m-ai dus pe culmea deznădejdii,

era să cad chiar și de-acolo,

eram ca firu-nsingurat al unei trestii,

îndepărtat de apele ”pro bono”...

 

nu mai știam de-a fost vreun răsărit,

eram înmărmurit de luna plină,

nu mai găseam în mine cer și infinit,

o-ntunecare...doar tu erai lumină...

 

aveai...doar forma unui punct...

prin el se înfiripau speranțele de azi,

o formă de reper, un verde crud...

prea mică, prea licărindă să mai arzi...

 

dar iată că de-odată ai reaprins lumina,

un semn de mângâiere îmi aduci,

îi dai iubirii foc, dorinței îi arzi vina...

aș vrea doar să îmi ierți chemările prea dulci...

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor