Bucuria Strălucirii (capitol din romanul Cartierul Proletarilor)

(Capitol apreciat cu mențiune- locul 5, din peste 350 de participanți- la Concursul Național de Literatură 2012, ținut sub egida USR) Intensitatea luminii parcă pâlpâia acum cu o tărie mai mare. Sau cel puţin despre lucrul acesta încerca să îi încredinţeze Jan Scarlat. Îşi privea cu mândrie creaţia, înciudat într-un fel că nu se gândise la improvizaţia aceea dinainte. O studia pieziş, căutând să o vadă prin fumul care îi evada din ţigară.
-Acum e altă treabă! jubilă. Sper că n-o să mai cutezaţi să îmi spuneţi că nu vedeţi să citiţi! Astea-s bărbi. Din iubire pentru şcoală, lecţiile pot fi învăţate şi pe întuneric. Ce credeţi, că în copilărie, la mine în sat, în sălbăticie, învăţam la lumina neonului?! Aveam lampă cu petrol. Aia pute, nu ca asta pe ulei! îi certa, mai mult cu voioşie. Dezavantajul e că din cantitatea asta de ulei am fi putut prăji câteva porţii bune de piciogi, da’ las’, şcoala cere sacrificii. Zic popii că hrana spirituală are întâietate celeilalte...
Îi cerceta pe rând, chinuindu-se să îi încarce cu o veselie falsă. Tăcerea lor îngândurată şi încruntarea celor trei cufundaţi cu nasurile în cărţi şi în caiete îi contestau acest lucru. Nu îi răspunseră decât pocnetele voioase ale boabelor de porumb care se coceau pe tavă. Săreau din când în când şi îl mai trezeau pe Jan din propria nemulţumire. Se apleca sprinten, le culegea de pe covorul nemăturat, şi şi le îndesa cu precauţie în gură. Mai scăpa câte-un suduit nevinovat atunci când îl ardea câteo grăunţă. Întorcea cu mişcări rapide porumbul de pe tavă şi îşi ferea adesea degetele ca să nu se frigă. Dacă o făcea, sufla nemulţumit peste ele ca să şi le răcorească.
Liniştea încăperii luminate mocnit de lampa improvizată adâncea gândurile bărbatului făcându-l să se cufunde undeva departe, în trecut. Tava pe care sărea cucuruzul era incandescentă, dându-i senzaţia că era întins el însuşi peste dânsa. „Dacă aşa mă dor degetele de mi se face frig când mă ard la ele, cum naiba s-or fi simţit ăia... puşi de vii la fript pe vreun rug?! Îngrozitor or fi fost şi pentru debilii ăilalţi, care se adunau să se zgâiască întocmai unor gură cască, să se cutremure nesiliţi de nimeni de urletele nefericiţilor cocoţaţi acolo, să îşi facă o memorie pe vecie cu mirosul cărnii umane. Păi numai când îmi ia foc păru’ de pe mâini îl simt şi îmi aduc aminte de el până şi după o lună, d-apoi de mirosu’ cărnii de om”?!
Aroma boabelor de porumb încinse pe plită îl făcu pe bărbat să îşi uite subit mirosul firelor de păr pârlite de pe braţ şi să îl aducă cu gândul în bucătărie, acolo unde trebuia să fie:
-E gata, bă, şi şarja asta!
Prinse cu agerime tava cu două ştergare înfăşurate în jurul palmelor şi le turnă conţinutul înfometaţilor într-un bol de metal, înviorându-i peste măsură.
-Luaţi, mă, înfulecaţi, acuma, cât aveţi timp! Că dacă vine cumva curentu’, se ia gazu’... Toate au un rost pe lumea asta, ce credeţi voi!
Nemâncaţii îşi înfingeau cu mişcări pripite palmele în castronul de metal, şi le umpleau cumpătat cu provizii, nu prea multe, căci boabele îi ardeau cumplit, le scuturau cu mişcări vioaie, şi suflau isterizaţi peste ele. Le ronţăiau în grabă, aproape fără să le simtă gustul, iar cei cu dinţii cariaţi, fără se le mestece cu prea multă insistenţă.
-Încet, băă, că vă-necaţi!! îi dojenea.
Presăra peste grăunţe, printre movila de degete şi palme, jeturi firave de apă şi sare.
-Aşa se mănâncă ăstea!
Înfulecau şi îi dădeau lui Jan impresia că nu îl ascultau. Uneori îşi frigeau limbile, scuipând blestematele de grăunţe înapoi în palme. Singurul care se abţinea de la această preocupare era Mălin, mezinul familiei, care îşi molfăia nemulţumit ceaiul din sticlă, îndulcit pe jumătate. Aştepta, înghiţindu-şi saliva în sec, ca pâinea la cuptor, proaspătă ca piatra, să se moaie, şi să se delecteze cu colţul acesteia. Era o tehnică deosebită pe care familia Scarlat o învăţase de la membrii familiei Purcărete, aşa cum şi aceştia o învăţaseră de la alte familii. Pâinea pe care o mânca omul raţional, procurată pe cartelă, era cufundată în apă, întoarsă pe toate părţile, şi de-abia după aceea era vârâtă la cuptor. Când prindea mirosul nostalgic de brutărie trebuia mâncată urgent, căci, după răcire, doar cu dalta şi cu ciocanul mai putea fi tăiată.
-Aţi văzut, mă, cum am pus oglinzile ăstea?! îl lovi prieteneşte peste cap pe cel mai apropiat dintre dânşii, pe Călin. Pe cea mai mare în spatele lămpii, din ea se propagă lumina în asta pe care am pus-o în colţ, şi de-acolo... ar trebui să bată în aia mai îndepărtată. Cel puţin teoretic... aşa ar trebui să fie. Băgaţi la cap, că s-ar putea să rămâneţi şi voi în beznă când oţi fi pe la casele voastre! La cum stau treburile... până şi la lumina lunii de pe cer o să avem cândva raţie.
Intensitatea luminii în încăpere rămase aceeaşi, dezminţindu-i toate oglinzile şi toate teoriile. Nu îl leză prea mult faptul acesta. Principiile acelea de fizică nu erau ale sale ci, ale oamenilor de ştinţă. Luă cu paşi repeziţi lampa de pe masă ca să observe starea pâinii din cuptor. Deschise uşa maşinii de gătit şi aburul aromat ţâşni de urgenţă prin prejur, deblocând gâtlejurile nemâncaţilor care îngiţeau în sec.
-Mai trebuie încă. Mai aşteptaţi! De ciorba rămasă pe fundul olii vă iert, că de-o săptămână întreagă vă înfruptaţi din acelaşi lucru...
Mai înşiră o şarjă de boabe de porumb pe plita încinsă, presărând dintr-un pahar stropi minusculi de apă pe de-asupra lor, şi apoi sare.
-Aşa se face mâncarea. Ăstea-s reţete culinare de la mine din sat, din cătunul îndepărtat în care m-am născut, neelectrificat nici măcar în ziua de astăzi. Delicatesele ăstea îmi amintesc de locurile natale. Aşa se nasc geniile, bă—ridică brusc glasul—din obscuritate!
Îi privea de sus, cu un aer superior. Îşi deschise apoi braţele ca să pară mai convingător:
-Ia uite: lumină, oglinzi, boabe aromate de cucuruz, pâine la cuptor. Ce vreţi mai mult de-atât?! îi întrebă, studiindu-le chipurile posomorâte. Aaaa, că v-am pus să învăţaţi, de-aici vă izvorăşte vouă nemulţumirea...
Jan Scarlat se enerva brusc, şi acest lucru se simţea din patima discursurilor sale. Băieţii înţeleseră lucrul acesta, şi îşi îndesară în trunchiuri capetele cu câţiva centimetri.
-Ce-o să mă mai înjuraţi voi cândva că nu v-am bătut atunci când a trebuit să puneţi mâna pe carte şi să nu ajungeţi nişte simple gunoaie. Aşa îi înjur şi eu acum pe ai mei, că nu m-au cotonogit cândva şi m-au lăsat să mă descurc de capul meu. De-abia spre bătrâneţe m-au pălit şi pe mine aspiraţiile, de m-am pus singur cu burta pe carte ca să ajung mecanic de locomotivă. Nu... eu nu aveam timp pentru învăţat, alergam după toate fustoacele din sat, şi apoi... visu’ meu era să sar aşa... prin toate şanţurile, că de aia am fost atâţia ani un păduche de buldozerist, voiam aventură!
Jan Scarlat trecu în altă atmosferă. Barometrul îi coborâse de la voie bună la depresie.
-Ia nu mai staţi, bă, aşa, ia săriţi unu’ dintre voi şi spălaţi maldăru’ ăla de vase! Matei, simte-te!
Paşii molcomi ai băiatului se îndreptau spre chiuveta îmbâcsită în acompaniamentul mormăiturilor. O palmă prietenoasă, ştearsă cu vârful degetelor şi aplicată aproape de vârful capului, îl scoase pe protestatar din nehotărâre.
-Gura, şi nu te mai văicări! Să le lustruieşti de să-mi văd mustaţa în ele, auzi?
După acest ordin, Scarlat se reapucă să agite boabele de porumb proaspăt puse pe plită. Îl distra zelul cu care se serveau din grăunţe ceilalţi copii, care îşi amestecau degetele în castronul deja golit.
-Dă, bă, şi mie!!! urlă Alecu, împingându-l brutal de umeri pe Luca.
-Ho, băă, că mai vine o tură! îi arbitră de urgenţă.
Îi cerceta pe rând, căutând pe cineva anume:
-Călin, lasă cartea aia că şi aşa stai cu ochii ţintuiţi numai în poze, şi du-te de dă drumu’ la radio! Voiam să-l deschid mai târziu, ca să mă ţină bateriile până când o începe Vocea Americii, da-i prea linişte-n casă. Domnii mei, moacele dumneavoastră posomorâte mă obosesc...
Zicând acestea îşi aţinti privirea pe fereastră. Cartierul dormea cufundat în beznă. În ciuda acesteia, pe trotuarele întunecate se zăreau câteodată şi contururile şterse ale rarilor trecători. Aceleaşi forme le aveau şi plopii dimprejur, care dormeau pe verticală. În rest... pustietate. După ce spionă toate acestea, Scarlat trecu la pânditulul ferestrelor celorlalţi locatari. Din spatele unora pâlpâia jalnic lumina, transmiţându-i unde de extaz:
„Naivii, ce să le fac eu dacă n-au prea copilărit pe la ţară şi nu ştiu să îşi improvizeze lămpile? Ce, îţi trebuie absolvirea unei facultăţi ca să îţi treacă prin diblă să pui în faţa unui opaiţ nişte oglinzi?! Mda... nu oricine-i Jan Scarlat! Ăsta nu-i un nume obişnuit a vreunei galaxii: „M33, NGC 598”; pierdut într-un oarecare cârd interminabil de alte galaxii. Bravo nene, da’ ce-şi închipuie bieţii muritori, că sunt un terchea berchea, un neant, o hahaleră, o „andromedă”?! Ia să-i văd... Să apară dumnealor de prin văgăuni, să îndrăznească să se confrunte niţel cu înălţimea sa, Jan Scarlat!”
Alte ferestre începură să îl pălească în mândrie cu lumina lor, înciudându-l de dincolo cu o mare veselie. Unele dintre ele păreau a fi iluminate pe de-a-ntregul cu neon şi, cei de dincolo, arătau celorlalţi privitori din întuneric că ei se deosebeau de toţi ceilalți, pentru că trăiau.
„Da’ ce dracu’, bă, ăştia şi-au construit generatoare de curent personale?!”
Lucrul acesta îl lovi definitiv în orgoliu. Îşi întoarse nemulţumit faţa spre camera sărăcăcios luminată. „Ce-i pasă lu’ nevastă-mea, ea nu stă ca toanta pe întuneric şi cu şase hămesiţi pe creştetu’ capului! îl reapucară toate nemulţumirile. Măcar acolo la muncă are lumină, gogoşi şi chifle la discreţie, poate să-şi fiarbă şi macaroane dacă trebuie, se înhaită cu toate colegele ei muncitoare de la serviciu şi râd şi povestesc într-una, pe când eu...”
-Ptiu ce-aş bea o bere, mama mă-sii! îl mângâie frenetetic pe cap pe cel mai aproape dintre dânşii, pe Alecu, de îi zburli părul.
Brusc, ochii i se opriră pe Matei, care îşi scutura degetele înroşite de muşcătura apei de la robinet şi îşi plimba buretele tocit dintr-o mână în alta. Făcea lucrul acesta cu mişcări atât de dese, încât irită bărbatul:
-Spală-le, mă, nu-ţi bate joc de ele! Ălea-s oale spălate?! Tu nu vezi că râncezeşte untura pe ele?
-Da’ e prea rece apa! mormăi cu o voce gâtuită de durere. Grăsimea nu vrea să se moaie!
Jan se repezi către băiat cu paşi exageraţi. Unora le-ar fi trebuit opt să străbată întreaga încăpere, el o înghiţi doar din trei. Din reflex, Matei îşi urcă braţele în vârful capului ca să îi slujească drept coif de apărare împotriva ploii de palme pe care o plănuia să i se reverse de-asupra creștetului.
-Ia, mă, cârpa asta şi dă-le boalii luciu! Chiar nu te duce deloc mintea?
Se întoarse agitat către fiu-său Călin:
-Şi tu dai drumu’ odată la radioul ăla, bă?
-Da-s desprinse bateriile! bombăni fiu-su.
-Băă... că trebuie să vă torn minte-n cap cu polonicu’! îi creştea treptat nemulţumirea.
Prinse cu câteva mişcări dibace lamelele din spate ale aparatului de catalizatori.
-Că greu a fost! îi trimise nefericitului o palmă ştearsă peste creştet. Măă... îi prinse în palmă bărbia scuturându-i-o energic. Gândiţi, că de aia v-o dat Maica Domnului minte!
Bateriile erau mari, dreptunghiulare, confiscate de pe locomotivă. De-a lungul nopţilor fără curent electric îşi făcuseră cu succes meseria, să hrănească cu energie difuzorul şi să mai ajute încăperea să iasă din atmosfera depresivă. Dar acum păreau că obosiseră. Se auzi un cârâit lung şi, din depărtări, pe aripile undelor, răzbăteau scânteieri de bucurie:
„ ... senin, de lumină plin, ghioceii ţări-nfloresc,
Mulţi ca florile, vii ca zorile, comunişti ai patrei cresc...
Soarele şi pionierii...”
-Paştele şi dumnezeiii...—întrerupse ritmat veselia refrenului Jan Scarlat. Fă, mă, dracului, ceva cu cutia aia, că o fac ţăndări!
Călin cumpătă rapid la însărcinarea încredinţată de tată-su şi concluzionă că trebui să sucească butonul receptorului până la tăcere.
-Răhăţi-ma-ş printre ghioceii lor! se descărcă scârbit.
Depresia puse din nou stăpânire peste camera semi-întunecată. Însă tăcerea nu era definitivă, boabele de porumb pocneau alarmate, amintindu-i lui Jan că trebuiau luate de pe tavă. În timp ce îşi încolăcea în jurul palmelor două ştergare ca să nu şi le frigă, se răsti la spălătorul de vase:
-Lasă-le, mă, naibii de vase! Mai mult le-ai înăclit decât să le speli. Las’, că pe celelalte le-o spăla cucoana de mamă-ta, când s-o întoarce mâine de la serviciu!
Reumplu castronul şi hămesiţii tăbărâră pe dânsul. Alergau într-o dezordine vioaie şi îşi abandonau grăunţele încinse din căuşurile palmelor pe unde apucau, departe de ceilalţi suferinzi. În curând fu şi rândul pâinii să fie scoasă din cuptor. Mirosul inundă atât bucătăria, adunând boabe de rouă pe pereţii reci, îmbrăcaţi în faianţă, cât şi gurile hulpave ale celor care nu se mai săturau. Scuipau uneori dărăbul de miez incandescent în căuşul palmei, suflau peste el un val de aer rece, după care şi-l vârau din nou în gură. Bărbatul, dacă nu zărea pe întuneric lucrul acesta, le auzea horcăielile:
-Ho, băă, luaua-r dracu’ de treabă, că vă opăriţi gâtlejurile. Şi nici nu-i bună să o devoraţi clocotită, lăsaţi-o boalii să se răcească!!
După urletele bărbatului, pofta nesătuilor dispăru într-o oarecare măsură.
-Hai, la teme, rapid, la învăţat!
Cei trei şcolari începură cu sârguinţă să îşi vadă de îndeletnicirile care aveau cândva să îi facă demni societăţii. Matei iscălea de zor...
-Tu ce scrii acolo, bă?
-O poezie.
-Te-au apucat creaţiile pe întuneric?!
Nu îi răspunse. Ridică doar nesigur din umeri.
-La urma urmei, genialităţile se ridică din mizerie, mă; din foamete, murdărie, lipsă de curent şi comunism, lua-r-ar dracu să-l ieie! Şi... ce ar trebui să cuprindă poezia dumitale?
-Învăţătoarea spunea să compunem o pezie despre tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu, despre pionieri, partid sau... despre ce vrem noi—îi explică cu un timbru mormăit, fără să îşi ridice ochii cufundaţi în caietul de citire.
Spiritul patriotic al lui Jan Scarlat se însufleţi instantaneu:
-Mă, dacă te prind că scrii despre aşa ceva, te şifonez ca pe-o hârtie şi te bag cu mâna mea în difuzoru’ radioului ca să cânţi tu de acolo „Soarele şi pionierii”!
-Ştii bine că nu-mi place să scriu despre aşa ceva! îl admonestă urgent băiatul.
Peste cameră se lăsă din nou tăcerea. În această linişte deplină se distingea clar traseul creionului peste foaia de hârtie, pâlpâitul molcom al lămpii cu ulei, ronţăitul boabelor de porumb, plescăitul miezului de pâine din gura lui Mălin, ceasul care îşi târâia plictisit secundele şi, apa de la robinetul cu garnitura stricată care picura într-una.
Scarlat întinse mâna după ţigările fără filtru pe care şi le aruncase deunăzi pe masă. Nu mai avea multe. Aruncă precaut pachetul înapoi fără să se atingă de nici una. Dacă rămânea în pană cu fumatul se omora. Nu ştia doar ce să facă cu plictiseala. Se îndreptă cu o lehamite sporită spre cuva chiuvetei şi începu să spele cele două oale şi să înlăture untura depusă cu două seri în urmă pe fundul tigăii care prăjise cartofii pai. Le freca vârtos cu bucata de cârpă putredă, insistând peste toate suprafeţele slinoase. Îi era mare ciudă că nu putea să îi demonstreze lui fiu-său contrariul. I-ar fi spus: „ Vezi, bă, aşa se spală vasele! Te tot plângi ca o domnişoară...”
Îi îngheţară şi lui mâinile. Freca isteric vasele şi scuipa printre dinţi sudălmi dese. Aruncă ofticat oala cea mare şi roşie printre celelalte tacâmuri îmbâcsite, puse să se usuce. Oala protestă, înjurând cu zgomot furculiţele, castroanele, farfuriile şi lingurile care zăceau deja în cealaltă cuvă. Nu se lăsară nici ele mai prejos, din vârful grămezii ce o formaseră o împinseră pe betonul duşumelii, ştirbindu-i smalţul de pe o toartă.
-Când ţi-am zis să stai aici, aici să stai, bisericuţa mă-tii!!! urlă, retrântind-o la loc. Şi voi ce vă zgâiţi aşa, bă?! îşi îndreptă brusc privirea spre cei pe care îi uimea. Nasu-n caiete!
Îi mai rămase tigaia cu toarta fragilă, prinsă numai într-o jumătate de şurub. Era cea mai slinoasă dintre toate. Pe palmele înroşite ale bărbatului se întinsese abundent untura. Nu avea cu ce să se şteargă, iar aceasta parcă i se cerifica. Îl enerva acum totul: întunericul, inaniţia, radioul, apa rece şi... simpla prezenţă a celor din jur. Observă un detaliu care îl duse în vârful disperării: presiunea gazului scăzuse până la maxim, iar flacăra pâlpâia cu zvâcniri anemice.
-Dumnecaţii... s-a luat şi gazu’. Şi eu care voiam să înmoi parodia asta de tigaie!
Începu să îi dea lustru cu mişcări disperate, sincronizate odată cu pulsurile inimii. Îşi înlătura depunerile de untură de pe palme pe muchia găleţii de gunoi. Se încăpăţâna. Deşi părea o muncă sisifică, trebuia dusă până la capăt. Dintr-un aspect năcleios, tigaia căpătă cu greu unul uleios. Boabele pulverizate pe teflonul ei prindeau strălucire. Scarlat freca la ele cu o patimă dublată şi, mâinile înroşite îl dureau până în suflet. Cânta printre gemete:
„Soarele şi pionierii, şi-au dat mâna peste ţară,
Şi-n adâncu’ primăverii... paştele şi dumnezeii”!
Trânti scârbit tigaia peste celelalte tacâmuri, deconcentrându-i pe toţi din plictiseala în care se adânciseră.
-Nasu-n caiete, bă!! se răsti doar la cei care erau şcolari.
Din depresia întunericului îl încredinţară că îi urmau ordinele şi, îl priveau cu băgare de seamă pe sub sprâncene. Tăcerea încăperii mai era uneori deranjată de penultimii care prinseseră cândva viaţă: Alecu şi Luca. Se jucau cu nişte jucării stricate, cu două maşinuţe de mărimea palmei. Uneia îi lispeau rotiţele din faţă, iar cealaltă nu le avea deloc. Bârâiau amândoi, imitându-le motorul. Deşi fierbea în sinea lui, Scarlat nu se putu abţine să nu îşi demaşte un zâmbet forţat, găsit între două graniţe: ale plictiselii şi ale hazului.
-Vă jucaţi, hai? li se adresă cu o oarecare veselie.
Nu îl băgară în seamă. Doar Alecu întoarse spre dânsul capul timp de o jumătate de secundă, parcă reproşându-i deranjul.
-Ce n-aş da să se mai joace şi viaţa uneori cu mine! Aşa, să nu îmi mai pese de nimic, măcar un an. Sau să cad naibii în vreo amnezie, să nu îmi mai amintesc nimic, să mă mai trezesc tânăr şi fericit de-abia peste douăzeci de ani, să vă văd pe toţi pe la casele...
Plângerea de milă a bărbatului fu întreruptă de lumina puternică a becurilor din bucătărie şi din hol.
-Mda... a venit curentul. Şi uite—pipăia din loc în loc caloriferul—că vine şi căldura. Să nu îmi spuneţi că nu aveţi acum condiţii proprice ca să fiţi ascultaţi, domnii mei.
Pe Jan Scarlat îl păliră brusc talentele didactice. Se uită în grabă peste blocul lui Călin. Îl mângâie pe cap frenetic şi, dacă nu ar fi fost tuns şcolastic, i-ar fi zburlit părul.
-Fă-le şi frunze, bă! Desenezi flori, iarbă, fluturi, păsărele, şi copaci chei?! Da’ ce-s de la Hiroshima?! Sunt radiaţi, săracii?
Îi smulse cu o nerăbdare politicoasă creionul şi începu să le contureze copacilor frunzele contra cronometru. Desenă printre crengi chiar şi câteva mere. Se opri apoi, urmărindu-şi ctitoria. Îi aruncă pe urmă creionul şcolarului pe masă, care, se rostogoli în cercuri scurte. Îl studia pe Călin cu o uitătură penetrantă, căutând parcă să îi intre în adâncul ascuns al stării psihologice.
-Desenează, bă, mai departe! Ce... te-ai descurajat?!
Băiatul îi mormăi ceva indeductibil.
-Zi, mă, mai tare, ce nu-ţi convine? parcă această întrebare i-o puseră ochii care îi ieşiseră pe jumătate din orbite.
Călin făcu o pauză ca să îşi disloce nodul care i se puse în gât, şi îi răspunse cu un glas plâns:
-Am vrut să desenez cireşe, nu mere!
Bărbatul îşi pierduse demult răbdarea. Sări cu paşi sprinteni, ridică cu aceeaşi uşurinţă creionul roşu şi începu să împovăreze crengile din desenul silitorului şcolar cu cireşe care stăteau gata-gata să fie culese.
-Na, mă—îi reazvârli creionul—eşti fericit acum? Fă-le peste tot. În pictură nu e indicat să laşi spaţii goale!
Călin ridică creionul cu mişcări greoaie şi, cu aceeaşi silă, umplea crengile misteriosului pom împopoţonat cu mere ionatane, cu cireşe sănătoase. Se străduia să îşi înăbuşe singur plânsetul, palmele dese ale bărbatului care s-ar fi abătut asupra lui l-ar fi convins cu siguranţă să facă lucrul acesta. Se străduia să ignore şi chicotelile lui Alex, care se amuza de ciudata altoire a pomului fructifer. Stătea pe jumătate ridicat în picioare şi se distra de acolo, de pe banca improvizată a bucătăriei.
Scarlat îşi pierdu brusc glicemia. Nu tolera ca cei inferiori, sau situaţi pe acelaşi calapod, să râdă de apropiaţii lor, mai ales că şi el, în persoană, se implicase cu sârguinţă în pictarea pomului fructifer. Mai avea şi la serviciu astfel de „neanţi”, care îl luau în râs în faţă, şi apoi, când soseau zilele examinării mecanicilor de locomotivă şi se vedeau puşi în faţa faptului împlinit, se rugau de dânsul ca să le şoptească despre circuitul curentului electric de la pantograf şi până la generatoare, sau, prin ce supape pătrundea aerul comprimat acţionând procedeele de frânare.
-Văd că radiezi, tovarăşu’ student. Intuiţia mea părintească îmi denotă faptul că a-i fi tobă de carte.
Întoarse scaunul cu spatele spătarului spre dânsul, se aşeză, îşi sprijini deasupra coatele şi îşi împreună strâns palmele sub bărbie. Îl scruta ca la o anchetă făcută de comisarii de miliţie... cu răbdare, un zâmbet aşezat pe ochi şi o mimică cinică.
-Puţină linişte, vă rog!
Şcolarii şi cu Mălin care adormise cu biberonul în gură amuţiră, mai puţin Luca şi cu Alecu, care îşi împotmoliseră maşinile într-o mlaştină şi le forjau până la refuz motoarele...
-Ia zi-ne mătăluţă, cât fac doi ori doi?
Răspunsul veni întârziat şi nesigur, pupilele căutând cu deznădejde ajutor de la fratele mai mare:
-Patru...
-Aşaa...—îşi frecă bărbatul palmele cu bucurie. Da... cât crezi mătăluţă că fac doi ori trei?
Alex se panică de-a dreptul. Poate că ştia răspunsul, însă maxilarul i se încleştase şi nu voia să i se elibereze.
-Şase!! îi şoptea repetat Matei, din spatele lui taică-său.
Îi arăta şi degetele, parcă cu disperare, poate că cel chestionat avea să le observe şi apoi ar fi reuşit să le şi descifreze.
-Spune, mă! Frate-tău îţi şopteşte de-l doare limba, şi tu tot n-ai bunul simţ ca să îl auzi.
Îşi întoarse cumva capul cu dojeneală spre sufleur:
-Zi, mă, mai tare, să auzim şi noi! Ce, avem între noi secrete?!
Matei nu îndrăzni să crâcnească. Îl reapucară subit talentele literare. Începu să încropească poetic cuvintele pe care şi le imaginase în beznă.
-Am să mă ocup eu şi de tine, drăguţule! îi aruncă taică-su din treacăt, fără ca să binevoiască să îl privească. Hai, măi, cât fac trei ori doi? îl întreba cu o voce enigmatică.
Alex nu cuteza să i se uite în ochi. Se blocase. Îşi luă postura umilă a unui credincios mânat de vreun popă cu forţa la slujbă, îşi plecă umil capul, îşi împreună cu smerenie braţele în jurul pieptului, se gârbovi ca să dea o însemnătate mai deosebită momentului, şi îşi ridică umerii într-un fel al său de apărare. Atât cât îi putea permite traiectoria ochilor, zărea cum bărbatul îşi desfăcea tacticos centura de la pantaloni cu gesturi uşoare, tărăgănate, ca să dea pe deplin de înţeles privitorului la ceea ce avea să ia parte. O studia atent, deşi făcuse de nenumărate ori cunoştinţă cu dânsa: lucioasă, lată, grea, cu catarama solidă şi stema impregnată a Republicii Populare Române. Jan Scarlat o făcuse uitată atunci când trebuise să se elibereze din armată.
-Poate ne ajută la socoteli „Centurica”! Îi face o deosebită plăcere să ni se asocieze, aşa, să socializăm puţin, să chicotim, să râdem pe seama celorlalţi, să ne amintească puţin şi de tabla înmulţirii...
Alex se pierduse de tot cu firea. Mecanismul autoapărării începea să îşi pună amprenta pe dânsul, închizându-l într-o altă lume. Îşi ridică ochii şi se uita undeva departe, pe fereastră.
-Ia vino mătăluţă încoace!
Bărbatul se ridică brusc şi îl prinse uşor de mânecă. Gesturile tutorelui îl treziră urgent la realitate. Îşi trase violent braţul eliberându-se din strânsoare. Dădu cu ochii şi de centura din mâna strânsă a acestuia. Dintr-un instinct construit odată cu scurgerea timpului, se retrăsese cu câţiva paşi mai în spate.
Jan Scarlat nu se pierdu cu firea, înaintă spre el cu nişte paşi molcomi, fără să îi grăbească, doar avea tot timpul din lume. Îl prinse pe nefericit de încheietura braţului.
-Lasă-mă, bă! îl atenţionă panicat. Lasă că le-oi învăţa eu, dăle-n-colo de înmulţiri...
-Da pân-acuma ce bisericuţa ma-mii ei de viaţă ai făcut, bă?!
Îl prinse vârtos de ceafă şi îi îndoi în aşa fel trunchiul încât fesele să îi fie expuse în afară. Cureaua cea grea şi lată începuse să i le jupoaie, cu pocnete stridente, ca de bici. Cele şase muşcături ale sale îi reamintiră băiatului rezultatul înmulţirii. Îi dădu drumul din strânsoare. Nefericitului i se umflaseră pleoapele şi avea ochii plânşi. Un nod dureros, care i se puse în gât, îi înăbuşea încă lacrimile. Era disperat. Citise de zeci de ori blestematele de înmulţiri şi... tot nu îi intrau în minte. Era conştient că vor urma şi alte lovituri, îl cunoştea prea bine pe taică-său. Cât era de călit cu bătăile, a doua serie n-ar mai fi putut să o suporte, şi îl îngrozea faptul acela.
Scarlat îi abandonă centura pe masă, în faţa ochilor, ca să se sfătuiască mai bine. Nu se grăbea, nu era presat cu timpul, fraterniza cu acesta. De-abia peste încă o zi intra în tura de muncă. Îşi aprinse o ţigară şi îl privea prin fumul des al acesteia.
-Murim de curiozitate să aflăm cu toţii, cât fac trei ori patru! Nu-i aşa, bă? întoarse brusc capul către toţi ceilalţi care luau aminte la el din umbra luminată a celor două becuri, din bucătărie şi din hol.
Nu îi răspunse nimeni. Îl prinse din nou cu mişcări rapide şi isterice. În timp ce îi apleca ceafa, nefericitul negocia printre suspine:
-Nu da tăticule, promit că le învăţ! Îţi dau cuvântu’ meu că altă dată nu mai fac!
Nesupunerea aceea irită bărbatul. Trebui să îşi dubleze efortul. Prin exteriorul mâinii încleştate se zăreau firicele de vene verzui, care pompau cu hărnicie oxigenul...
-Treci în bisericuţa...
Pocnetele centurii începură din nou să îi sculpteze fesele. Veneau într-un ritm sacadat, continuu, fără să îi mai acode necăjitului timpul ca să mai respire de durere printre ele. Pe la a treia lovitură scâşnea, pe la mijlocul lor începu de-a dreptul să plângă şi, aproape de încheierea ultimelor, zbiera în toată regula.
-Centurica ne atrage atenţia că trei ori patru fac doisprezece, domnul meu!
Nu îi răspunse. Rămase undeva cu privirea pierdută în spaţiu. Lacrimile mari îi alunecau pe luciul obrajilor, îşi luau rămas bun de pe barbă şi făceau pe urmă cunoştinţă cu podeaua sinistră de beton. Acelaşi lucru îl făcea din solidaritate şi Luca, penultimul dintre ei. La vârsta lui nu înţelegea mare lucru, însă dacă frate-su mai mare plângea, era de datoria lui de frate mai mic să îl susţină. Însă plânsul acestuia era sinistru, neînţeles nimănui, poate nici lui însuşi şi, nu prevestea nimic bun...
-Cum vrei, bă, să te faci inventator, dacă nu ştii nici măcar tabla înmulţirii?
Nu îi răspunse. Nu voia să se facă inventator. Asta dorea taică-său să scoată din el... Visul lui era să devină păpuşar.
-Cât fac, mă, patru ori patru?
Îl cerceta lung, cu ofuscare, scârbit parcă de tăcerea unui prostănac pe care îl avea în faţă. Îi trânti cartea de aritmetică direct în creştetul capului:
-Ia manualu’ şi-nvaţă! Prostu’ dracului! Dacă îţi mai aplic încă şaişpe lovituri îţi despic fesele, mă... calule!
Se întoarse cu mişcări neaşteptate spre Matei, care stătea pitit în colţul mesei, de parcă de-abia atunci îşi adusese aminte de dânsul:
-Ia să auzim tovarăşu’ poet, ce-ai compus mata?
Parcă se ghemui şi mai adânc în scaunul în care şedea. Îl scruta cu nesiguranţă pe sub sprâncene şi, pupilele i se mutau când la el, când la centură. Începu să îi recite aproape mecanic, fără vreo oarecare intonaţie:
-Vara, de Scarlat Matei:
„Te iubesc frumoasă vară, ca pe-un stol de rândunele,
Ziua ta e-atât de caldă, ca un astru dintre stele.
Holde, lanuri aurii, munţi şi ape străvezii,
Zumzetul de pe câmpii, te aşteaptă ca să vii...”
Ochii lui Jan Scarlat scăpărau scântei. Erau sângerii. Deşi nu îl privea, Matei îi simţea încordarea. Nu îi zărea decât pumnii strâşi, sprijiniţi de masă, gata pregătiţi parcă să o sfărâme. Toţi cei cinci fraţi şi Mălin care dormea amuţiră. Până şi ceasul de pe perete îşi târâia mai precaut secundele, iar picăturile dese care ieşeau pe ţeava robinetului cu garnitura stricată se împuţinară, toate acestea în aşteptarea reacţiei bărbatului. Scrutarea sa îl ţintuia cu apăsare, din profil, mai mult pe sub o sprânceană. Stătu în felul acesta lăsând îndelung secundele în aşteptare. Îşi ridică apoi uşor trunchiul, îşi suci bărbia spre dânsul şi, îl ţintui cu ambii ochi. Dacă îi prindeau viaţă era greu de spus. Îşi ridică în faţa bărbiei palmele ca într-o oglindă, dând privitorului, fără voia lui, un context simbolic, asemănător însemnătăţii rugăciunii popoarelor islamice...
Începu uşor să îşi împreuneze şi să îşi distanţeze palmele, întocmai unui aplaudat psihotic, care se accentua frenetic, îndemnându-i şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. Din spatele tăcerii, din sfârâitul opaiţului care uitase să se stingă, şi din scâncetele lui Alex care se forţa cu frică să nu mai bocească, izbucniră aplauze slugarnice, imitându-le cu succes pe cele ale tatălui. Printre ele, îi răzbătu pe urmă vocea, cumpănitoare, părând a avea un rol de îmbărbătoare:
-Eşti prea bun ca să te faci inginer, mă, te fac profesor universitar...
“Eu nu vreau să mă fac profesor universitar, eu vreau să mă fac pădurar”! îl contrazise Matei în gând, cu un zâmbet sincer impregnat pe chip.
-Mai scrie încă o dată poezia asta pe o bucată de hârtie! O duc cu mine mâine la servici’. Mi-ai înfrumuseţat ziua! îi ciufuli vioi părul, care, dacă nu i-ar fi fost tuns şcolastic, i s-ar fi ciufulit cu siguranţă. O să moară de ciudă Liviu, pe locomotivă. Tinicheaua!... Zicea: “Fata mea este cea mai îndemânatică elevă de la cursurile de ţesut cu mâna de la Căminul Cultural de la mine din comună”! Păi bravo nene, compari aspiraţiile şi divinitatea unui poet... cu o ţesătoare?! Paştele şi bisericuţa... Uite, că mă enervai!...

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Mai 15, 2020 la 10:19pm

riti - da, stă în obligația noastră etică și morală să nu uităm și să aducem constant aminte viitoarelor generații despre aceste clipe nefaste și să le conservăm cu o cât mai mare naturalețe. Mulțumesc pentru popas! :)

Comentariu publicat de riti pe Mai 15, 2020 la 8:41pm

O scriere ancorată foarte puternic într-o realitate din ce în ce mai puțin cunoscută, pierdută pe undeva printre sentimente de melancolie, uitare, nepăsare, dar doar de către cei care nu au trăit trista "iepocă de aur" în deplinătatea grozăviei și absurdului ei, pentru că ceilalți, umiliții și obidiții, n-au cum s-o uite, nu au voie să uite sau, mai bine zis, sunt obligați să nu uite, fie și numai datorită simplului fapt că doar cei ce nu uită greșelile trecutului nu sunt condamnați să le repete. (George Santayana)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor