La început îl priveau curioși însă cu timpul s-au obişnuit. Bătrânul era ca un mobilier de cârciumă: vechi, îmbibat cu miros de alge şi apă de mare, ședea mereu la aceeași masă, privind către țărm. Îl observau copiii care se așezau lângă el atunci când părinții povesteau despre ultima furtună sau despre ultimul vas întors în port. Oamenii se înjurau, se îmbrânceau iar în timpul iernii dispăreau, cu copiii lor cu tot. Nu vorbeau cu el și dacă i-ai fi întrebat niciunul n-ar fi putut să spună exact de ce se întâmpla asta. Poate pentru că bătrânul părea că nu vorbește sau dacă o făcea era un soi de mormăială interioară. Poate că era privirea clară, cu ochi lucizi, știți, impresia care o lasă ochii unui tuberculos, deși tuberculoșii sunt emaciați, ochii le sunt strălucitori. Cam așa stătea bătrânul nostru zilnic, la masa din colț și-și rumega zilele, fără să ceară nimănui nimic și fără să-i povestească nimeni de vreun vas cu pește intrat în port.

Birtul era răscrucea. O răscruce cu geamuri lovite de nisipul antrenat de vânt, ca și cum sufletele marinarilor plecaţi cereau să se întoarcă acasă. Între brize, birtul arunca în drumul lor limbi de pământ, așa cum mirosul de alge îl însoțea pe bătrân aruncându-se înaintea lui. Bătrânul privea în stânga, privea în dreapta, privea pe fereastră și scutura din cap, apoi se foia supărat. De cele mai multe ori, stătea pur și simplu acolo și molfăia la cana năclăită cu rom, de dimineața până seara.

- Bătrâne, te-am văzut de departe! îi spuse marinarul și se aşeză la masă, în fața lui. Îşi scoase baticul murdar și își frecă fruntea încet şi apăsat, căutând într-o dungă, cu un ochi, privirea bătrânului, ţinând celălalt ochi închis, cu obrajii crispați, ceea ce făcea ca printre buzele uscate să se arate dinţii galbeni și cariaţi, atâția câți îi rămăseseră după ani hălăduind pe mare. Hainele îi atârnau trist și se mulaseră pe formele lui plane, cu coaste orizontalizate de foame.
- Bine-ai venit! îi spuse cu avânt bătrânul. Și eu v-am văzut, da’ restu’ ce fac? Nu intră?
- Se tem. Sunt prinși în disperare, sau na, ce-l mai chinuie pe-un om în vremea asta. Propria moarte? A lui, a altcuiva... Treaba lor.
- Și tu? De ce-ai intrat?
- Ei, singurătatea. Întunericul ăsta. Vezi tu, bătrâne, galera e pe-aici, pe undeva.Ultima furtună a făcut-o praf, așa că ei stau și-o păzesc de-atuncea. Cred că vor fi distruşi odată cu ea. Se bucură, bătrânul pufni, apoi ridică din umeri. Pe Ovidiu nu l-ai văzut?
- Ba da. Aseară. Mi-a cântat…
- Îl caut și pe el de-atunci. Ce-a făcut ? A plecat odată cu galera? Eu cred c-a plecat, spune, bătrâne, așa-i?
Bătrânul îl privi tăcut pe marinar. Acesta, deși de-abia intrase, îi devenise drag. De mult nu trecuse pe la el un suflet așa, mai luminat, ca el însuși, cu care să se-nțeleagă, care să știe cum se termină viața, cum e cu moartea, așa că i-a spus adevărul, pentru că înțelegea.
- Da, suflete, Ovidiu a plecat.

Hangița era o doamnă grasă, cu șorțul murdar mirosind a pește. Se apropie de masă iar bătrânul îi urmări absent mișcările în timp ce ea îi servi o cană cu rom, a doua, specială, pe care i-o servea în rarele ocazii când bătrânul vorbea cu cineva. El dădu ușor din cap iar ea s-a întors fără un gest, îndepărtându-se tărăgănat către spatele birtului, după tejghea.
- Ajută-mă, bătrâne. Vreau să plec de-aici, nu mai suport.
Bătrânul îi făcu semn să tacă și începu să mormăie ceva. Marinarul văzu în jur cum bârnele vechiului birt, roase de sare se dezintegrară, birtul se preschimbă în praf, briza de noapte îl împrăștie peste oamenii care însă nu simțeau nisipul în ochii și nici acoperișul trosnind ca un os prăbușindu-se peste ei ca un avion într-o furtună de nisip.
- Fii calm, privește în sus, îi spuse bătrânul, și zâmbi, căci îi era rar dat să se simtă util, iar întâmplarea nu înceta să îl uimească cu fiecare trecere a unui marinar.

Deasupra lor nisipul deveni incandescent, se ridică într-un vârtej, bătrânul îi făcu semn marinarului să se ridice, acesta o făcu și hainele începură să se rupă încet, bucată cu bucată, antrenate se ridicau în cer, în urma lor rămânea pielea maronie, pieptul costeliv, organele uscate și o carne care îi atârna mort pe oase. El întinse mâna în vortex, simțindu-se ușor. Din interior îl întâmpină o mână cu degete lungi și cunoscute, atît de lungi și de iubite încît pentru marinar frica de pedeapsa judecății de apoi păli. Apoi au dispărut cu totul. Deopotrivă, el și frica. Afară, o vijelie ridică nisipul în coloane, aruncă bărcile marinarilor pe plajă, bărci care în seara aceea n-au mai plecat în larg. Totuși, la miezul nopții, birtul a rămas gol. Bătrânul și-a luat vesta veche și toiagul, și-a plecat gânditor, iar oamenii din birt au comentat cum din nou amărâtul vorbea singur și s-au simtit niște neghiobi. Și-au propus ca data viitoare să-l invite la masă, să-i cumpere o cană cu vin, sau ce-o vrea el, cu rom.


Când birtul s-a dărâmat, într-un capăt, cam pe unde se găsea masa bătrânului, oamenii au găsit alge crescând din nisip și s-au mirat. S-a dus vorba cum că bătrânul era un vraci, cum că vorbea cu sufletele marinarilor, cum că papucii îi pleoscăiau și că din ei curgea apă de mare. Printre ruinele rămase veneau copiii să caute povestea, iar unii dintre ei vedeau venind o doamnă grasă, cu şorțul năclăit, care călca pe nisip ca pe lemn, fără să-l simtă. Apoi îl vedeau pe bătrân, iar cei care nu fugeau știind povestea, îl priveau stând acolo, pe o lespede care azi nu mai există, cu o cană de rom, pe care doamna i-o servea, și care, tot oamenii vorbeau aiurea (cine-ar fi putut verifica vreodată), că nu se putea vărsa. Doamna își lega șorțul și la miezul nopții, când închidea birtul, din mare se ridicau coloane de nisip. Marinarii strigau aruncându-și picioarele în mare, bătrânul stătea pe lespedea lui și-i privea, se uita când în stânga, când în dreapta, dădea din cap, dar nu-i chema, trebuiau să vină singuri. Și coloanele de nisip se ridicau spre cer din timp în timp, când unul dintre ei pleca.

Vizualizări: 32

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Aprilie 21, 2010 la 5:53pm
hm, teoretic ar fi trebuit sa primesti un mail.. pentru ca textul a fost trecut in prima pagina. Tu primesti vreodata aceste mail-uri? Eu una primesc notificare cu fiecare text care ajunge in prima pagina, credeam ca asa primeste toata lumea.

daca vrei, iti trimit un mail de "pssst" cand mai introduc ceva :)
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Aprilie 20, 2010 la 2:16pm
Cine stie, poate chiar ajung sa-l scriu. :)
Comentariu publicat de stefanmardale pe Aprilie 20, 2010 la 8:05am
Faina scrierea. De putine ori reusesc sa termin de citit proza romaneasca actuala. Ce am citit aici ar fi foarte frumos ca sfarsit de roman pe care iti doresc sa-l scrii!
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Aprilie 20, 2010 la 1:18am
:) multumesc
Comentariu publicat de Paul Mihalache Stelian pe Aprilie 19, 2010 la 8:51pm
Are ceva din atmosfera povestirilor lui Marquez ("Un domn foarte batran cu niste aripi uriase", de pilda) dar pastrand distanta si nota personala. Fain text.
Intra, daca vrei, pe http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/legenda-stancilor-de... si pe http://falezedepiatra.net/?p=1393.
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Aprilie 19, 2010 la 3:42pm
Va mulumesc de comentarii. :)
hm.. restul? mister :)
Comentariu publicat de Florin GRIGORIU pe Aprilie 18, 2010 la 7:10am
Zile bune să se-adune peste alge, peste dune, iar tu, povestire, du-ne pe-unde vraciul bătrân spune! Florin Grigoriu
Comentariu publicat de Rodian Drăgoi pe Aprilie 17, 2010 la 5:18pm
Da, o proză foarte bine scrisă!
Sincere felicitări!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor