Calatoream alaturi de prietena mea cu autobusul ce ne ducea spre casa. Ca de fiecare data, nu m-amputut dezbara de vechiul meu obicei de a studia lumea ce ma inconjoara, oriunde m-as afla.

Astfel ca privirea mi-a fost atrasa de catre un barbat ce parea in jurul varstei de 60 de ani si care se afla asezat  pe un scaun in fata mea. Era un om mic de statura, slabut, cu fata supta, par lung pana spre umeri, mai mult alb decat grizonat si ochii de culoare gri-albastrui. Dar toate acestea nu le-am observat la prima vedere pentru ca  atentia mi-a fost captivata de expresia fetei lui. Nici nu stiu cum sa o descriu ca sa o redau mai bine: buzele usor arcuite  aducea cu un zambet, dar un zambet subtil ce era accentuat…de oglinda ochilor sai. Privirea lui nu era fixata pe nici un obiectiv din apropierea lui, se vedea ca privea undeva departe, sau mai precis undeva in launtrul gandurilor sale.  Toata fata lui emana stralucire si o pace de nedescris, in asa fel,  incat aproape ca nu mai puteam sa imi desprind ochii de pe chipul sau. Nu stiu daca se simtea privit, sau pur si simplu nu-i pasa,  ca cineva sa fie interesat de persoana lui.  Continuam  sa studiez mai departe putinii calatori ce imi intrau in raza vizuala si apoi reveneam mereu asupra acelui chip pentru a observa daca s-a schimbat ceva…Dar nu, zambetul  discret staruia,  emanand  fericire si pace interioara, ceea ce era in paradox cu starea mea, mereu nemultumita, mereu agitata. Il admiram si il indvidiam in acelasi timp!

Zeci de intrebari sau presupuneri imi invadau gandurile: poate ca merge la o petrecere si viseaza cum va fi acolo...sau, poate ca tocmai se va intalni cu cineva drag…sau poate viseaza la ceva frumos…sau…sau, parca nici o presupunere nu parea sa ma multumeasca, pentru ca  zambetul sau era venit parca din alte sfere!!!

Spre deosebire de alte dati, cand mereu sporovaiam cate ceva cu prietena mea, acum am calatorit in  tacere cautand momente cand imi puteam iar intoarce privirea spre chipul luminos al vecinului meu de calatorie.

Nici o clipa nu a privit spre mine sau in alta directie. Staruia acolo in lumea lui, in visul lui plin de pace. Imi doream in acel moment  sa il iau de mana si sa ma priveasca, poate astfel i-as fi ghicit gandurile sau as fi putut intra in visul lui.

 Doamne cat il invidiam! Atata pace si lumina nu mi-a mai fost dat sa vad pe chipul nimanui!

Nu stiu cat a durat calatoria…poate pret de 10 minute, dupa care omuletul cu zambet misterios, si-a luat geanta de umar si  umerasul  cu un costum impachetat in husa, si fara sa priveasca lumea din jurul lui a coborat ducandu-si zambetul mai departe. L-am privit din autobus pana cand nu s-a mai vazut si am ramas dusa o vreme,  sub vraja acelui zambet.

Mult timp dupa aceea, m-am gandit la el…nu la acel barbat, cat la zambetul lui de pace.

Iata ca au trecut de-atunci doua luni bune si abia acum scriu despre el. Aproape il dadusem uitarii, pana ieri, cand…am simtit acel zabet pe chipul meu! Nu stiu cum sa spun si nici cum sa descriu sentimentul ceil insotea. Nu stiu daca zambetul provenea din cauza starii mele de bine sau starea mea de bine era pentru ca am simtit acel zambet pe chipul meu. Si ca sa fiu sigura ca nu ma insel, m-am privit in oglina si l-am recunoscut: era „zambetul misterios“!

Nu am avut un motiv special…De-o vreme caut mereu sa  fac pace cu mine insami. Caut mereu sa ma reconsider, sa ma reinventez in proprii mei ochi. Poate ca incep sa ma regasesc, mai precis sa ma gasesc…pentru ca nimeni nu m-a invatat sa stiu sa traiesc pentru mine si cu mine. Poate ca acel zambet este pur si simplu ACCEPTARE.

Impacarea cu mine insami si acceptarea singuratatii. Sentimentul de stapanire a propriei mele fiinte si mai ales sentimentul de putere, de vointa de a nu ceda in fata deziluziilor, a problemelor sau a piedicilor ce apar in viata de zi cu zi. Poate ca zambetul acesta, se adreseaza unui drum luminos,  ce iti da certitudinea  ca  VIATA,  este de fapt un lucru simplu, atata timp cat poti sa vezi acel drum, sa ii intelegi rostul si mai ales sensul.

Am vazut in realitate un astfel de drum.  Traverseaza o padure,  imprejmuit  de crengile arborilor, de-o parte si de alta, iar undeva  in departare, iesirea  este marcata de culoarea cerului albastru, sub arcada intunecoasa a crengilor ce il strajuiesc . Este cu adevarat o imagine de vis…

„Zambetul misterios“, il poate avea oricine. Dar nu oricand! El este o binecuvantare din partea cerului, in complicitate cu popria ta gandire.

Omul este o fiinta minunata! Trebuie doar sa simta si sa constientizeze acest  lucru.

Poti incerca si tu…Nu trebuie sa te privesti in oglinda, caci vei simti cand vei avea ACEL zambet. Poate ca asa zambeste inima…sau sufletul,  nu stiu exact, cert este ca e minunat!

 

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor