uz

Un fluierat prelung, repetat ca un ecou, ne vesteşte că trenul intră pe podul de la Poarta Albă. La vuietele dezlănţuite ale furtunii, şfichiuiturile rafalelor de ploaie în ferestre şi zomotul roţilor peste fierul şinelor de cale ferată se adaugă şi cel al trepidaţiilor podului metalic. Scrâşnete, scârţâituri... dar destul de repede, trecem podul pe celălalt mal al Canalului.

După câteva minute, ajungem în Medgidia. Fără să ţinem cont de furtună şi de rafalele de stropi care ne lovesc feţele, ne îndreptăm spre staţia de autobuz.

Sperăm ca măcar de acestă dată autobuzul să ne aştepte. Dar, pe când, în fuga mare, primii dintre noi ne apropiem de staţie, acesta închide uşile şi pleacă... gol. Mai apucăm doar să vedem în oglinda retrovizoare rânjetul satisfăcut al şoferului. Debităm tot felul de expresii la adresa acestuia, „dute-n...”, „idiotule, cretinule...”şi altele la fel de „plăcute” auzului. Nu am înţeles niciodată, probabil nici nu voi înţelege, cum poate cineva să facă rău cu atâta încântare.

Căutăm să ne aciuim care pe unde putem. Unii pe lângă ziduri, alţii în sala poştei.

Eu am mai mult noroc. Într-unul din birourile care au intrarea chiar în staţie, lucrează o prietenă. Încăperea care îmi oferă adăpost este însă destul de mică, aşa că nu invit cu mine decât pe Marieta, medic stomatolog.

-         'Neaţa!

-         Bună! Hai că aţi picat bine. Am văzut autobuzul plecând gol şi am pus oala mai mare pentru ceai. Imediat este gata. Beţi o cană şi vă încălziţi!

Ude, dar cu cănile fierbinţi în mâini, ne mai dezmorţim puţin.

Mai bombănim noi niţel... şoferul, autobuzul, ITA, etc. etc. însă ne potolim destul de repede. Această situaţie nu este o noutate, se repetă frecvent, sub motivul că ei trebuie să-şi respecte orarul de mers. Nu are importanţă că trenul a întârziat câteva minute, că este furtună şi plouă, că şi noi, navetiştii, avem un program de lucru şi trebuie să-l respectăm... Disciplina muncii nu le permite să întârzie! De omenie nu s-a auzit!

Cu ochii pe fereastră, depănăm glume, amintiri. Îi povestim Marietei cum am cunoscut-o pe Cleo.

 

Pe vremea aceea locuiam în Medgidia. Ocupam, împreună cu copiii, un apartament de două camere chiar în centrul oraşului.

Într-o miercuri, zarvă mare, era etapă în Cupa României la fotbal. Echipa locală CS Medgidia primea vizita lui Dinamo Bucureşti, campioana „en titre”. Şanse nu prea aveau medgidienii, dar cel puţin exista speranţa să nu se facă de râs.

Băieţii mei, împreună cu o ceată de copii, au plecat şi ei la meci, la pauză intrarea era liberă. Însă după terminarea partidei, copii întârziau. La început nu mi-am făcut probleme, dar văzând că timpul trece şi ei nu apar, mă hotărâsem să ies în căutarea lor.

Nu apucasem să-mi pun planul în aplicare, când am auzit soneria. Descui uşa, pornită să îi cert pentru întârziere. În cadrul acesteia, un bărbat înalt, brunet cu ochi verzi, îl ducea în braţe pe Vali, cu piciorul pus în gips. Îi însoţeau celălalt fiu al meu, Adi şi Horia, un prieten.

Era Gică, soţul lui Cleo, Horia fiind fiul lor.

Am simţit inima cum îmi sare din piept.

-         Ce s-a întâmplat? E fracturat?

-         Da, îmi răspunde Gică.

-         Cum ai reuşit? mă adresez de astă dată fiului meu.

-         Păi... am vrut să ieşim mai repede de pe stadion... şi am sărit gardul...

-         Norocul a făcut să-i cunoască Horia şi am socotit, dacă tot sunt cu maşina, să-l duc direct la urgenţă, să nu pierdem timpul.

-         Putea veni Adi să-mi spună şi veneam şi eu la spital. Doar acolo lucrez, era altceva.

-         Nu au fost probleme, s-a nimerit să nu fie aglomerat, iar asistenta din tură este vecină cu noi şi nu am aşteptat. Ce rost avea să mai pierzi şi tu timpul pe acolo?

-         Intrasem la idei, pesimţeam că s-a întâmplat ceva. Bine că i-am văzut acasă! Bei o cafea? Pentru copii am nişte prăjituri făcute de mine şi suc.

-         Trebuie să plecăm, cred că şi soţia mea este îngrijorată de întârzierea noastră.

-         Dă-i un telefon, spune-i ce s-a întâmlat şi transmite-i că sunteţi cu toţii invitaţii mei în această seară.

A venit şi Cleo. Aşa ne-am cunoscut, într-un moment în care Gică a oferit ajutor într-o situaţie delicată.

 

Din vorbă în vorbă, au trecut trei sferturi de oră şi următorul autobuz a venit în staţie.

Între timp furtuna se mai domolise, dar ploua în continuare, ploaie mocănească, ce părea că nu are de gând să se oprească vreodată.

Am reuşit să ne înghesuim şi noi cu alţi navetişti şi astfel am ajuns, cu întârziere, la serviciu.

Vizualizări: 151

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ivănescu Ştefana pe Mai 14, 2013 la 2:20pm

Mihai, Ilie, Dorin, va multumesc pentru atentie si comentarii. Ma voi tine de promisiune. Cu stima, Stefana

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Mai 14, 2013 la 12:43pm

Tablou realist.

Mie mi-a placut si apreciez ,, AUTOBUZUL ".

Va felicit , Doamna Ivanescu.

Comentariu publicat de ilie adrian pe Mai 14, 2013 la 1:15am

 Traiasca navetistii)))))))).Am facut si eu naveta cu IJTL nr.5,din centru orasului catre liceul "Rulmentul Alexandria".Iarna era mare show.La cel de 7dimineata urca lumea si statea pe scara cu usile deschise.La curba de la PECO, era inevitabil sa nu cada 2 ...3 persoane din autobuz))))))))))))).Acum ma amuz de situatia nefericita in care am trait.In esenta...nu trebuie sa ne uitam trecutul...cu bune,cu rele,cum a fost el,noi l-am trait.

 Ma bucur tare mult ca ve-ti mai publica si alte istorioare asemanatoare,va voi urmari cu drag.Dumneavoastra ca si Dorneanu Eduard,ilustrati perfect epoca,de aceea astept cu nerabdare urmatoarea postare.

Comentariu publicat de Ivănescu Ştefana pe Mai 13, 2013 la 3:58pm

Cine a facut naveta, ii cunoaste si partile bune si cele mai putin bune, indiferent daca se facea cu trenul sau cu autobuzul.  Am facut si un an naveta cu autobuzul la Eforie Nord, cunosc si aceste aspecte. Asteptarile in frig, inghesuiala, sunt si in aceste conditii. Era un adevarat mod de viata. Sunt convinsa ca cei care au facut naveta inteleg mesajul. Se legau si se dezlegau prietenii, stiam fiecare despre cei de alaturi tot ce era important de stiut. Plata pentru transportul la negru insa noi o faceam in tren, poate acesta era, constient sau nu, substratul purtarii grosolane a soferilor de autobuz.   Si da, aveti dreptate, cele 45 minute de asteptare trebuiau umplute intr-un fel, asa ca am povestit un episod din alta perioada a vietii mele, cand locuiam in Medgidia. Multumesc pentru trecere. Cu stima, Stefana

Comentariu publicat de Mihai-Athanasie Petrescu pe Mai 13, 2013 la 1:08pm

Pare sa fie un text banal, dar chiar este o felie de viata, o reflectare a absurdului, daca nu al existentei, in general, macar al existentei navetistului. De fapt, sunt doua episoade aici, unul care incearca sa explice relatia cu amica din birou, eu il vad ca o tehnica de a umple cele 45 de minute de asteptare.

La asta cu naveta ... ma pricep si eu, aveam un program zilnic dictat de orarul scolii coroborat cu mersul trenurilor si autobuzelor. Dar in cazul meu, autobuzistii erau mai ingaduitori cu navetistii, ne cunosteam, ne respectam ... poate si datorita faptului ca nu imi dadeau bilet in schimbul jumatatii de pret pe care il plateam.

Comentariu publicat de Ivănescu Ştefana pe Mai 12, 2013 la 10:10pm

Domnule Valentin Butnariuc, ceea ce prezint în acest ciclu "Naveta", sunt mărunte fapte de viaţă, care în general nu au nimic spectaculos. Vă asigur că naveta, în periada 1985-1990, era în sine şocantă. Deasemenea, este şocant să-ţi plece autobuzul gol de sub nas pe un timp mizerabil. Şi asta se întâmpla destul de frecvent. Am vrut să prezint însă şi partea amuzantă a fenomenului. Am postat în acest sens "Sărbătoare naţională", voi mai posta şi alte proze din acest ciclu. Cum va apare forma finală, dacă va apare vreodată, încă nu ştiu. 

Cert este că o "scriere" nu place tuturor cititorilor. Mie de exemnplu, nu-mi place Shakespeare (voia dumneavoastră să mă condamnaţi pentru asta). De ce aş avea pretenţia ca "opera" mea să placă tuturor? 

Că ar putea fi perfecţionată? Cu asta sunt de acord. Vă asigur că în situaţia în care voi purcede la aşa ceva, voi mai lucra asupra ei ca şi asupra altor texte ale mele. Cu stimă, Ştefana

Comentariu publicat de Valentin Butnariuc pe Mai 12, 2013 la 7:55pm

Un fragment, presupun, stimată d-nă Ştefana, dintr-o lucrare mai amplă, şi totuşi, chiar şi aşa,

e nevoie să se "întâmple" ceva anume - da, ceva şocant, indiferent câtă valoare acordaţi terme u-

lui. Ceva cât de cât semnificativ în ordine umană - ştiu că am mai spus-o, ştiu, mai ales, că nu e

deloc la îndemâna oricui. Fiţi (îmi cer iertare pentru "indicaţiile preţioase"), fiţi mai "scriitoare", fie şi

numai în sensul - pentru început - de a mă capta pe mine, cititorul, spunând "poveşti" cu care, nu am                

nicio îndoială, "tolba" dv. de viaţă e arhiplină.

Cu deosebită consideraţie, 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor