulau în toate părțile, strigând și fluturând brațele. Amețită, am cedat unui pumn accidental în coaste și m-am prăbușit înainte să mă prindă tânărul.

- Dana! Dana! Deschide ochii!

Îl vedeam în slow motion și nu înțelegeam de ce strălucea atât de tare peretele. Când mi-am revenit, l-am întrebat din ochi:

- E adevărat? A ... murit unchiul tău?

Eduard a dat din cap cu tristețe.

- Dar cum? Unde? Adineaori era aici și apoi... l-au dus și... ce s-a întâmplat?

- Se pare că a fost un accident. Gărzile voiau să-l avertizeze asupra unor hoți care ar fi vrut să profite de neatenția lor, în mulțimea de invitați...

- Eduard, îmi pare foarte rău! am îngăimat eu, nevenindu-mi în minte nicio altă formulă de consolare...

Nici nu era cazul, Eduard se comporta firesc, doar că mai cald ca de obicei, când m-a cules de pe podeaua rece, unde mă azvârlise lovitura.

- Știu, a zis el, privindu-mă în ochi...

Avea și el acea lucire ciudată din ochii lui Castian, cum de nu observasem până acum?...

- Mi-a vorbit foarte frumos despre tine unchiul meu...

Ochii mei mari l-au obligat pe tânăr să se explice:

- Ți-a citit articolele dintr-o veche revistă de-a mea... ții minte că în liceu scriai povestiri polițiste la revista școlii?

Uitasem. Și mă mira foarte tare preocuparea unui om de talia domnului M. pentru mâzgălelile mele, fie ele și publicate în revistă. N-am insistat asupra subiectului, căci vedeam că Eduard era asaltat de fețe prelungi care doreau neapărat să-și exprime compasiunea pentru pierderea lui, înainte ca el să o simtă. Eduard le mulțumea, politicos, și mă ruga din ochi să accept ca o mașină de-a lui, cu șofer, să mă conducă acasă.

Ziua următoare a pus steaguri negre peste turnurile mișcătoare ale castelului, care acum, la lumină, păreau încleștate în zidurile cenușii, cu vârfurile îndreptate spre exterior, dând conacului o înfățișare de ou eclozat. Am venit singură de data asta, căci Lori nu se putuse învoi de la serviciu și, la drept vorbind, nici nu cred că depusese foarte mare efort în cererea ei. Poarta cu telefon era larg deschisă și pe ea se sprijineau coroanele cu garoafe și crini care începeau deja să sosească. Am sunat la ușă, dar portarul era probabil ocupat cu aranjarea meselor din curtea interioară, pentru slujba de a doua zi. Am intrat pe holul scăldat în întuneric... candelabrele strălucitoare erau acum acoperite cu cearceafuri albe, la fel și oglinzile venețiene din sala de bal. Pe o ușă laterală, își făcu loc capul blond al lui Eduard:

- Ah! Ai venit! Simte-te, te rog, ca acasă, fă un tur al castelului, voi veni și eu într-o clipă.

Am dat din cap aprobator și, ușurată că atitudinea tânărului nu solicita din nou condoleanțe, m-am avântat pe holul cu picturi. Toate fuseseră acoperite cu pânze albe, în afara tabloului meu. Noaptea Valpurgiei trona din mijlocul peretelui, luminând, cu nuanțele ei de roșu, peretele opus, aproape ca o lumânare... de fapt, chiar era o lumânare pictată acolo... care parcă pâlpâia ușor... m-am apropiat și, uitându-mă în toate părțile, să nu fiu văzută, am încercat cu degetul pata de galben... „Dana, ți-ai pierdut mințile”, am râs tare și m-am dat repede doi pași înapoi, căci simțisem arsura pe buricul degetului… ”Da, Dana!” îmi răspunse tabloul... în clipa următoare, Eduard mă aduna din nou de pe podeaua umedă a holului.

- Ai alunecat, zâmbi el și-mi întinse brațul.

L-am apucat rușinată, în timp ce încercam să-mi explic, prin lipsa de somn, toate senzațiile și impresiile ciudate.

Eduard îmi urmări privirea concentrată pe detaliile tabloului și zâmbi trist:

- Era tabloul lui favorit, am insistat să nu-l acopere și pe el. Îmi pare că s-a mutat în el și ne vede de acolo. Glumesc, desigur, îmi întinse el brațul să-l urmez. Vino, vreau să-ți arăt ceva! Scuză-mă, am mâinile reci, circulație proastă, făcu el, când mă simți tremurând la atingere.

Eduard m-a condus apoi printr-o mulțime de camere și cămăruțe, pe care nu le bănuiam atât de multe, de afară. Curioasă, îmi întorceam capul în toate părțile să identific vreun colțișor secret sau care să dea impresia că ascunde vreo ușă, din spatele căreia să pornească cine știe ce culoar în străfunduri...

- Nu avem uși secrete, râse Eduard, amuzat de privirea mea dezamăgită, după o cercetare cât se poate de atentă a spațiului. Iată, aici e biroul unchiului meu. Îi plăcea să se retragă aici să citească și să scrie. Avea chiar și un proiect secret, la care muncea numai noaptea...

Și Eduard îmi făcu semn cu capul spre o carte mare cu coperți groase de metal ce stătea închisă pe masă. Știi, unchiul meu era un singuratic de atât de multă vreme, încât nu mai putea aprecia căldura unei ființe umane... Eduard mă țintui din nou cu privirea celuilalt. În clipa următoare se destinse și cu o jumătate de zâmbet mă invită:

- Haide, știu că ești curioasă. Dacă e cineva capabil să-i priceapă cercurile, tu ești aceea... și acum te rog din nou să mă scuzi, probleme administrative. Te-aș ruga chiar să arunci un ochi peste ce-a adunat unchiul meu, mi-ar fi de folos!

Tânărul plecă fără să mă lămurească la ce i-ar putea folosi ideile obscure ale unui lup singuratic și misterios... Rămasă singură, m-am apucat de cercetat pereții camerei. La drept vorbind, nu prea aveam ce vedea, căci erau toți căptușiți cu rafturi de cărți, toate învelite în catifea de culoarea sângelui, fără titlu sau nume de autor. În fața mesei, perdeaua subțire și fină tresălta la bătăi molcome de vânt. “Asta trebuie să fie fereastra!” mi-am spus și, la fel ca pe hol, impulsul de a mă trage câțiva pași înapoi a fost irezistibil. Când am atins din greșeală coperțile reci ale cărții de pe masă, am tresărit și, cu mâna la gură, mi-am înăbușit un țipăt. Începeam să mă enervez. “De când am devenit atât de sperioasă ? ” Cu un gest hotărât, am deschis cartea metalică, din care a scăpat, evident, un scârțâit scurt. Pe prima pagină sta scris un singur rând : “Celei ce citește, grijă ! ” “Da, cu siguranță ”, mi-am făcut eu curaj și am întors paginile. Cercurile începeau din colțul din dreapta sus și continuau, cu ușoare schimbări de ritm până pe ultima pagină. “Curios ! ” am spus eu cu voce tare, “Ce-o fi atât de interesant la cercurile astea ? ” și am închis cartea cu zgomot. Din bibliotecă sări atunci un volumaș cu coperți albastre pe care nu-l observasem. Am luat cartea și am recunoscut gândurile celebrei Madame Bovary. “Bună o fi și asta, să pierd câteva ore”, m-am hotărât eu și m-am cufundat în fotoliul de lângă peretele opus ferestrei, la lectură. Citeam cu dificultate căci, deși afară era soare, perdeaua fină aduna toată lumina, lăsând doar o rază jucăușă deasupra mea să danseze pe tavan. Nu îndrăzneam să mă apropii de geam, de acolo căzuse sau își dăduse drumul Castian… Mă gândeam acum de ce oare nu se făcuse nicio investigație asupra morții lui subite ? Nimeni nu crezuse de cuviință să cheme poliția, iar medicul legist își terminase analiza în mare viteză și trimisese cadavrul la morga cea mai apropiată. Nimeni nu se întrebase măcar dacă domnul M. avusese motiv sau gânduri, ori măcar alte încercări de sinucidere ! Cu atât mai bizare mi se păreau toate astea, cu cât în scurtul timp petrecut împreună, Castian mi-a dat impresia unui bărbat puternic și foarte sigur pe el. Și de ce se purtau toți ca și cum așteptau acest eveniment ? Era într-adevăr un caz de care Ana, personajul meu din revista școlii, s-ar fi ocupat cu râvnă și seriozitate…

Doamna Bovary nu se hotărâse încă ce vrea de la viață, de altfel n-avea s-o facă până la sfârșitul romanului. Și mie mi se făcuse frig. Am căutat în jur o pătură, căci tremuram deja, și n-am observat cartea deschisă… “O fi bătut vântul” mi-am spus, pe jumătate adormită, în ciuda frigului care mă scutura deja destul de tare. M-am îndreptat spre fereastră, să o închid. Era deja seară și norii se adunaseră deasupra castelului ca o pătură amenințătoare. Deodată, umărul stâng a început să se aplece, ca sub o greutate invizibilă. Mi-am scuturat brațul, gândindu-mă că deja mă așteaptă bolile de bătrânețe ale mamei mele.

- Mama ta nu era bătrână! auzii în spatele meu vocea gravă.

- Castian ! am strigat și, împiedicându-mă de picioarele fotoliului, m-am retras îngrozită în primul colț.

- Dana! Nu te speria! Eu sunt ! Credeai că pot sta atâta departe de tine ?

- Dar…dar… tu ești…tu ești…

- Mort, da. Și nu prea.

- Cum ? am șoptit eu, căci nu mai aveam voce.

Castian s-a așezat la biroul lui, a luat cartea și a deschis-o la prima pagină. La semnul lui, forțe nevăzute m-au luat pe sus și m-au depus pe un scaun cu fața la el. Priveam acum vrăjită cum cercurile se desfăceau și se așezau cuminți în cuvinte, fraze, imagini.

- Se apropie Noaptea Valpurgiei, Dana ! Singura noapte când ni se dă bilet de voie. Toți ceilalți își fac de cap prin oraș, mai ceva ca de Halloween. Eu nu. Sincer să fiu, m-am cam săturat de frig și de tot restul. Existența mea a devenit searbădă de când a murit mama ta. Nici pe ea n-o puteam simți, dar îmi ajungea s-o privesc. Era splendidă. Semeni mult cu ea. Strălucești și tu! Ai văzut Făclia?

- Făclia? am reușit eu să scot cu greutate silabele din gâtul uscat.

- Da, Făclia. Fiecare din noi are una…ca un fel de corespondent printre muritori, un înger păzitor, aici, pe pământ. Ne ajută să nu uităm cărei lumi aparținem… Nu mă întreba, nu-ți pot spune încă. Mama ta era Făclia mea. Am făcut greșeala să mă îndrăgostesc, mare prost, care n-o putea nici măcar privi fără să se ardă ! Ele, Făcliile, n-au voie în lumea noastră, de aceea e mai ușor să nu știe de calitatea lor. Cu timpul, asta a devenit o lege. Eu am încălcat-o.

- Tabloul ?

- Da, el. L-am forțat practic pe Eduard să-l picteze… Când mama ta și-a văzut reflexia în el, a ars! A ars cu toată puterea de care n-am fost eu capabil s-o opresc !

Am plecat capul. Sentimentul de milă pentru acest biet îndrăgostit, fie el și supranatural, mi-a umplut ochii și m-a scăpat pe moment de senzația de groază. Pe mama n-o cunoscusem prea bine, mi s-a spus ca se îmbolnăvise brusc de o febră necunoscută, pe vremea când aveam trei ani. Boala o ținuse la pat ani la rând; cum tatăl meu era mereu plecat în delegații, familia a hotărât s-o interneze la un sanator de boli psihice, căci febra, mi se spusese mie atunci, o făcea să spună lucruri necuviincioase. După încă 2 ani, s-a stins acolo, singură. Înțelegeam acum privirea plină de ură a tatălui meu, când pronunța acest cuvânt, uitându-se pe fereastră, în direcția cuiva: s-a stins!

- Și ce e de făcut? Cu ce te pot eu ajuta ?

- M-ai ajutat deja, ai găsit singură drumul spre tablou…și reflexie. Am fost pedepsit pentru imprudența mea, să rămân în întuneric și frig… Acum vreau să-I dau lui Eduard o șansă pe care eu n-am avut-o. Șansa la dragoste.

- Poftim ? m-am retras eu din nou spre spătarul scaunului. Și… Eduard… ?

- Da, și el… și copiii lui… și așa mai departe. El e ultimul rămas din familia noastră, căci mama, despre care sunt convins că știi cu ce se ocupa, ne blestemase, de necaz, tot neamul. Au trecut, majoritatea, de partea cealaltă, dar au avut o viață de mizerie. Pe Eduard încă îl pot salva… pentru asta a fost nevoie ca eu să renunț la minele fizic… înțelegi acum și… ierți pretextul balului…

- Cum ? aproape mi-a fost frică să întreb. Cum îl salvezi pe Eduard ?

- Eduard are nevoie de o… Făclie !

M-am ridicat și am început să măsor camera cu pași mari…

- Nu, nu cred că aș putea să vă ajut… N-am cum… Eduard e foarte tânăr, eu… să zicem că nu de dragul modei îmi colorez părul …

- Nu-ți fie teamă… voi fi și eu acolo !

- Tu ? Cum ?

- E o stare de coabitare a două spirite cu ajutorul unei singure Făclii… O să-i completez ființa, fără să-i deranjez conștiința… un fel de reîncarnare, dacă vrei, cum îi ziceți voi, însă nu o înlocuire totală a sufletului, cu pierderea memoriei… mai degrabă o adăugare, o însumare a tuturor de la începuturi… un proces lent, care se termină cu identificarea parțială și de comun acord a celor doi.

Îl priveam, cu ochii mari, fără să mai pot deschide gura.

- Am studiat îndelung procesul, continuă Castian, încurajat de tăcerea mea, am ambiția să-l întrerup de șirul de strămoși, să fim doar noi… … recunosc, n-a făcut nimeni asta până acum… dar eu sunt sigur că o să reușim… o simt ! nu-mi spune că n-ai simțit și tu…

Mâinile lui Castian, acum neobișnuit de calde, m-au cuprins și mă trăgeau spre el. Îi simțeam răsuflarea tot mai aproape de gâtul și umerii mei. Le-am lăsat pe ale mele moi, căci un parfum dulce, recunoscut de undeva, de departe, începuse să-mi curgă prin vine…

***

Ceasul meu antic avea, în dimineața asta, un sunet deosebit de nesuferit. Ceasul ! În câteva ore începea înmormântarea ! Castian !

În jumătate de oră eram în taxi, strângându-mi părul la spate, cu elasticul negru între dinți. Nu era aglomerație, dar șoferul meu, după ce-mi studiase în oglindă toate pregătirile grăbite, a decis să facă slalom printre obstacole invizibile, cu un zâmbet misogin care mă lăsă rece.

- Puteți da drumul la radio, vă rog? Vreau să ascult o știre.

- Desigur, domnișoară, tresări el și îndreptă volanul, ca să-și poată lua pentru o clipă ochii de la drum.

- În sfârșit! am mormăit și am făcut ultimele îndreptări de ținută.

„Bună dimineața, București! Iată știrile orei... se apropie ziua de 1 mai, pe litoral au loc pregătiri intense pentru deschiderea sezonului de vară. Proprietarii de terase și restaurante...”

Un murmur difuz a luat locul radioului și m-am lăsat legănată de el. Priveam pe geam oameni fericiți la plimbare. Așa îmi plăcea mie să cred, că expresia aceea de moment, întipărită pe fețele ce alunecau pe lângă mine, era veșnică. Îmi amintesc că, mică fiind, în plimbările cu părinții prin oraș, priveam fascinată la ferestrele slab luminate ale caselor înalte, vechi, și-ncercam să-mi imaginez cine locuia în ele, ce fel de viață aveau, pe cine așteptau în semi-întuneric... M-am scuturat energic de toate flashurile care mă invadau. Nu prea le înțelegeam rostul, mai ales azi.

- Se va aduna lume, nu glumă, îmi zgârie urechile șoferul meu nepoliticos.

Putea măcar să tragă de volan ca să mă scoată din gânduri. Enervată am întors capul. În parc fuioarele de petale alb-roz făceau spectacol. Un vis, mi-am zis, încercând din răsputeri să acopăr vocea sforăitoare.

- Mâine e 1 mai, îmi ignoră vocea toate strădaniile. Acuma a dat guvernul liber o săptămână întreagă la bugetari… pe vremea mea… Mergeți la nuntă, domnișoară?

- Eu? De ce? am răspuns tăios, ținuindu-l cu privirea în retrovizoare.

- Păi... arătați foarte... festiv! își căută el cuvinte mai elegante să le potrivească la hainele mele. Îmi cer scuze că vă deranjez...

Mi-a părut rău că-l repezisem pe bietul om, care îmi mai făcea și complimente... Nu obișnuiam să rămân fără tact, indiferent de situație. Chiar și mulțumesc-ul mi-a părut fals.

„În această dimineață va fi înmormântat Castian M., un celebru personaj din Bucureștiul postbelic, acum cunoscut mai ales pentru operele sale de caritate în colaborare cu fundația Renașterea. Înmormântarea va avea loc la cimitirul Colentina, la ora 10... ”

Murmurul reveni. Castian ! L-am visat azi-noapte. Ce ciudat ! Parcă fusesem împreună la castel, într-o bibliotecă… și el.. el… ce mai vis ! Frânturi de imagini cu perdele fluturând, cercuri și bărbia cu linie bine definită a lui Castian! Mă trezisem brusc, cu dureri de cap, dar și cu o senzație ușor euforică, ca și cum urma să întâlnesc o persoană dragă, plecată de mult timp. Lori ! Stătea cuminte lângă poarta conacului. Când mă văzu, îmi zâmbi trist.

- Ce pierdere, draga mea ! Era atât de cumsecade, îi ajuta pe sărmanii copilași… Știi, am auzit la radio că averea lui e mai mare decât se credea… Și Eduard o să-l moștenească…

Plictisită de povești cu moși cu avere și tinere cu talent la cheltuirea ei, am luat-o pe Lori de braț și ne-am alăturat cortegiului care tocmai ieșea. Era prietena mea și o iubeam, dar mă enerva incapacitatea ei de a gândi peste ce servea media. În urma sicriului somptuos, cum altfel, Eduard împărțea clătinări din cap și mulțumiri. Unde îl mai văzusem în costumul ăsta ? Parcă scăzuse peste noapte și părea oarecum lipsit de siguranța obișnuită. În dreptul meu se opri, mă privi cu niște ochi albăstrui, mai închiși decât mi-i aminteam.

- Dana, draga mea, te invit pe la noi azi, după ceremonie, făcu el, cu aerul cel mai firesc din lume.

Apoi se aplecă să-și șteargă o urmă de praf de pe costumul negru; se ridică, aproape de mine și-mi șopti :

- A început !

După care se îndepărtă, lăsându-mă într-o uimire depășită doar de fața căzută a prietenei mele :

- Dana, ce e între tine și Eduard ? Părea foarte familiar…

Am refuzat să-i răspund ei și nedumeririi mele și m-am lăsat pradă murmurului din nou. De data asta mă încadram în peisaj, căci murmurul părea să cuprindă pe toată lumea, toată strălucirea ultimei zile de aprilie.

La înmormântare au participat toți cei care ar fi avut ceva de spus despre eveniment. Numai Eduard nu părea preocupat, ca de obicei, de imaginea ziarelor de a doua zi, lucru de înțeles până la urmă. De-o parte și de alta a scenei pregătite pentru ultima reprezentație, stăteau impunător personalități din București, dar și din provincie, toți îmbrăcați în privirea de doliu, cum se cuvenea. Mai în spate era un grup retras, mai puțin formal.

- Trebuie să fie rudele și prietenii din America, i-am șoptit eu prietenei, care nu mă auzi, ocupată fiind să se complimenteze din ochi cu alte cunoștințe, practică foarte uzitată la asemenea evenimente.

I-am observat cât de discret am putut, dar nu mi-am putut stăpâni un zâmbet la asocierea cu un anumit clan supranatural din literatura fantastica de consum recent. Eduard îmi surprinse zâmbetul și motivul lui și zâmbi la rându-i.

Cei zece preoți terminară curând slujba, în foșnetul unui oftat de ușurare general, căci trecuse bine de amiază și se făcea foarte cald. Restaurantul cu pretenții de masterchef, unde era oferită masa, avea și el un aer de sărbătoare. Chiar că nuntă, m-am pomenit eu cu gândurile la poveștile taximetristului. M-am grăbit apoi acasă, să pot da curs cât mai repede invitației lui Eduard, care mă intriga. Ce începuse ? În fața dulapului cu haine, am rămas mai puțin decât de obicei. Nu conta ce-mi luam pe mine, era doar o vizită amicală, de fapt am renunțat și la negru, convinsă că lui Eduard nu i-ar fi plăcut impresia cernită pe care mi-o ofereau hainele de doliu.

Eduard mă aștepta în grădină, cu o carte pe genunchi. Cu un gest mă invită să iau loc pe un scaun de la măsuța din fier forjat. Cu poșeta scut pe genunchi, îl priveam suspicioasă cum închide cartea și o pune pe masă lângă cafea, într-o mișcare încetinită care trăda, probabil, preocuparea pentru felul în care avea să mă lămurească.

- Știi, Dana, teiul ăsta, îmi arătă el copacul imens, la umbra căruia ne aflam, a trăit și a văzut multe…

Un tei ? Tei ? Pentru asta mă chemase ? m-am enervat eu, plimbându-mi degetele pe cureaua de piele cu cataramă.

- E important ce am să-ți spun în continuare, urmă el serios, privindu-mă cu o umbră de îngrijorare. Ia puțină cafea, o să-ți facă bine !...

Aburii cafelei se unduiau în două culori pe deasupra măsuței de fier. Din când în când, câte unul mai lung urca până la crengile teiului și se așeza frumos la povești. Fie spuneau ceva hazliu, fie erau gata să cadă, căci frunzele aplaudau frenetic. Le urmăream cu gura căscată, neînțelegând de ce Eduard părea imun la un asemenea spectacol feeric de după-amiază. Mi-am întors privirea spre el și l-am văzut ca prin vis cum deschidea cartea cu cercuri a lui Castian ! Părea că-mi spune ceva grav, dar eu nu-l puteam auzi.

- Ce zici, Eduard ? am șoptit amețită.

- …și tu trebuie doar să pui degetul pe Făclia dinăuntru…, să nu te sperii, o să ardă puțin…

- Cafeaua? Nu arde… e cam tare totuși, un pic prea mult pentru… aah…pentru mine… acum…

***

Întunericul deplin mă făcu să mă strâng toată într-un țipăt.

- Ce s-a întâmplat?

- Liniștește-te, Dana! Ești în siguranță, am auzit vocea lui Eduard.

- Eduard! Unde ești? Și de ce e întuneric? Aprinde o lumânare, ceva!

- Dana!

Și Eduard s-a apropiat de mine, luându-mi mâinile cu o ușoară emoție.

- Dana, te transformi! A venit vremea! E Noaptea Valpurgiei!

- Ce? Cum? și groaza de acest nou necunoscut o înlocui pe cea de întuneric. Unde mă aflu?

- Pe scaun! Lângă tei! N-ai plecat nicăieri. Ai închis doar porțile exteriorului, atât. E prima fază.

- Prima… ce? am bâguit eu, dând cu mâinile în toate părțile, ca orbul pe trecerea de pietoni, rămas fără bastonul spulberat de mașini.

- Dana! și glasul deveni tăios! Dana! Încearcă să te liniștești!

Cu greu mi-am recăpătat suflul și, în brațele lui Eduard, pe care tot nu-l vedeam, m-am relaxat.

- De când sunt aici? am început eu să-mi aduc aminte.

- De când ai venit. Efectul cafelei a fost mai puternic decât am bănuit. Aproape credeam că nu te mai trezești până la miezul nopții.

Eu tăceam, încercând să prind vreun sens în toată nebunia asta ireală. Și Eduard continuă, de data asta cu o voce mai gravă :

- Dana, mă cunoști ? Și, dându-mi drumul din brațe, mă întoarse dintr-o mișcare cu fața spre el. Dana ! Atinge-mi fața ! Hai!

Am întins câteva degete spre ceea ce trebuia să fie fața fină, mereu proaspătă, a tânărului pictor. Am dat în schimb de niște contururi desenate cu o barbă măruntă și deasă. Am sărit ca arsă înapoi fără să mă gândesc la posibilele obstacole de care puteam să mă lovesc în întuneric…

- Castian! Cum?! și am simțit din nou cum picioarele nu mă mai ascultă.

Când mi-am revenit, răsuflarea caldă și masculină a lui Castian asculta cu atenție reacțiile mele. Mă ținea lipită de el, jos, pe iarbă, iar cu mâna dreaptă îmi aranja și rearanja șuvițele pe lângă tâmple.

- Draga mea, iubirea mea scumpă ! Am așteptat atât să te pot simți! A meritat tot, o veșnicie aș sta aici cu tine! Lumea toată, cu rai și iad, aș răsturna-o pentru tine! Te iubesc! Atât de mult!

Îl ascultam hipnotizată și mă luptam din răsputeri să mă agăț de orice fărâmă de realitate, căci simțeam că-mi pierd mințile. O amorțeală difuză se făcea simțită din picioare și mâinile nu mă mai ascultau. Am deschis gura să strig, n-am putut, căci buzele lui Castian o luară în primire și începură s-o exploreze cu o forță și o pasiune care-mi stoarseră și ultima rămășiță de împotrivire. În cele din urmă, m-a lăsat din brațe, numai pentru a mă cuprinde din nou, ca pe o pradă, și m-a dus înăuntrul conacului. Am simțit fâșâitul cearceafurilor de mătase fină și nu mi-am putut stăpâni tremurul de anticipare. Mi-am întins mâna spre bărbia alungită și i-am simțit zâmbetul. Un sentiment de bine și siguranță făcea loc tuturor celorlalte, contradictorii, de până atunci. Întunericul cu care mă obișnuisem deja mă învăluia acum cu o dulceață plină de promisiuni. Îi simțeam mâinile alunecând de-a lungul coloanei cu apăsări și opriri scurte, pentru răspuns. L-am tras spre mine cu toată puterea abandonului inevitabil… sfârșitul ne-a unit imobilizați într-un sărut prelungit, cu gust de soare, în care nu mai știam unde începe unul și se termină celălalt.

- Castian ! am șoptit eu, acum ce facem ?

- Deschide ochii, iubita mea !

În încâlceala de amintiri despre lumină și frunze de tei, își făcea loc o pâlpâire timidă, ce se apropia de retină.

- Castian ! Văd ceva !

- Da ! Ai înțeles în sfârșit ce vrei… de acum poți vedea. Ai grijă, însă. O dată ce devii Făclie, ai puterea de a vedea în amândouă părțile. Tu acum începi să vezi spre interior. Spre tine. Curând, însă, o să-ți recapeți și percepția exteriorului.

- Castian!... Te iubesc! Te-am iubit de când te-am văzut prima oară…

- Da, știu ! Mai trebuia să-ți dai și tu seama… ce vezi acum e începutul dragostei noastre… mai avem de făcut încă un pas. Vino cu mine !

Fugeam ca doi copii, goi, prin labirintul de holuri ale conacului. În fața tabloului ne-am oprit. Noaptea Valpurgiei era acum deosebit de luminoasă.

- În momentul în care o să atingi cu mâna Făclia de acolo, o să te identifici cu restul, mă lămuri Castian, arătându-mi o flacără ce ardea diafan în tablou, parcă pe suprafața pânzei.

- Și cu mama ?

- Și. Așa cum am făcut-o și eu cu Eduard. În noaptea asta orice se poate întâmpla.

Am întins mâna spre tablou, dar am retras-o fulgerată de un gând.

- Castian ! Nu spuneai tu că mama s-a îmbolnăvit când și-a văzut reflexia ?

- Da, așa e, râse el, dar tu nu ești o Făclie obișnuită. Mama ta nu era conștientă de condiția ei… Șocul a fost prea mare pentru ea. A înțeles dintr-odată o mulțime de lucruri, și-a explicat o mulțime de sentimente neînțelese până atunci. Deși mă iubea, n-a vrut să accepte dragostea noastră… te avea pe tine deja… Cu trupul i-a rămas fidelă tatălui tău până la moarte. A murit pentru că și-a refuzat și condiția de Făclie, iar acest lucru, separarea energiei dintre mine și ea, a determinat o acumulare de forțe imensă în interiorul ei, forțe care au preluat controlul chiar și fizic și care până la urmă au răpus-o.

Castian se întristă.

- N-am vrut să-ți spun toate astea, dar e mai bine acum că știi.

- Mă bucur că știu, Castian ! Acum pot și eu să înțeleg atâtea…

- Haide, grăbește-te, făcu Castian îngijorat acum, e miezul nopții !

Pendula de la capătul holului începu să numere cele douăsprezece bătăi.

Mulțimea de păsări negre sau de capete, din tablou, începea să se miște sub ochii mei, acum larg deschiși, într-un dans lasciv, ce mă trăgea de toate prelungirile ființei mele. Am întins o mână goală și am fixat-o pe flacără. Imediat, o căldură amețitoare a pus stăpânire pe trupul meu. În secunda următoare am simțit că nu-l mai controlez, că nu-mi mai aparține. Pluteam undeva pe deasupra cerului de culoarea vaniliei, ca într-o carte poștală veche. De jos, zâmbetul lui Castian mă mângâia atent.

- Acum trebuie să plecăm, spuse el, preocupat.

- Mai lasă-mă să zbor puțin…

Castian mă cuprinse de umeri și-i înveli într-o mantie aurie, ce-mi amintea de șalul meu de la petrecere…

- Ești regina mea, acum…

***

Căldura de afară era insuportabilă, 30 de grade la umbră pentru 1 mai era deja prea mult. În parcarea gării toate taxi-urile stăteau cu ușile și geamurile deshise. Atmosfera de concediu și de relaxare era subliniată de ecouri muzicale lente... Din mașina unui taximetrist cu gusturi în materie de muzică, Norah Jones își cânta dorul și împlinirea în apropierea iubitului: It`s not the pale moon that excites me / That thrills and delights me / Oh, no, it`s just the nearness of you...

„Bună dimineața, București! Iată acum știrile orei. Litoralul românesc își primește azi miile de turiști, veniți să petreacă ziua de 1 mai, după cum cere tradiția, la mare. Și de data asta, aglomerația de pe Autostrada Soarelui le-a dat bătăi de cap polițiștilor de la circulație...Și acum alte știri pe scurt: tragedie într-un bloc din Lacul Tei. O femeie în vârstă de 35 de ani s-a aruncat azi-noapte de la etajul nouă al clădirii în care locuia. Anchetatorii spun că încă nu au fost stabilite natura și împrejurările morții femeii, dar nu exclud însă varianta sinuciderii...Hmm, cam multe accidente de felul ăsta în ultima vreme în București, dragi ascultători, este ora 10 și 15 minute, vă las în compania minunatei Norah Jones, cu a sa piesă de succes, Come away with me...

https://www.youtube.com/watch?v=aBKcKQHZXks

Fișier:Palatul Ghica, Colentina, 1859.jpg

Palatul Ghika, pe la 1859.Gravură în lemn, publicată în "Le Monde Illustre"

 

Vizualizări: 49

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor