În liniștea unei după-amiezi de vară călduroasă, strigătul țigăncii spărgea amorțeala cuprinsă în jurul uliței.

─ Țață Ioană! Breeee, țață Ioană, unde ești? Ești p-aci?

─ Sunt aci pă prispă, fă, Leană. Ce-ai de strigi așa? Vin turcii? Pfff, că nu ai oleacă de liniște pă lumea asta!

Țața Ioana se ridică încet de pe prispă, împingând cu o mână peretele casei, ajutând să se ridice mai repede.

─ A ars casa tușei Elvira, bre.

─ Care Elvira?

─ Cum bre, care? Elvira a lu’ Ticu. Văru’ la alde matale.

─ Tu ești proastă, Leană? Cum să arză casa? Casa lu’ Elvira? Da’ ea unde era?

Își netezește șorțul și basmaua și pornește în praful din mijlocul drumului spre casa cu pricina. Și-a uitat șoșonii lângă prispă. Praful o ardea la tălpi. Căldura era ucigătoare, dar ea era obișnuită să trăiască în inima Bărăganului și nu îi era cald niciodată. Basmaua neagră îi tot aluneca de pe frunte. O trăgea cu degetele ei uscate și ascundea părul sub ea.

─ Unde fugi așa, vecină?

În zarva creată de strigătele țigăncii, vecina țații Ioana și-a scos capul în dreptul porții.

─ Uite, merg la Elvira și la Ticu. Cică le-a ars casa.

─ Haide, bre! Cum să le arză casa? Azi?

─ Pi, azi. Da’ când? Acu’ merg să văz.

─ Când te întorci, să dai pă la mine, să-mi zici ce și cum.

─ Oi da. Da’ cum dracu să arză casa? Cum? Mai au și o droaie de copchii. Când o vini Ticu de la muncă, vai de capu’ lor, săracii.

 Și iuțește pasul, de curiozitate, dar și de griji.  Ticu era vărul ei cel mai de treabă. O mai ajuta cu coceni și la culesul viei.

Ajunsă în fața casei arse, intră fugind pe poartă. Erau vecini adunați și priveau peste gard rămășițele scoase din casă. Erau niște haine arse și deasupra, aruncată, o Biblie.

 Șușotelile vecinelor - aceleași constatări repetate de fiecare în parte a mirare: Nu a ars Biblia. Uite că nu a ars Biblia! Ce minune dumnezeiască, să nu ardă Biblia...

─ Elvirăăăă, unde ești, fă, Elvirăăăă?

Parcă devenise un tic nervos. Își tot trăgea basmaua neagră peste frunte, aproape că-i acoperea ochii.

─ Unde să hiu, țață? Unde? Uite ce nenorocire s-a așternut peste bietele noastre suflete! Nu eram destul de necăjiți? De ce mi-a dat Maica Domnului și asta? Asta-mi trebuia mie acuma? Asta, bre, țață Ioană?

─ Fă, Elviră, cum ți-a ars casa?

─ Naiba știe, bre? A vinit după mine, că eram la cazanul de țuică, ăsta micu’, Florin, că arde casa. Până am ajuns aci, era gata. Ce să mai scoț din ea? Uite aci, că toate a ars.

─ Au ars, mamă, răspunse fata de  zece ani a Elvirăi.

─ Ia și nu mă mai corecta tu pă mine! De-aia vă dau la școală? Ce dacă nu știu carte? Vă dau pă voi să mă corectați pă mine. Mișcă d-aci, să nu te văz! Vine el taică-tu acasă…

─ Copchiii unde erau, Elviră?

─ Pă maidan. Numa’ Florin, ăsta micu’, era acasă. L-am întrebat dacă a umblat cu chibritu’ în casă, da’ zice că nu. Io știu, bre? O hi lăsat televizoru’ să meargă și o hi făcut vrun scurt pă undeva.

Cu un băț luat de prin curtea Elvirăi, țața Ioana scormonea printre arsurile din casă. Atinge Biblia cu bățul și o lovește de două ori spunând mirată:

─ Biblia nu a ars, Elviră.

─ Nu a ars, bre.

─ Este o minune Dumnezeiască aci. Așa să știi tu de la mine.

─ Este o minune. Da, da. Da’ ce fac eu acuma? Vine Ticu de la serviciu și mă omoară.

Țața Ioana se apleacă să ridice Biblia. Elvira strigă speriată.

─ Ce faci, bre?

─ Cum, ce fac? Iaca vreau să iau Biblia asta de aci.

─ Las-o acolo, să o vază și Ticu.

─ Cu ce rată vine?

─ Cu aia de 6.

─ Pi, lu’ Ticu numa de Biblia asta nu-i arde. Unde dormiți la noapte cu atâția copchii?

─ Cum, bre, unde? Uite, în bucătăria de vară. Am un pat acolo și-or dormi copchiii în el, iar eu cu Ticu pă jos.

─ Să trimiți la mine fata asta, să-i dau un preș.

─ Ce preș, bre?

─ Cum, ce preș? Țes toată ziua. Ce dracu să fac? Am preșuri noi, Elviră. Trimite fata la mine. Măcar să dormiți pă un preș nou.

─ Bine că nu a ars bucătăria. Sărea naibii butelia și făcea explozie.

─ Elviră, ne-am înrăit, Elviră. Ăsta e semn de la Măicuța Domnului.

Lovește cu bățul Biblia. Repetă și se uită spre vecinii adunați la gard:

─ Ăsta e semn de la Măicuța Domnului. Suntem păcătoși și răi. Uitați-vă la Biblie! Focul nu a ajuns să arză cuvântu’ lu’ Dumnezeu.

Lumea dădea din cap afirmativ, numai un băiat blond și slab îngâna ca pentru sine ce spunea țața Ioana.

─ Așa este, așa este… Da, da… Suntem răi. Niște animale suntem.

Apoi zise tare, să-l audă tot satul:

─ Ce dreacu trăncăniți să vă aflați și voi în treabă? Cine rage, bre țață Ioană, ca să zici matale că suntem animale? Păi, ce bre, io rag? Vezi matale pă vreunu’ agățat aci dă gard, să ragă? Io unu’ nu mă simt animal. N-a ars Biblia că o fi fost pă undeva unde focu’ n-a ajuns. Ce dreacu, bre! Nimica nu știți.

─ Ptiu, piei drace! Măăăă, tu vorbești, măăăă, nedusule la biserică! Alde taică-tu te-aude, mă, ce vorbești? Doamne, iartă-mă! Păi, se poate, mă, Ioane? Așa se vorbește cu o muiere la necaz? Nu vezi ce-i pă biata Elviră?

Ion o îngâna continuu. Ceilalți oameni se uitau când la țața Ioana, când la Ion. Ion era unul dintre cei cinci băieți ai preotului din sat. Fiind cel mai mic dintre frații lui, era răsfățat de toți ai casei. Lumea nu-l certa atunci când le spărgea geamurile ori rupea gâtul la vreo găină. Deși avea 17 ani, arăta de 30. Era nătâng și-i plăcea să contrazică tot ce se vorbea.

─ Ale dreacu dă babe urâte, ce vă mai dați voi cu presupusu’…

Și plecă Ion spre casa lui. Toată lumea adunată pe gardul Elvirăi se uită după el și se închină mai ceva ca la biserică.

─ Țață Ioană, io îți dau Biblia, că acuma ce să mai fac? Ce să mă fac, breeee, vai de păcatele mele! Vai, vai, vai de sufletul meu! Cu ce-oi fi greșit în fața cerului?

Țața Ioana s-a aplecat și a ridicat Biblia. Cu palma dreaptă o ștergea de cenușă și o vântura spre ochii vecinilor.

─ Nu e atinsă de foc. Nu e, oameni buni! Mă duc acasă, Elviră. Am de urzit.

─ Mergi, bre, mergi!

─ Nu uita să trimiți fata după preș.

─ Nu uit, bre. Nu uit.

Țața Ioana s-a întors pe prispa ei. Își puse Biblia în poală și privi lung cerul. Poate că în mintea ei roiau tot felul de gânduri legate de cele sfinte, pentru că-i mai scăpa câte un unul și-l rostea cu voce tare: suntem răi, Maica Domnului, suntem atât de răi, că nu mai încăpem în Ceru’ Tău.

Vizualizări: 164

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Doria Șișu Ploeșteanu pe Aprilie 1, 2014 la 9:47am

Vă mulțumesc pentru gânduri, domnule Dumitru Timerman! 

O zi frumoasă și inspirată vă doresc!

Comentariu publicat de DUMITRU TIMERMAN pe Martie 31, 2014 la 6:29pm

Parcă totul a fost aievea. Sincer, mi-a plăcut...N-ai timp să te plictiseşti în timp ce citeşti. Povestea este captivantă şi atractivă, ba mai mult de atât, parcă este o frescă a vremurilor noastre contemporane...Felicitări...

Comentariu publicat de Doria Șișu Ploeșteanu pe Martie 27, 2014 la 7:19pm

...găsea, sărmana țață Ioana, banii ăia verzui dacă se năștea pe undeva prin Italia și în jurul ei nu mai era casa țigăncii Leana, ci a mafiotului De Niro. Graiul și generația sunt pierdute pe undeva departe în trecut. Nu cred că vom regăsi în prezent vreo urmă fidelă a acelor timpuri, dar nici nu strică să ni le aducem aminte exact așa cum el s-au petrecut. Vă mulțumesc de trecere, bun prieten Viorel Tăutan. Cele bune din partea mea!

Comentariu publicat de Viorel Tăutan pe Martie 23, 2014 la 5:46pm

 Într-un târziu, ţaţa Ioana luă Biblia din poală şi ridică prima copertă. Înţepeni mută de uimire. Între coperţi nu se găsea nici o filă scrisă, cum s-ar fi aşteptat. Doar o cutie în care dormeau câteva zeci sau sute, Dumnezeu mai pricepe, de bancnote verzui purtând la colţuri cifra 100... :)) Lăsând gluma la o parte, stimată şi dragă Doria, este o povestire într-un stil alert, actuală, ilustrând nivelul diferenţelor instructiv-educative dintre generaţii, dar şi cunoaşterea de către autoare a detaliilor sub-graiului dintr-o anumită zona a ţării.

Mi-a plăcut

Comentariu publicat de Doria Șișu Ploeșteanu pe Martie 23, 2014 la 4:29pm

Domnule  Alexandru Boris Cosciug  vă salut prezența!

***

Vorbele sunt chipuri umane. Vă mulțumesc de trecere, stimate somnule Aurel Conţu!

Comentariu publicat de Aurel Conţu pe Martie 23, 2014 la 3:12pm

Poate ar fi trebuit să desenaţi şi chipuri pe lângă vorbe! Admirabil, totuşi!

Comentariu publicat de Alexandru Boris Cosciug pe Martie 23, 2014 la 10:18am

Biblia ???

Este cel mai bun "Manual de management uman" din lume.

"Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa." (Daniel 12.4)

Pe cei care doresc un comentariu amplu al meu, îi rog să viziteze şi:

http://cititordeproza.ning.com/group/creationismvsevolutionism/foru...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor