Atac la Noaptea Valpurgiei (partea a doua)

***

Cortegiul se desfășura simplu și fără zgomot pe străzile calde, udate de ultima ploaie de primăvară. Cimitirul era destul de aproape, iar Eduard, înconjurat de obișnuiți, pornise pe jos, într-un costum negru la comandă, care azi părea al altcuiva. Umerii parcă i se strânseseră spre gât și degetele abia se ițeau de sub mânecile largi. Nu avea capul plecat, dimpotrivă, ochii lui expresivi numărau crengile înflorite în roz din parcul cu cireși. S-a ocupat personal, în cele două zile de priveghere, de toate cele necesare pentru înmormântare. Telefonase și în State, de unde aștepta un grup de prieteni ai domnului M.

                Lori mă strângea de braț și se lăsa dusă cam anevoie după ceilalți. Știam că nu-i plac înmormântările, nici mie nu-mi plăceau, dar n-am putut evita rugămintea, făcută personal, a nepotului în doliu. În seara aceea, m-a văzut fixând tabloul în roșu și ținându-mă cu greu în picioare, în holul inundat de fețe speriate, care circulau în toate părțile, strigând și fluturând brațele. Aproape cedasem unui pumn accidental în coaste și m-aș fi prăbușit dacă nu mă prindea tânărul.

-          Dana! Dana! Deschide ochii!

Îl vedeam în slow motion și nu înțelegeam de ce strălucea atât de tare peretele. Când mi-am revenit, l-am întrebat din ochi:

-          E adevărat? A ... murit unchiul tău?

Eduard a dat din cap cu tristețe.

-          Dar cum? Unde? Adineaori era aici și apoi... l-au dus și... ce s-a întâmplat?

-          Se pare că a fost un accident. Gărzile vroiau să-l avertizeze asupra unor hoți care ar fi vrut să profite de neatenția lor, în mulțimea de invitați...

-          Eduard, îmi pare foarte rău! am îngăimat eu, nevenindu-mi în minte nicio altă formulă de consolare...Nici nu era cazul, Eduard se comporta firesc, doar că mai cald ca de obicei, când m-a cules de pe podeaua rece, unde mă azvârlise lovitura.

-          Știu, a zis el privindu-mă în ochi..avea și el acea lucire ciudată din ochii lui Castian, cum de nu observasem până acum? ....Mi-a vorbit foarte frumos despre tine...

Ochii mei mari l-au obligat pe tânăr să se explice:

-          Ți-a citit articolele dintr-o veche revistă de-a mea...ții minte că în liceu scriai povestiri polițiste la revista școlii?

Uitasem. Și mă mira foarte tare preocuparea unui om de talia domnului M. pentru mâzgălelile mele, fie ele și publicate în revistă. N-am insistat asupra subiectului, căci vedeam că Eduard era asaltat de fețe prelungi care doreau neapărat să-și exprime compasiunea pentru pierderea lui, înainte ca el să o simtă. Eduard le mulțumea, politicos, și mă ruga din ochi să accept ca o mașină de-a lui cu șofer să mă conducă acasă.

                Ziua următoare a pus steaguri negre peste turnurile mișcătoare ale castelului, care acum, la lumină, păreau încleștate în zidurile cenușii, cu vârfurile îndreptate spre exterior, dând conacului o înfățișare de ou eclozat. Am venit singură de data asta, căci Lori nu se putuse învoi de la serviciu și, la drept vorbind, nici nu cred că depusese foarte mare efort în cererea ei. Poarta cu telefon era larg deschisă și pe ea se sprijineau coroanele cu garoafe și crini care începeau deja să sosească. Am sunat la ușă, dar portarul era probabil ocupat cu aranjarea meselor din curtea interioară, pentru slujba de a doua zi. Am intrat pe holul scăldat în întuneric... candelabrele strălucitoare erau acum acoperite cu cearșeafuri albe, la fel și oglinzile venețiene din sala de bal. Pe o ușă laterală, își făcu loc capul blond al lui Eduard:

-          Ah! Ai venit! Simte-te, te rog, ca acasă, fă un tur al castelului, voi veni și eu într-o clipă.

Am dat din cap aprobator și, ușurată că atitudinea tânărului nu solicita din nou condoleanțe, m-am avântat pe holul cu picturi. Toate fuseseră acoperite cu pânze albe, în afara tabloului meu. Noaptea Valpurgiei trona din mijlocul peretelui, luminând cu nuanțele ei de roșu peretele opus, aproape ca o lumânare... de fapt, era și o lumânare pictată acolo...care parcă pâlpîia ușor...m-am apropiat și, uitându-mă în toate părțile să nu fiu văzută, am încercat cu degetul pata de galben... „Dana, ți-ai pierdut mințile”, am râs tare și m-am dat repede doi pași înapoi, căci simțisem arsura pe buricul degetului…”Da, Dana!” îmi răspunse tabloul... în clipa următoare, Eduard mă aduna din nou de pe podeaua umedă a holului.

-          Ai alunecat, zâmbi el și-mi întinse brațul. L-am apucat rușinată, în timp ce încercam să-mi explic, prin lipsa de somn, toate senzațiile și impresiile ciudate.

Eduard îmi urmări privirea concentrată pe detaliile tabloului și zâmbi trist:

-          Era tabloul lui favorit, am insistat să nu-l acopere și pe el. Îmi pare că s-a mutat în el și ne vede de acolo. Glumesc, desigur, îmi întinse el brațul să-l urmez. Vino, vreau să-ți arăt ceva! Scuză-mă, am mâinile reci, circulație proastă, făcu el, când mă simți tremurând la atingere.

Eduard m-a condus, apoi, printr-o mulțime de camere și cămăruțe, pe care nu le bănuiam atât de multe, de afară. Curioasă, îmi întorceam capul în toate părțile să identific vreun colțișor secret sau care să dea impresia că ascunde vreo ușă, din spatele căreia să pornească cine știe ce culoar în străfunduri...

-          Nu avem uși secrete, râse Eduard, amuzat de privirea mea dezamăgită, după o cercetare cât se poate de atentă a spațiului. Iată, aici e biroul unchiului meu. Îi plăcea să se retragă aici să citească și să scrie. Avea chiar și un proiect secret, la care muncea numai noaptea... și Eduard îmi făcu semn cu capul spre o carte mare cu coperți groase de metal ce stătea închisă pe masă. Știi, unchiul meu era un singuratic de atât de multă vreme, încât nu mai putea aprecia căldura unei ființe umane.

Și Eduard mă țintui din nou cu privirea celuilalt. Într-o clipă se destinse și cu o jumătate de zâmbet mă invită:

-          Haide, știu că ești curioasă. Dacă e cineva capabil să-i priceapă cercurile, tu ești aceea...și acum te rog din nou să mă scuzi, probleme administrative. Te-aș ruga chiar să arunci un ochi peste ce-a adunat unchiul meu, mi-ar fi de folos!

Tânărul plecă fără să mă lămurească la ce i-ar putea folosi ideile obscure ale unui lup singuratic și misterios... Rămasă singură, m-am apucat de cercetat pereții camerei. La drept vorbind, nu prea aveam ce vedea, căci erau toți căptușiți cu rafturi de cărți, toate învelite în catifea de culoarea sângelui, fără titlu sau nume de autor. În fața mesei, perdeaua subțire și fină tresălta la bătăi molcome de vânt. Asta trebuie să fie fereastra!” mi-am spus și, la fel ca pe hol, impulsul de a mă trage câțiva pași înapoi a fost irezistibil. Când am atins din greșeală coperțile reci ale cărții de pe masă, am tresărit și, cu mâna la gură, mi-am înăbușit un țipăt. Începeam să mă enervez. “De când am devenit atât de sperioasă ? ” Cu un gest hotărât, am deschis cartea metalică, din care a scăpat, evident, un scârțâit scurt. Pe prima pagină sta scris un singur rând : “Celei ce citește, grijă ! ” “Da, cu siguranță ”, mi-am făcut eu curaj și am întors paginile. Cercurile începeau din colțul din dreapta sus și continuau, cu ușoare schimbări de ritm până pe ultima pagină. “Curios ! ” am spus eu cu voce tare, “Ce-o fi atât de interesant la cercurile astea ? ” și am închis cartea cu zgomot. Din bibliotecă sări atunci un volumaș cu coperți albastre pe care nu-l observasem. Am luat cartea și am recunoscut gândurile celebrei Madame Bovary. “Bună o fi și asta, să pierd câteva ore”, m-am hotărât eu și m-am cufundat în fotoliul de langă peretele opus ferestrei, la lectură. CIteam cu dificultate căci, deși afară era soare, perdeaua fină aduna toată lumina, lăsând doar o rază jucăușă desupra mea să danseze pe tavan. Nu îndrăzneam să mă apropiu de geam, de acolo căzuse sau își dăduse drumul Castian… Mă gândeam acum de ce oare nu se făcuse nicio investigație asupra morții lui subite ? Nimeni nu crezuse de cuviință să cheme poliția, iar medicul legist își terminase analiza în mare viteză și trimisese cadavrul la morga cea mai apropiată. Nimeni nu se întrebase măcar dacă domnul M. avusese motiv sau gânduri, ori măcar alte încercări de sinucidere. Cu atât mai bizare mi se păreau toate astea, cu cât în scurtul timp petrecut împreună, Castian mi-a dat impresia unui bărbat puternic și foarte sigur pe el. Și de ce se purtau toți ca și cum așteptau acest eveniment ? Era într-adevăr un caz de care Ana, personajul meu din revista școlii, s-ar fi ocupat cu râvnă și seriozitate…

Doamna Bovary nu se hotărâse încă ce vrea de la viață, de altfel n-avea s-o facă până la sfârșitul romanului. Și mie mi se făcuse frig. Am căutat în jur o pătură, căci tremuram deja, și n-am observat cartea deschisă… “O fi bătut vântul” mi-am spus, pe jumătate adormită, în ciuda frigului care mă scutura deja destul de tare. M-am îndreptat spre fereastră, să o închid. Era deja seară și norii se adunaseră deasupra castelului ca o pătură amenințătoare. Deodată, umărul stâng a început să se aplece, ca sub o greutate invizibilă. Mi-am scuturat brațul, gândindu-mă că deja mă așteaptă bolile de bătrânețe ale mamei mele.

-          Mama ta nu era bătrână! auzii în spatele meu vocea gravă.

-          Castian ! am strigat și, împiedicându-mă de picioarele fotoliului, m-am retras îngrozită în primul colț.

-          Dana! Nu te speria! Eu sunt ! Credeai că pot sta atâta departe de tine ?

-          Dar…dar… tu ești…tu ești…

-          Mort, da. Și nu prea.

-          Cum ? am șoptit eu, căci nu mai aveam voce.

Castian s-a așezat la biroul lui, a luat cartea și a deschis-o  la prima pagină. La semnul lui, forțe nevăzute m-au luat pe sus și m-au depus pe un scaun cu fața la el. Priveam acum vrăjită cum cercurile se desfăceau și se așezau cuminți în cuvinte, fraze, imagini.

-          E Noaptea Valpurgiei, Dana ! Singura noapte când ni se dă bilet de voie. Toți ceilalți își fac de cap prin oraș, mai ceva ca de Halloween. Eu nu. Sincer să fiu, m-am cam săturat de frig și de tot restul. Existența mea a devenit searbădă de când a murit mama ta. Nici pe ea n-o puteam simți, dar îmi ajungea s-o privesc. Era splendidă. Semeni mult cu ea. Strălucești și tu! Ai văzut Făclia?

-          Făclia? am reușit eu să scot cu greutate silabele din gâtul uscat.

-          Da, Făclia. Fiecare din noi are una…ca un fel de corespondent printre muritori, un înger păzitor, aici, pe pământ. Ne ajută să nu uităm cărei lumi aparținem… Nu mă întreba, nu-ți pot spune încă. Mama ta era Făclia mea. Am făcut greșeala să mă îndrăgostesc, mare prost, care n-o putea nici măcar privi fără să se ardă ! Ele, Făcliile n-au voie în lumea noastră, de aceea e mai ușor să nu știe de calitatea lor. Cu timpul, asta a devenit o lege. Eu am încălcat-o.

-          Tabloul ?

-          Da, el. L-am forțat practic pe Eduard să-l picteze… Când mama ta și-a văzut reflexia în el, a ars! A ars cu toată puterea de care n-am fost eu capabil s-o opresc !

Am plecat capul. Sentimentul de milă pentru acest biet îndrăgostit, fie el și supranatural, mi-a umplut ochii și m-a scăpat pe moment de senzația de groază. Pe mama n-o cunoscusem prea bine, mi s-a spus ca se îmbolnăvise brusc de o febră necunoscută, pe vremea când aveam trei ani. Boala o ținuse la pat o săptămână, după care s-a stins. Înțelegeam acum privirea cu ură a tatălui  meu când pronunța acest cuvânt, uitându-se pe fereastră în direcția cuiva: s-a stins!

-          Și ce e de făcut? Cu ce te pot eu ajuta ?

-          M-ai ajutat deja, ai găsit singură drumul spre tablou…și reflexie. Am fost pedepsit pentru imprudența mea, să rămân în întuneric și frig… Acum vreau să-I dau lui Eduard o șansă pe care eu n-am avut-o. Șansa la dragoste.

-          Poftim ? m-am retras eu din nou spre spătarul scaunului. Și … Eduard… ?

-          Da, și el…și copiii lui…și așa mai departe. El e ultimul rămas din familia noastră, căci mama, despre care sunt convins că știi cu ce se ocupa, blestemase, de necaz pe mine, tot neamul. Au trecut, majoritatea, de partea cealaltă, dar au avut o viață de mizerie. Pe Eduard încă îl pot salva… pentru asta a fost nevoie ca eu să renunț la minele fizic…înțelegi acum și… ierți pretextul balului…

-          Cum ? aproape mi-a fost frică să întreb. Cum îl salvezi pe Eduard ?

-          Eduard are nevoie de o… Făclie !

M-am ridicat și am început să măsor camera cu pași mari…

-          Nu, nu cred că aș putea să vă ajut… N-am cum… Eduard e foarte tânăr, eu… să zicem că nu de dragul modei îmi colorez părul …

-          Nu-ți fie teamă… voi fi și eu acolo !

-          Tu ? Cum ?

-          E o stare de coabitare a două spirite cu ajutorul unei singure Făclii… O să-i completez  ființa, fără să-i deranjez conștiința… un fel de reîncarnare, dacă vrei, cum îi ziceți voi, însă nu o înlocuire totală a sufletului cu pierderea memoriei… mai degrabă o adăugare, o însumare a tuturor de la începuturi… un proces lent, care se termină cu identificarea parțială și de comun acord a celor doi. Am studiat îndelung procesul, continuă Castian încurajat de tăcerea mea,  am ambiția să-l întrerup de șirul de strămoși, să fim doar noi…  …recunosc, n-a făcut nimeni asta până acum… dar eu sunt sigur că o să reușim… o simt ! nu-mi spune că n-ai simțit și tu…

Mâinile lui Castian, acum neobișnuit de calde, m-au cuprins și mă trăgeau spre el. Îi simțeam răsuflarea tot mai aproape de gâtul și umerii mei. Le-am lăsat pe ale mele moi, căci un parfum dulce, recunoscut de undeva, de departe, începuse să-mi curgă prin vine…

***

Ceasul meu antic avea, în dimineața asta, un sunet deosebit de nesuferit. Ceasul ! În câteva ore începea înmormântarea ! Castian !

(va urma)

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor