PORTRETUL PSIHOLOGIC AL SCULPTORULUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI În ianuarie 1916 Brâncuşi alipeşte atelierului său din Impasee Ronsin 8 şi pe cel de la nr. 11 - moment care marchează începutul unei leg…



PORTRETUL PSIHOLOGIC AL


SCULPTORULUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI



În ianuarie 1916 Brâncuşi alipeşte atelierului său din Impasee Ronsin 8 şi pe cel de la

nr. 11 - moment care marchează începutul unei legende -, noul atelier ajungând să
cuprindă, după mai multe modificări, două camere de locuit şi două pentru
crearea şi expunerea lucrărilor finite (la care artistul ataşase două anexe
care împreună constituiau atelierul fotografic al sculptorului, una pentru
aparatură, alta pentru developare). Imobilul rezultat a fost conceput ca :
locuinţă – atelier – muzeu – templu, adică un spaţiu pentru viaţă totală ca în
era primordială a omenirii când religia şi arta nu constituiau domenii
distincte de viaţa obişnuită. Celebrul psihiatru Carl Gustav Jung consideră că
în această epocă aurorală a umanităţii s-au format arhetipurile. Arhetipurile
patentate de Jung nu sunt altceva decât forme de universală răspândire şi
cuprindere: motive, reprezentări colective, categorii ale imaginaţiei, idei
originare (elementare), formate în decursul istoriei omenirii, ba chiar a
vieţii terestre.
Există aşadar tot atâtea arhetipuri câte situaţii tipice de viaţă sunt.


Noul atelier brâncuşian va deveni în scurt timp obiect de pelerinaj pentru artişti şi de
vizite mondene pentru milionari.


Fenomenul nu se datorează numai noutăţii formelor sculpturilor brâncuşiene excepţionale:
stilizate, pline, strălucitoare - şocante pentru o epocă dominată de academism,
naturalism, impresionism (fovismul şi cubismul fiind incipiente), ci şi
personalităţii fascinante a artistului.

Se păstrează foarte multe mărturii ale vizitatorilor, care consonează pe următoarele

teme majore:

1). ambianţa atelierului şi

2). aspectul fizic şi comportarea artistului.

De cele mai multe ori aspectele sunt inseparabile aşa că le voi prezenta ordonate

într-un scenariu subiectiv, menit
să ne înalţe spre puritate şi desăvârşire.
Recent s-au adăugat noi mărturii, publicate în cartea BRÂNCUŞI INEDIT
(Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004), ediţie îngrijită de Doina Lemny (cercetătoare
la Muzeul de Artă Modernă din Paris)
şi Cristian Robert-Velescu (brâncuşiolog). Ea se datorează donaţiei de
manuscrise brâncuşiene făcută Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris (în noiembrie

2001) de Theodor Nicol (succesorul legal al Nataliei Dumitrescu).


Dar să sintetizăm mărturiile celor care l-au cunoscut pe artist în ambientul insolit pe

care şi l-a creat. Sesizăm:


a). Uimirea vizitatorilor la vederea formelor supraşlefuite şi stilizate, contrastând cu

blocuri de piatră, bârne neprelucrate şi unelete risipite


Pictorul Modigliani (prieten şi o vreme ucenic al lui Brâncuşi) povesteşte că t

recând prima oară pragul atelierului “înlemni cu ochii holbaţi de uimire” /1/, iar sculptorul George Teodorescu scria din Sao Paulo (la 06.11.1951) fratelui său: “Lumina, aranjamentul sculpturilor mă opriră fără a putea scoate un cuvânt. Târziu, după două – două ore şi jumătate, bătrânul
veni şi-mi oferi o ţigară (…) În seara aceea nu am mâncat, m-am dus direct la
hotel, m-am aruncat în pat, eram distrus
/2/.


Una dintre cele mai interesante mărturii ale unei vizite la Brâncuşi, făcute în ziua de

13 octombrie 1956 (cu un an înaintea morţii artistului), i se datorează poetului Eugen

Jebeleanu /3/: “Spectacol de neuitat: o încăpere cuprinzătoare, un fel de magazie,
amestecătură de atelier de alchimist şi hală de vechituri … vechituri zburate
şi agăţate pe pereţi de toate vânturile lumii. Peretele din dreapta este
împodobit cu o sumedenie de fierăstraie de toate soiurile şi de toate mărimile;
ele rânjesc arătându-şi dinţii, alături de grătare, gheme de sârmă, cutii cu
piroane, ciocane, pilă, tinichele şi câte altele… Faţă în faţă cu peretele din
dreapta, se cască penumbra unei alte încăperi, unde se întrezăresc o seamă
dintre operele Meşterului, alături de unele forme, care pot fi căldări uriaşe,
găleţi pentru ciclop, o recuzită întreagă de pe alt tărâm.


Tot în stânga, în apropiere de uşa rudimentară, - o vatră mare, albă, în care arde un
foc mocnit. În mijlocul magaziei, - o imensă roată de moară, încărcată de
sticle lunguieţe, ovale, sticluţe…câteva reviste prăfuite.


Risipiţi prin spaţiul atelierului, în loc de scaune, nişte butuci uriaşi. În stânga, mai în
fund, însă în imediata apropiere a vetrei: un fel de laviţă strâmtă.”



b). Personalitatea puternică a artistului


b.1) Aspectul fizic şi moral (şiret la tinereţe, înţelept la bătrâneţe)


Artistul american Reginald Pollack, vecin de atelier cu “părintele sculpturii moderne”
timp de opt ani, reţine personalitatea extraordinară a sculptorului Constantin
Brâncuşi. El pomeneşte că în tinereţe acesta era poreclit “Vulpoiul” din cauza
şireteniei sale şi a părului său brun-roşcat /4/.


Suedezul Goran Schildt /5/ mărturiseşte: “Pe un
zid era scris cu cretă Brâncuşi. Am tras de şnurul unui clopoţel şi dinăuntru,
din atelier, se auzi un clinchet. Uşa se crăpă cu suspiciune, după îndelungi
lămuriri se deschise de-a binelea - şi
m-am aflat sub privirea unei perechi de
ochi negri, iscoditori, dar totodată de o copilărească limpezime. Cu barba
căruntă de profet, un veşmânt de pânză albă, murdară, cu tichie de bumbac
diformă, imposibil de descris, Brâncuşi era exact unchiaşul român care ar fi
devenit dacă n-ar fi părăsit satul în care se născuse.”


Robert Payne, ziarist american îl compară pe marele sculptor cu un filosof chinez, nu

numai din cauza vestimentaţiei specifice (haina şi barba albe), dar şi a detaşării
faţă de mondenităţi şi retragerii deliberate în universul creaţiei /4/.


Eugen Jebeleanu /3/: “… De-a latul acestei laviţe, proptit cu spatele de perne, stă
un fel de Moş-Crăciun: nemişcat, braţele de-a lungul trupului, picioarele
atârnându-i grele… E îmbrăcat într-o cămaşă largă, foarte modestă. Peste
cămaşă, un fel de vestă. Pantalonii largi, din acelaşi material ca şi cămaşa.
Pântecul şi picioarele sunt foarte umflate. Papucii, pudraţi de var, anină de
vârful picioarelor. Brâncuşi stă nemişcat.


Ochii vii încă, maliţioşi, inteligenţi. Faţa îmbujorată, barba zvâcnind în sus albă, cu
reflexe roşcovane. Pe cap, un fel de tichie, asemănătoare bonetelor frigiene.
La mâna stângă, o verighetă (cu toate că n-a fost niciodată însurat).


E indiferent? Aşa ar părea, şi totuşi… Stă nemişcat, dar ochii îi umblă de colo-colo.


Deşi grav bolnav, nu s-a abstarctizat, nu s-a detaşat de viaţă. Dimpotrivă. Ochii săi,
foarte mobili, nu te privesc, ci te pipăie … A trecut mai bine de o oră şi
deabia acum îmi dau seama că, în această magazie-sanctuar, Brâncuşi stă întins
de-a dreptul pe saltea; laviţa-pat nu are cearceaf. Două pături (una roşie, în
pătrate, ecossaise, cealaltă albă)
stau vraişte, aruncate de-o parte. Într-o nişă, în dosul laviţei: un glob
pământesc albastru, atârnat de o sârmă. Pe un perete, o mandolină. Deasupra
patului, într-o teacă de piele, - nişte beţe de golf, prăfuite. Din tavanul
ungherului în care e laviţa, - o lampă electrică îşi proiectează lumina pe
bătrân.”



b.2.Comportamentul bizar al sculptorului


Iată cum relatează V.G.Paleolog povestea primei sale întâlniri cu Brâncuşi /6/: “Mie, el
mi s-a părut mai puţin trufaş decât mine, nici că nu mai putea fi vorba, iar
după iuţeala de fulger fără tunet a ochilor lui albaştri, un geambaş de bâlci
de vite, viclean. Repede îmi fu stinsă această părere după repedele stins al
sclipirilor viclene, care îmi păreau că se pierdeau, acum, în cea mai curată
privire de omenie neprefăcută, aproape copilărească, tot ca şi ivitul soarelui
înmuind albastra ceaţă a dimineţilor inopinatelor întâlniri”.


Apoi, împreună cu Modigliani se duc la Brâncuşi (care în acea perioadă locuia în Rue
Montparnasse nr. 54). Aici Brâncuşi testează cunoştiinţele conaţionalului său
despre artă. Când Vasile Georgescu Paleolog îl laudă pe Michelangelo, Brâncuşi
i-o retează scurt: “Mă puţă! Arta nu trebuie să sperie.” După ce se împacă
rapid, musafirii sunt invitaţi la masă. În continuare, cei doi olteni intonează
pe nicovala artistului, unul cu barosul, celălat cu ciocanul o toacă celestă.


Acelaşi procedeu al intimizării, ca să intuiască adevăratul caracter al omului l-a
folosit sculptorul şi în cazul dramaturgului Eugen Ionescu, la prima lor
întâlnire. Auzind că e dramaturg, Brâncuşi îi afirmă răspicat: “Detest
teatrul!” La răspunsul scriitorului că tocmai din acest motiv scrie drame,
sculptorul se îmblânzeşte şi deschide o sticlă cu şampanie /4/.


Vizitatorii lui Brâncuşi reţin farmecul omului, care, deşi era taciturn, uimea prin
talentul său de povestitor şi darul de a
formula fraze cu tâlc.


Compatrioţii îl simt ca pe un confrate comunicativ, simplu şi direct, străinii ca pe un
exotic sofisticat.


În spaţiul atelierului Brâncuşi se comporta ca un personaj misterios, de la înfăţişare şi
până la gesturi. Părea învăluit într-o aură de sfânt, de mag ori filosof
oriental.


Îmbrăcat mai tot timpul în costum alb de lucru cu o bonetă pe cap şi saboţi în picioare,

se
sprijinea într-un baston. Programarea vizitei se făcea fie telefonic, fie
musafirul trebuia adus de un om al casei. Îşi scruta pe furiş vizitatorii şi
intra în comportamentul lor.



b.3. Voinţa puternică, descurcarea prin propriile-i forţe.


Încă din copilărie simţea că are o altă menire pe lume decât accea de a deveni ţăran în
satul natal. Între anii 1884 – 1893 fuge de mai multe ori de acasă,
stabilindu-se în sfârşit la Craiova, ajungând elev al Şcolii de arte şi
meserii. După absolvirea Facultăţii de arte plastice din Bucureşti, în anul
1904, pleacă pe jos la Paris ca să-şi realizeze idealul artistic. În 1907
părăseşte atelierul lui Rodin, creindu-şi stilul propiu care-i va aduce
notoreitatea. Desprinderea de stilul naturalist rodinian a fost imortalizată
print-o sintagmă brâncuşiană devenită celebră: “Nimic nu se înalţă la umbra măreţilor arbori

/7/.”


Nu respecta comenzile ad litteram ci inova după cum îi dicta geniul său. În cazul

comenzii primite în 1907 de la Eliza Stănescu pentru Cimitirul Dumbrava Buzău, în care i se cerea să execute bustul lui Petre Stănescu şi o femeie aplecată plângând, Brâncuşi nu respectă decât prima parte (bustul defunctului), dezbrăcând femeia şi transformând-o într-o Rugăciune sfâşietoare. În cazul Coloanei recunoştinţei noastre fără sfârşit faţă de eroii căzuţi în primul război mondial pe meleagurile gorjene, în loc de o singură piesă, Brâncuşi realizează nemuritorul triptic denumit Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu.

Nu accepta nici un ajutor nici la bătrâneţe. Să revenim la mărturiile lui Eugen Jebeleanu

/3/: “În tot acest răstimp privirile îmi zboară prin încăpere.


Două funii groase, cu noduri, sunt suspendate de tavan; de ele se ajută Brâncuşi ca să se
ridice. Brâncuşi – observăm – încearcă să se ridice. Încercăm să-l ajutăm.

Nu, nu! Exclamă imperativ.

Şi iată că marele Brâncuşi se şi ridică, pentru câteva secunde, şi un mic accident fericit
ne dezvăluie o minune: de sub bonetă, care a alunecat de pe creştetul lui
Brâncuşi, se rostogolesc inelele celui mai frumos păr alb văzut vreodată.
Inele, inele albe, rostogolire de spume feciorelnice ale unui râu de munte,
Brâncuşi e acum în picioare: drept. Înalt? Nu: Măreţ. (…) Privesc spre vatră.
Cărbunii stau să se stingă. S-a făcut noapte de-a-binelea.


Privim spre omul acesta, care a învins (cu câtă trudă!) viaţa. Când o să-l mai vedem,

oare?Brâncuşi stă proptit de perete, cu obrajii îmbujoraţi, cu căciula sa, care-i dă un aer

ştrengăresc, şi trist.

E, într-adevăr, un bărbat, - şi ce bărbat! – prin toată miraculoasa lui operă,

virilă şi plină de subtilitate. E şi un filosof. Dar poate că, mai presus de
orice, e un mare copil. Copilul însuşi, Candoarea universului. E bătrân, e
foarte bolnav, dar surâde, glumeşte şi, desigur, crede în eternul miracol:
miracolul artei. O să creadă până la sfârşit”.


b.4. Suspiciunea, superstiţiozitatea artistului


Sculptorul american Sidney Geist, care vizitează atelierul când Brâncuşi avea

deja 73 de ani, subliniază naturaleţea dar şi pesimismul aristului român, care repeta mereu: ”Oh, totul va dispărea!…/4/.”


Îi era frică de influenţe malefice şi de bombele atomice. Este notoriu faptul că a aruncat o
sculptură neagră, primită cadou de la Jean Arp, temându-se de demoni. Credea în
vise şi vrăjitorii. Nici cu sculptura Moise
de Michelangelo n-ar fi vrut să-şi petreacă o noapte în cameră considerând-o
neliniştitoare.


Era suspicios cu necunoscuţii, nu-i accepta în preajmă decât după îndelungi testări, în
general şocante. Era suficient ca lui Brâncuşi să nu-i placă chipul sau
privirile cuiva că nu-l primea în atelier. Şi exemplele se pot continua la
nesfârşit.



b.5.Strategia dezvăluirii noilor sale opere


În legătură cu dezvăluirea noilor sale opere, Brâncuşi adopta o strategie extrem de
eficientă. După ce îşi plimba multă vreme vizitatorii în jurul sculpturii vizate,
acoperită cu pânză albă, aţâţând curiozitatea acestora la maximum, amfitrionul,
cu un gest larg, teatral, smulgea acoperământul, fără comentarii.


Păstra secretul şi asupra viitoarelor sale proiecte. Inginerului Ştefan
Ggeorgescu-Gorjan (constructorul Coloanei
nesfârşite
de la Târgu-Jiu) îi spune că voia un Templu pentru Indor de forma unui ou

imens /8/, Carolei Giedion – Welcker îi dă spre publicare postumă numai camera de meditaţie a Templului menţionat /9/ şi abia în 1986,
odată cu publicarea cărţii legatarilor săi testamentari: Natalia Dumitrescu şi
Alexandru Istrati reiese versiunea integrală a monumentului, o Coloană a sărutului cu dublu

capitel, cu piciorul îngropat în pământ (după reconstituirea brâncuşiologului Ion
Pogorilovschi), rămânând la suprafaţă numai incinta sacră, înconjurată de apă,
în care se pătrundea printr-un pasaj subteran /10/.


Brâncuşi mai folosea şi altă strategie de fascinare a vizitatorului şi a prezumtivului
cumpărător, acela de a monta unele sculpturi pe socluri rotitoare (Noul născut, Leda, Peştele), precum şi
acela de a reflecta unele entităţi în discuri metalice (inox şlefuit ori bronz
polisat), ori reflectarea unor opere în altele şi chiar a ambientului
atelierului în suprafeţele supraşlefuite ale capodoperelor sale. După ce Man
Ray l-a învăţat să fotografieze – ne spune Roxana Marconi într-un studiu
excepţional dedicat atelierului brâncuşian (Roxana Marcoci – POLITICA
SPAŢIULUI. Privelişti inedite şi oglinzi capcană în Atelierul lui Brâncuşi -
revista “Brâncuşi” nr.4/1997), Brâncuşi făcea numai fotografii deformate,
urmărind efecte de incandescenţă, estompări, reflexe, umbre, anamorfoze.



b.6. Scandalurile provocate de noutatea operei sale


Faima lui Brâncuşi a devenit de notorietate mondială şi datorită scandalurilor provocate
de operele sale:


- în timpul expoziţiei din 1913 de la galeriile Armory Show (New York), portretele

sculptorului şi al pictorului Marcel Duchamp au fost arse în timpul unei manifestaţii ostile modernităţii artei lor;


- în 1920 la Salonul Independenţilor din Paris, sculptura Principesa X (catalogată

falică) a fost scoasă din expoziţie, în timpul vizitei ministrului francez de interne şi

apoi readusă în triumf de prietenii sculptorului; şi mai ales


- în urma procesului cu Vama S.U.A. (1926-1928), pricinuită de catalogarea unei

Păsări în văzduh, din bronz, drept obiect industrial şi supus vămuirii /6/.


b.7. Atenţia deosebită acordată sensului exact al cuvintelor, preocupare care provine la
Brâncuşi din talentul său manifestat în exprimarea aforistică şi gnomică.
Scriitorul Samuel Putnam menţionează că artistul – “Lăsa impresia că ar fi obsedat de
cuvintele pe care le folosea, având grijă să-l aleagă întotdeauna pe cel mai
potrivit, spre a nu-i trăda înţelesul /4/.”


Recenta donaţie de manuscrise inedite către muzeul parisian de artă modernă /4/,

atestă faptul că artistul intenţiona să-şi publice cugetările şi aforismele, lucru din
păcate nerealizat. A făcut-o Constantin Zărnescu /7/, multe din texte fiind
preluate însă din surse indirecte şi discutabile sub raportul autenticităţii.
Biblioteca atristului, deşi dezmembrată, păstrată în acelaşi loc, atestă faptul
că Brâncuşi citea puţin, dar texte esenţiale (Platon, Bergson, Schuré, Milarepa
etc) şi medita mult.



b.8. Sacrificarea familiei în favoarea artei


Sculptorului îi plăcea să fie înconjurat de femei frumoase.


Brâncuşi spunea că trupul bărbatului este urât ca al broaştei, dar de cel al femeilor a

fost extaziat. Căutând esenţele, el voia să le cultive şi sufletul. A fost mereu tandru cu femeile şi adulat de acestea. Era curtenitor, le acorda atenţie deosebită, le explica despre artă în general
şi despre sculptura sa în special. Despre legăturile sale amoroase păstra o
totală discreţie. Femeile din viaţa lui Brâncuşi i-au fost: muze, prietene ori amante.


a). Muze:


- baroneasa Renée Irana Franchon care îi cere artistului să-i realizeze portretul, pentru
care îi pozează deseori, dar Brâncuşi nu
va face un bust ci o serie de capete culcate, Muzele adormite.


- Léonie Ricou (al cărei prim soţ a fost
ambasadorul Franţei în China), nu-i poza, iar Brâncuşi îi face un portret
extrem de stilizat;


- Domnişoara Pogany, de care
Brâncuşi era îndrăgostit, dar care păstra distanţa (între ei era şi o diferenţă
mare de vârstă);


- Agnes Eugen Mayer, căreia îi face un portret sofisticat.



b). Prietene: Otilia Cosmuţă, surorile Codreanu, ucenicele, Natalia Dumitrescu şi toate vizitatoarele (scriitoare, balerine, pictoriţe etc);


c). Amante:


- Pictoriţa Titina Bărbulescu,
prezenţă obişnuită în atelier, în perioada 1912 – 1913 (lui Walter Pach, care
vine des la atelier pentru alegerea operelor pentru expoziţia de la Armory Show
(1913), i-o prezintă drept verişoară ;


- Eileen Lane, cu care are o
scurtă (dar intensă) aventură în 1922, când o aduce şi în România, după care ea
pleacă în SUA şi se mărită în anul
următor;


- Marthe Lebhnitz pe care o
angajează ca secretară şi-i scrie scrisori focoase de dragoste când e plecat în
SUA cu expoziţiile (1926). Brâncuşi vrea să publice un volum epistolar de
dragoste cu scrisorile lor, ilustrat de el , povestea lor o intitulează cu
numele de alint: Tonton şi Tantan;


- Florence Meyer (dansatoare până
când a avut un accident la picior), una din cele trei fiice ale doamnei Agnes Meyer), care l-a
inspirat pe Brâncuşi în lucrarea Foca/Miracolul
şi căreia Brâncuşi i-a redat încrederea şi pofta de viaţă când ea voi să se sinucidă, dezamăgită
în dragoste;


- Pianista Verra Moore
(născută în Noua Zeelandă), cu care are un copil, John Moore, pe care
Brâncuşi nu-l va recunoaşte nicidată,
cu toate acestea, Vera nu se supără.


Deşi avea succes la femei, Brâncuşi nu s-a căsătorit, sacrificând viaţa de familie pe
altarul artei.


În sfârşit, credincios concepţiei sale tradiţionale româneşti despre viaţă, s-a logodit
simbolic, înaintea morţii, cu fiica lui Eugen Ionescu (Alice/ Marie-France,
care atunci avea 16-19 ani), spre a nu porni “nelumit” în marea călătorie.


Acest capitol incitant din viaţa sculptorului este prezentat de Doina Lemny cu deosebită delicateţe în cartea CONSTANTIN BRÂNCUŞI
(Ed. Junimea, Iaşi, 2005).



b.9. Aerul de sacralitate degajat atât de ambient cât şi de personaj


Să-l cităm pe Paul Herbé: “Ieşi de acolo parcă purificat de un suflu curat” căci “la
Brâncuşi, totul este limpezime, totul
este construcţie, nimic nu indică distrugerea. Iubeşte natura, soarele,
copiii. Lucrează pentru alţii. El dăruieşte”/4/.


Bernard Dorival (conservator la Muzeul naţional de artă modernă) a asistat la
negocierile determinate de testamentul
lui Brâncuşi, care s-a prezentat ca un “Moş Crăciun”, cu mantie îmblănită, bonetă şi barbă,

ca un patriarh din Biblie.


Artistul avea convingerea că era în posesia unei comori având misiunea de a o

transmite generaţiilor următoare. Mai credea că cea mai mare fericire constă în contopirea esneţei noastre cu cea divină. Se simţea aproape de Dumnezeu.


*


* *


Cărui tip psihic i se portivesc aceste caracteristici? În acest domeniu ar trebui să se
pronunţe un psiholog - brâncuşiolog.
Sunt
surprins că încă nu s-a întreprins o asemenea încercare.
M-am încumetat să o schiţez,
pornind de la studiile în materie ale celui mai celebru psihiatru al secolului
XX, Carl Gustav Jung. M-am oprit asupra lui Jung şi pentru că el oferă o
explicaţie plauzibilă, prin teoria arhetipurilor, pentru formele artistice în
genere. Să încercăm să aplicăm teoria jungiană la personalitatea şi statuara
lui Constantin Brâncuşi.


Din punct de vedere al atitudinii general - umane în concepţia lui Jung /11/ există două
tipuri psihologice fundamentale:


- extravertitul, care îşi orientează trăirile spre obiect şi


- introvertitul care percepe obiectul prin factori subiectivi.


Din punct de vedere al predominanţei funcţiilor psihologice, fiecare dintre cele două

tipuri fundamentale pot fi dominate de:


- gândire;


- sentiment;


- senzaţie şi


- intuiţie.


Tipurile de funcţii psihologice: gândire şi sentiment sunt supuse raţiunii, pe când
cele de senzaţie şi intuiţie, sunt atribuite inconştientului.


Fără îndoială, din punct de vedere al atitudinii generale, Brâncuşi aparţine tipului
introvertit, caz în care percepţia
obiectului e transfigurată de factori subiectivi, devenind astfel un fapt nou,
creator. Aspectul este definitoriu personalităţii sculptorul nostru, el
percepând o realitate esenţială, de
dincolo de aparenţe, arhetipală.


Introvertitul este în fond un conservator temător de lumea exterioară şi de orice

schimbare. Stabilit la Paris, Brâncuşi a rămas ancorat în tradiţia românească şi în

modul de viaţă specific ţăranului gorjean. În închistarea sa el devine orgolios şi
dornic de afirmare. Daimonionul său a fost mai puternic decât conservatorismul
numai în problema fugilor de acasă şi a plecării din ţară pentru a-şi urma
chemarea. Dar nu i-a rupt rădăcinile. Trăia în mijlocul Parisului ca un
“prince-paisan”, se îmbrăca aidoma unui cioban carpatin, îşi confecţionase
singur mobilierul ca un cioplitor în lemn ţăran, gătea singur, reprezentând exemplar

tradiţia noastră multimilenară.
Ajungem astfel la Weltanschaung-ul
artistului, adică la viziunea sa despre lume, care nu este alta decât concepţia
despre viaţă a tăranului român patriarhal, pe care Brâncuşi o numeşte
naturalitate şi pe care a surprins-o în maxime sclipitoare, despre viaţă şi
artă, adunate în controversata carte a lui Constantin Zărnescu /7/.


Din punct de vedere al predominaţiei funcţiilor psihologice, artistul aparţine tipului
introvertit tip gândire (ca funcţie
conştientă) şi celui introvertit intuiţie
(ca funcţie inconştientă).


Acest tip uman nu încearcă să convingă pe nimeni, crezând că adevărurile sale se vor
impune de la sine. Nu se pricepe să intre în graţii, se exprimă greoi, posedă o
gândire mitologizantă. Are nevoie de o capacitate neobişnuită de a-şi exprima
sentimentele, verbal sau artistic, pentru a-şi exterioriza bogăţia/comoara sa
de arhetipuri.


Intuiţia introvertită brâncuşiană are caracter arhaic, ea adulmecă toate dedesupturile
îndoielnice, necunoscute, necurate, care pot deveni primejdioase. Intuiţia sa
sondează adâncurile şi scoate la iveală arhetipurile. Cele mai importante
dintre ele sunt legate de: naştere, nun tă ţi
moarte.


Brâncuşi a redat aceste forme arhetipale prin ovoidul – care reprezintă naşterea

(Începutul lumii), paralelipipedul =cuplul perfect, androginic (Sărutul)
= căsătoria şi coloana – care simbolizează moartea/trecerea (Coloana fără sfârşit).


Să cercetăm întâi forma ovoidală. Cea mai simplă formă pentru explicarea unei

totalităţi omogene, nediferenţiate ar fi desigur sfera. Dar Brâncuşi a optat pentru ovoid = ou, pântece matern, formă care sugerează devenirea. Arhetipul în acest caz este foarte

transparent. Naşterea poate fi a unei fiinţe sau a întregului univers. Prin Începutul

lumii Brâncuşi a dorit să ne introducă în interiorul genezei, în lumea

nemanifestată, dar care urmează să se trezească la viaţă. Este intrarea/integrarea în lume şi sugerează gestaţia.
Ştefan Georgescu-Gorjan susţine că această formă ar fi cea aleasă de Brâncuşi
pentru Templul eliberării proiectat pentru Indor. Locuinţă sau templu,
această formă ne-ar asigura pace deplină, liniştea sufletească paradisiacă. Ce
ar putea fi mai odihnitor decât să te legeni, aşezat comod într-un balansoar în
interiorul acestei forme. Şi seria începută prin Inceputul lumii se continuă cu Noul
născut
, Primul strigăt şi Muzele adormite – toate aceste capete
ovoidale sugerează trezirea la viaţă sau
reveria. În cazul Templului descătuşării
sufletului de corp
(varianta Coloana
sărutului
cu dublu capitel), celula
de meditaţie – sferă intersectată de doi cilindri în cruce, ne trimite cu
gândul la marea eliberare a sufletului pe care o vom trăi în momentul expierii,
urmată de renaşterea noastră ca spirite pure.


Aspectul columnar poate fi interpretat prin arhetipul trecerii lumilor. Cei reveniţi din

moarte clinică spun că au avut senzaţia parcurgerii unui tunel vertical.


“Marea trecere” constituie semnificaţia principală a Coloanelor fără sfârşit. Să nu

uităm că, la Târgu-Jiu, Coloana fără sfârşit, a fost concepută
ca un omagiu adus tinerilor eroi trecuţi “nelumiţi” la cele veşnice. Din acest
motiv, monumentul stilizează nu numai un brad funerar ci şi parcursul
sufletului spre cer. Cred că această Coloană
trebuie parcursă intuitiv, prin interiorul acesteia. Că aşa stau lucrurile ne-o
spune dovedeşte însuşi Brâncuşi, prin Templului
eliberării
conceput pentru Indor ca o coloană goală care trebuia parcursă
prin interior, până la incinta sacră (celula de meditaţie).


În acest monument cele două arhetipuri: cel al naşterii şi al morţii eliberatoare, se
întâlnesc. Coloana sărutului
reprezintă momentul trecerii, iar camera de meditaţie, renaşterea spirituală,
eliberatoare.


Brâncuşi a lucrat intens la elaborarea proiectului Templului
eliberării
pentru Indor în perioada 1936 (când maharadjahul a cumpărat cele
trei Păsări în văzduh) şi până în
1938 (anul căderii proiectului, când sculptorul face o vizită în India dar
prinţul indian nu-l primeşte). Cam în aceaşi perioadă, între 1935 (anul
primirii comenzii pentru monumentul eroilor de la Târgu-Jiu) şi 1938 (anul
încheierii ansamblului) a conceput şi Ansamblul
monumental
din zona sa natală. După 1939, anul eşuării materializării
proiectului Templului, artistul a
continuat să viseze la el, încercând să facă din propriul său atelier-locuinţă
un adevărat Templu.


Proiectând toate elementele Ansamblului monumental (apa Jiului, Masa tăcerii,

Poarta sărutului, Aleea scaunelor, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Masa ultimă) peste Coloana fără sfârşit obţinem proiectul Templului eliberării imaginat pentru
Indor /12/.


Despre prezenţa apei şi a traseului iniţiatic în cadrul celor două monumente deja am
vorbit. Echivalenţa Coloanei sărutului
cu dublu capitel şi fantă centrală pentru accesul luminii cu a celei Nesfârşite o omologăm prin;

aforismul lui Brâncuşi: “O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci
continuă în cer, în piedestal - şi în pământ” /7/. Astfel Coloana sărutului, al cărei picior

este îngropat în pământ se continuă prin orificiul din tavan, ca rază de lumină în cer, iar

Coloana fără sfârşit, prin modulele neterminate se propagă în văzduh şi în lut.
Biserica proiectată peste coloană devine echivalentă camerei individuale de
meditaţie, iar dacă-i adăugăm ca arcadă de acces Poarta sărutului, motivul iubirii devine

rezonant cu cel al Coloanei sărutului din cadrul Templului nerealizat. Scaunele aleii au şi ele loc în biserică, în naos, pentru credincioşi, pe când Masa
tăcerii
cu cele 12 scaune ale ei ar fi potrivită pentru altar, iar Masa ultimă pentru colivă.

De asemenea, dacă privim de sus biserica şi templul, amândouă au o structură cruciformă.


Motivul sărutului şi al cuplurilor îmbrăţişate de pe lujerul – piciorul templului, dar
şi din motivele dublului capitel, emană iubirea spre cele patru puncte
cardinale, ca de altfel şi biserica, prin intermediul credinţei.


Nu ne propunem să discutăm acum alte arhetipuri brâncuşiene. Subiectul merită o
tratare mult mai vastă. Important este că prin opera sa genială, introvertitul
Brâncuşi s-a extravertit.




Lucian Gruia



Note:


1. Petre Pandrea –BRÂNCUŞI – AMINTIRI ŞI EXEGEZE (Ed. Meridiane, Bucureşti,

1967);


2. Petre Comarnescu – BRÂNCUŞI – MIT ŞI METAMORFOZĂ ÎN SCULPTURA

ROMÂNEASCĂ (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972);


3. Eugen Jebeleanu – LA BRÂNCUŞI ÎN 1956, în MEMORIALUL BRÂNCUŞI PAŞI

PE NISIPUL ETERNITĂŢII SAU CAZNA LEGĂMÂNTULUI CU DEMIURGUL

(Editurile ALMA şi LITERATORUL, Craiova, 2001).


4. BRÂNCUŞI INEDIT (Însemnări, şi corespondenţă românească) - Ediţie de

Doina Lemny şi Cristian-Robert Velescu (Ed. Humanitas, Buc. 2004)


5. Goran Schildt - BRÂNCUŞI EREMITUL ARTEI (Rev. Secolul XX nr.10-11-12/1982);


6. V. G. Paleolog - ÎNTÂMPLAREA ÎNTÂIEI MELE ÎNTÂLNIRI CU BRÂNCUŞI - În

PROCESUL SCULPTURII MODERNE (Ed. Fundaţiei Constantin Brâncuşi, Târgu-Jiu, 1996);


7. Constantin Zãrnescu – AFORISMELE SI TEXTELE LUI BRANCUSI
(ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2004);


8. Ştefan Georgescu – Gorjan - TEMPLUL DIN INDOR
(Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996);


9. Carola Giedion-Welker - CONSTANTIN BRÂNCUŞI - Ed. Meridiane, 1981;


10. Pontus Hulten, Natalia Dumitresco, Alexandre Istrati – BRÂNCUSI (Ed. Flamarion,

Paris, 1986);


11. Carl Gustav Jung – ÎN LUMEA ARHETIPURILOR (Ed. “Jurnalul literar”, Bucureşti1994);


12. Lucian Gruia – MOMENTUL REVELAŢIEI ÎN TEMPLUL BRÂNCUŞIAN AL

ELIBERĂRII (de ar fi fost să fie…) – (Ed. Double P Press Production, Baia Mare, 2004).






Vizualizări: 1516

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Mai 11, 2010 la 12:03pm
Un portret complet creionat si interesant al personalitatii marelui Brancusi care a atins Absolutul.
"Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut."
Comentariu publicat de Liliana Dancu pe Februarie 28, 2010 la 3:58pm
frumos ati scris despre "olteanul mereu gata sa rastoarne ordinea lucrurilor"; ...felcitari domnule Gruia; am aflat multe informatii noi; va asteptam si cu alte randuri despre Brancusi ...cel care spunea : "Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi"...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor