IOAN SLAVICI PUBLICIST (V)

 

PUNEREA ÎN LEGĂTURĂ”

 

Nevoia de a înţelege

Mult citată din Slavici este fraza cu soarele care răsare de la Bucureşti. Ideea este cea a iradierii, a înrâuririi mai exact, culturale din centru către zonele locuite de români. În cei peste o sută de ani care au trecut de la apariţia ei, expresia a fost reluate în diferite forme, puse în ghilimele, ca şi cum ar fi reproduse chiar cuvintele autorului. Chiar Slavici s-a autocitat în diverse exprimări! Cel mai des întâlnim întâlnim citatul în redarea: „Pentru români, soarele la Bucureşti răsare”. În realitate, ideea este formulată mai amplu atunci când este exprimată şi cuprinde nuanţe, care scapă de obicei atenţiei: „Pentru  mine, soarele la Bucureşti răsare şi pulsaţiunea culturală din Bucureşti porneşte”[1].

De remarcat că Dimitrie Vatamaniuc este cel care sesizează aceste citări diferite de original şi reproduce din arhive citatul iniţial. Însă distinsul critic reuşeste să facă exact ce combătea! Precizările sale sunt cuprinse într-o notă de subsol a volumului Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut. Este inexplicabil cum, ceva mai sus, pe aceeaşi pagină, cercetătorul reproduce ideea între ghilimele în versiunea „pentru români, soarele răsare spre Bucureşti”[2]. Ceva mai jos i-a atitudine împotriva unor astfel de citări, considerate abuzive. Adevărul e, cum aminteam, că în activitatea sa şi Slavici va relua ideea şi va face citarea, de mai multe ori,  în forma prescurtată.

Mai târziu, în paginile de memorialistică, gazetarul va oferi explicaţii cu privire la unul dintre principiile care l-au călăuzit în activitate, „asupra înţelesului în care am zis eu că pentru toţi românii soarele la Bucureşti răsare”. Îl amintim în  acest context, deoarece are relevanţă cu privire la relaţiile dintre românii ardeleni şi cei din Regat, într-o epocă marcată de profunde diferenţe: „E lucru netăgăduit de nimeni că direcţiunea culturii moderne a românilor e dată din Ardeal, de unde au venit primii dascăli români pe la începutul secolului XIX. Sub înrâurirea bizantină şi sub cea franceză, «pătura superpusă» din România încetul cu încetul iar s-a depărtat de masele poporului şi mai ales de românii de peste Carpaţi. Mulţi îşi închipuiau dar că tot din Ardeal se va restabili din nou unitatea culturală. Acestora le răspundeam eu spuind că pentru toţi românii soarele la Bucureşti răsare. Nu le rămâne celorlalţi români decât să primească cultura în formale stabilite la Bucureşti”[3].

Există la Slavici, în finalul volumului Închisorile mele un fragment de sinteză în privinţa traseului său publicistic. Spune aici tot ce simte după o viaţă în care a suferit enorm pentru ceea ce a scris. Dar nu punerea după gratii, luarea pâinii de la gura lui şi a familiei, invocă jurnalistul în primul rând, ci faptul că nu a fost înţeles. A suferit, sintetizează el la capătul geografiei sale publicistice, pentru că au fost destui contemporani obtuzi, incapabili să treacă de litere şi să descopere sensul. Va fi un reproş formulat şi altă dată. Acum însă, la capătul vieţii, ziaristul e ferm în ceea ce priveşte faptul că dacă nu ar fi scris, dacă nu ar fi fost gazetar, nu ar fi avut atâta de suferit. Iar corecţiile nu i-au fost aplicate atât omului Slavici, cât ideilor sale. Să închizi, umileşti şi prigoneşti un om pentru ceea ce a gândit, iată ceva ce autorul nu poate concepe: „Oamenii intraţi în puhoiul învrăjbirilor obşteşti m-au grăit de rău, m-au acoperit de ocări, au asmuţat pe cei lipsiţi de judecată asupra mea, m-au făcut tuturora urgisit pentru că mi-am păstrat neatârnarea, am stăruit în convingerile mele şi n-am fost în stare să iau parte la urile lor, iar alţii, oameni îmbuibaţi din averi muncite de cei horopsiţi, mi-au luat pâinea de la gură purtându-mă din temniţă în temniţă, unde nu mai puteam să dau lecţiunile particulare prin care îmi agoniseam pânea de toate zilele; luatu-mi-au cei fără de credinţă manuscriptele, roadele muncii mele îndelungate şi grele, şi nici până azi, după cinci ani de zile, n-am putut ajunge să pun iar mâna pe ele; mult şi-n fel de fel de chipuri a trebuit să sufăr atât mai ’nainte de a fi fost închis, cât şi-n timpul petrecut prin închisori şi dup-aceea: multă amărăciune, mare necaz, oarbă mânie, neîmblânzită ură mi-ar fi ţinut sufletul în zbuciumări necurmate şi mi-ar fi săcat puterile la zile de bătrâneţe dacă nu mi-ar fi fost pavăză sfânta iubire de oameni, care numai cu jalea, cu mila, cu iertarea şi cu dispreţul se împacă”[4].

În stabilirea relaţiilor Slavici are un model. Porneşte de la ideea novatoare lansată de junimişti. După cum se ştie, publicaţia acestora, Convorbiri literare, nu avea chiar foarte mulţi cititori, mai ales că ajungea greu la ei. Totuşi, toţi românii ştiutori de carte ar fi vrut să o citească. Nu aveau însă mijloace financiare să se aboneze. Iacob Negruzzi face eforturi deosebite ca foaia să apară. În ciuda penuriei de materiale şi în ciuda dificultăţilor financiare, editorul se va arăta generos şi va trimite gazeta multor persoane interesate. Această generozitate este remarcată de Sara Iercoşan, care clarifică şi modalităţile de difuzare: „Membri marcanţi ai şcolii, ca Maiorescu, I. Negruzzi, Alecsandri, Slavici, Eminecu, îşi creează întinse legături în rândurile intelectualităţii de aici (în Ardeal, n. n.), cu însemnate consecinţe în planul mişcării culturale. Schimbul de publicaţii, desfacerea prin librării şi prin abonament sunt alte căi prin care revista Junimii ajunge în mâna cititorilor ardeleni”[5].

Autoarea are meritul de a sublinia modalităţi practice de realizare a comunicării în masă (câtă... masă exista!), căci este inutil să editezi o publicaţie dacă ea nu ajunge la public. Mai mult, acesta este chemat să şi-o procure (prin cumpărare cu bucata sau abonament). Slavici şi Eminescu primeau gazeta gratis, ei fiind colaboratori. Exista o practică în epocă, cea de a trimite ziare sau reviste unor grupuri de cititori (şi susţinători!). O persoană primea un exemplar, iar acesta era împrumutat la alţii ori chiar era citit cu voce tare la diferite întruniri, iar subiectele dezbătute. Însă pentru ca publicaţiile să poată circula cu poşta era nevoie de scutirea de la plata timbrului (a taxelor poştale, de fapt). Doar aşa costurile puteau fi suportate. O măsură pe care o va lua administraţia maghiară din Ardeal va fi cea de a nu acorda scutirea de la plata taxei de timbru. Pe lângă cea de a interzice efectiv circulaţia unor publicaţii din Regat în Austro-Ungaria. Lucrurile se menţineau astfel cu greu...

 

Abordări şi patimi naţionaliste

Există o discuţie amplă legată de relaţia lui Slavici cu Eminescu. Se bazează în primul rând pe cele relatate de gazetarul ardelean. De aici s-a tras concluzia, cam abruptă, privind influenţa covârşitoare a poetului asupra sa. Relaţiile sunt mult mai complexe, iar uneori au loc răsturnări de situaţie. Dacă în geografia activităţii publicistice a lui Slavici acceptăm înrâurirea lui Eminescu, cel puţin în epoca de început, firesc este să avem în vedere şi efectul invers! Mai ales când este relevat chiar de autorul Marei. Într-o replică dată lui Panait Istrati, jurnalistul ardelean afirma: „Mai e apoi şi că Eminescu mi-a fost, ce-i drept, îndrumător în multe privinţe, dar într-ale naţionalismului i-am fost eu lui îndrumător şi astfel nimeni nu poate să ştie mai bine decât mine dacă el şi-a mărginit sau nu opera la o «meschină notorietate naţională»”[6].

Tot în acest răspuns polemic întâlnim şi o sinteză a concepţiei lui Slavici cu privire la relaţiile în folosul cauzei naţionale. Acum nu mai este vorba de confruntare, ci de păstrarea stabilităţii. Gazetarul şlefuieşte normele, armonizează o conduită, definindu-se pe şi sine şi pe ceilalţi: „Nu e în practica vieţii vorba de simţăminte, ci de fapte, şi naţionalismul nostru ne-ndruma să avem faţă cu «fraţii» noştri români aceleaşi purtări ca faţă de membrii familiei din care face fiecare parte, iar faţă cu cei ce nu sunt români aceleaşi purtări ca faţă cu fraţii noştri români”[7]. Unii cercetători chiar vor face precizarea că diferenţele cu privire la modul de vorbire, precum şi în cel al confesiunii religoase nu sunt relevante pentru definirea ca român sau ca locuitor al „patriei” comune în Imperiu. Este şi aceasta o recunoastere a spiritului (central-) european  promovat de jurnalist: „Unitatea pentru el nu însemna aceeaşi limbă şi religie, ci capacitatea de a te subordona unui centru superior, chiar dacă supuşii erau diferiţi etnic sau confesional. Astfel, în tendinţele lor secesioniste, «cei mai pătimaşi» i se păreau cehii, intoleranţi şi «mai vicleni». Aceleaşi concepţii le va păstra şi în perioada de maturitate, când va înţelege că de fapt soarele nu răsare de la Bucureşti şi o alianţă româno-maghiară este mult mai benefică pentru dezvoltarea economică şi evoluţia civilizaţiei româneşti decât o alianţă sârbo-română”[8]. Bucureştiul şi Viena vor fi cei doi poli de interes pentru românii din Ardeal, Banat şi Bucovina, iar, dacă s-ar fi putut, şi din Basarabia. Cultură de la Bucureşti, administraţie de la Viena, iată ceea ce defineşte concepţia geopolitică a lui Slavici!

Publicistul va fi simţit o anumită sfâşiere, căci era, în copilărie mai ales, atras de ceea ce am putea numi universalitatea vieţii şi a relaţiilor în societate. Nu va vedea diferenţa etnică riguroasă şi nici rostul ei. Va avea însă de suferit, căci frecventând atât mediul românesc, cât şi pe cel german sau austriac sunt momente când riscă să fie exclus din fiecare, rejectat fiind de nucleul dur, naţionalist, al fiecărui grup. E perioada când era elev la Arad, iar roata istoriei se întorsese în favoarea ungurilor. Aceştia aplicau o politică inversă şi forţau introducerea limbii maghiare şi acolo unde nu erau întrunite condiţiilele legale. Astfel de derapaje fuseseră întâlnite şi în acţiunile româneşti, însă viitorul mare ziarist va fi împotriva acestei proceduri: „Eu mă certam atât cu cei ce ziceau că bine fac românii, cât şi cu maghiarii, care ziceau că românii sunt uneltele aşa-zisei «camarile» din Viena. Pe când deci unii mă luau drept român dat în partea maghiarilor, prietenii mei maghiari ziceau despre mine: «Ió fiu, kár hogy oláh!» («Bun băiet, păcat că e român!»)”[9]. Tot de Arad este legat şi un episod, căci în asiduitatea cu care colaborează la Tribuna de aici Slavici are şi interese care depăşesc cadrul strict jurnalistic. Sunt cele de „punere în relaţie”. De data aceasta sunt vizaţi colaboratori chiar din rândurile maghiarilor. D. Vatamaniuc furnizează câteva detalii în acest sens: „Se va vedea la punctul 2 luarea de iniţiative pentru intrarea în legătură cu Partidul Social-Democrat (al Muncii) din Ungaria. Figurează între cele 9 puncte ale înţelegerii şi sprijinirea Tribunei din Arad”. Convenţia amintită a fost semnată de Slavici, Roman Ciorogariu, Eugen Brote şi Vasile Mangra.

În ceea ce priveşte relaţiile în folosul cauzei naţionale, nu doar Slavici le stabileşte. La rândul lui devine o legătură, aşa cum s-a observat. Lucian Boia precizează că tânărul regat român aderase la Tripla Alianţă, fapt care presupunea relaţii speciale cu Austro-Ungaria. Cu imperiul mai exista şi înţelegerea comercială din 1875. Situaţia românilor din Ardeal se vădea complicată: „În faţa acestei situaţii şi ţinând seamă şi de faptul că transilvănenii aveau nevoie de sprijin, material şi moral, guvernul român a încercat să stabilească un control asupra evoluţiei politice de peste munţi. Cel ales pentru stabilirea legăturii a fost Ioan Slavici”[10]. E în discuţie perioada pregătitoare pentru înfiinţarea Tribunei. Motivul controlului politic de la Bucureşti nu este singurul. Ba chiar argumentele în favoarea lui nu sunt atât de consistente cum sunt cele furnizate de gazetarul ardelean însuşi, că ar fi fost pe de o parte o necesitate în lupta pentru unitatea culturală a românilor, iar pe de altă parte îndeplinirea unor promisiuni de onoare făcute la Putna, în 1871. Fără îndoială, susţinerea lui Lucian Boia se verifică atunci când detaliază legăturile scriitorului la Bucureşti. Se pusese „în relaţie” şi cu liberalii, aflaţi la guvernare din 1876 şi până în 1888. Stabileşte o bună relaţie cu D. A. Sturdza, dar şi cu regele Carol I. Rămâne în contact cu conservatorii, fiindu-i, încă, fidel lui Titu Maiorescu, liderul aripii junimiste. Relaţiile se vor mai răci odată cu plecarea la Sibiu. Unele semne de distanţare apăruseră chiar în timpul activităţii de la... Timpul (1877-1883).

 

Capital moral şi relaţii

În mai multe rânduri îşi va defini jurnalistul în geografia sa publicistică calitatea şi rolul în realizarea unităţii culturale. O astfel de poziţionare găsim într-o scrisoare nedatată, dar care poate fi plasată la începutul anului 1888. Suntem la Sibiu: „Când am venit aici eram tot atât de sărac ca acum, dar am adus cu mine un capital de relaţiuni şi reputaţiunea pe care mi-o făcusem prin lucrarea mea în timpul petrecut la Bucureşti. Astăzi, relaţiunile îmi sunt mult mai întinse şi reputaţiunea nu-mi este nici ea mai rea ca atunci: doresc eu şi nu mă îndoiesc că doriţi şi D[omnia]-voastră ca, întorcându-mă, să aduc întreg acest capital moral cu mine”[11].

S-a spus despre Slavici că, format fiind în spiritul culturii şi, mai ales, al civilizaţiei germane, el nu putea decât un promotor al dreptăţii în spiritul legilor şi regulilor de morală induse din spaţiul germanic. Împăratul (indiferent de nume: Ferdinand sau Franz Josef) este o figură tutelară, un ocrotitor. Rămâne ceva din vechea credinţă cu monarhul ca uns al lui Dumnezeu pe pământ. Realitatea este că Slavici este un supus... nesupus. Îl respectă pe kaiser, dar nu şi pe reprezentanţii clasei sus-puse maghiare. Respectă legea, dar nu şi deciziile luate de reprezentanţi ai administraţiei ungureşti din Ardeal, căci reprentanţii nu sunt... legea! Autoritatea Curţii de la Viena e una reală, cea a conducerii de la Budapesta e lipsită de conţinut. Spiritul german era considerat superior. În timp ce de la Budapesta gazetarul se aştepta doar la îngrădiri, Coroana, Viena, putea da protecţie. Mereu va practica Slavici această distincţie în gândirea sa. Iar germanii şi austriecii erau consideraţi câştigători. Superioritatea lor se baza pe câteva caracteristici. Sunt unele care şi astăzi pot fi regăsite în mitologia naţională şi în raporturile altora cu germanii. O spune şi ziaristul ardelean răspicat, în 1888: „Propag germanismul în mijlocul poporului român fiindcă românii trebuie să înveţe de la germani cultul adevărului, iubirea de muncă, spiritul de ordine şi sentimentul de datorie” [12].

Am putea crede că în teritoriile locuite de români, la început de secolul al XX-lea, exista o mare efervescenţă, că oamenii dădeau prioritate cauzei naţionale şi că era o discuţie amplă pe această temă. S-ar putea să ne înşelăm. De fapt, destul de puţine persoane aveau astfel de preocupări, persoane plasate mai ales în sfera politică, unde demagogia şi propaganda erau arme ale... controversei: „Ce m-a împresionat mai mult în această campanie electorală e că n-am putut deştepta interesul ţărănimii pentru cauza naţională. Când le vorbeai de Ardeal, de suferinţele fraţilor de peste munţi, te ascultau cu smerenie, dar nimic pe faţa lor nu arăta cea mai mică emoţie, cel mai mic sentiment (...) Nici vorbele înflăcărate ale lui Goga nu parveneau să descreţească chipurile posomorâte, care nu se deşteptau decât în faţa celor ce le vorbeau de nevoile şi necazurile lor zilnice. Preţul bucatelor, scumpetea uneltelor şi a traiului, împărţirea pământurilor, despre care se zvonise, erau singurile lucrurile lucruri cu care te puteai apropia de sate, indiferente faţă de «idealul naţional» şi ostile oricărui război, care pentru ţărănime se rezuma în două noţiuni: concentrare şi rechiziţii”[13].

Unitatea culturală îmbrăca la Slavici şi o formă concretă, prin multele tipărituri puse la cale dincolo de activitatea curentă exercitată ca jurnalist. Ea poate fi întărită şi prin almanahuri, publicaţii foarte populare la sfârşitul secolului al XIX-lea. În stilul lor de bazar sclipitor şi sobru în acelaşi timp (curată literatură... populară!), aceste culegeri aduceau în faţa unui public larg teme diverse. Nu este de mirare că Slavici le încurajează: „Voind a serba jubileul de 25 de ani al societăţii Petru Maior, tinerii de la Universitatea din Budapesta, încă sunt acum vreo doi ani, au hotărât să publice un almanah în felul celor publicate de România Jună din Viena. Eu i-am încurajat atunci, fiindcă almanahurile acestea sunt o formă, după părerea mea, potrivită ca să deschidem aici la noi drum mai larg pentru înrâurirea literară a României şi să cultivăm simţământul de unitate culturală la români”[14].

 

Dispute tumultoase

Cauza naţională nu e uşor de apărat. Pentru aceasta este nevoie de locuitori mulţi (sau destui), trăiţi în condiţii bune, muncitori şi preocupaţi de binele lor şi al celorlalţi. E încercat aici sentimentul apartenenţei la comunitate. Războaiele, bolile şi proasta guvernare au făcut mereu victime. Pacifist şi umanist, om cu o înţelegere profundă a întâmplărilor timpului său, capabil să tragă învăţăminte din faptele inamicului, Slavici poate contura şi câteva elemente ale viitorului. Care poate fi întunecat. Aduce exemple de mărire şi decădere din Franţa şi Germania sau le găseşte repede şi în prezentul său, în spaţiul carpatic. Ne găsim în 1913, în timpul celui de Al Doilea Război Balcanic: „Suntem cuprinşi de o viuă repulsiune când ne dăm seama câţi oameni au pierit în războiul de peste Dunăre, unii pe câmpul de luptă, alţii răpuşi de boale nemiloase şi iar alţii pe urma numeroaselor «orori». Dacă ne gândim bine, nu putem să-i socotim ca fiind în toată firea pe cei ce săvârşesc ori pun la cale asemenea «hecatombe»”[15].

Nu doar războiul şi boala, „hecatombele” amintite de jurnalist, pot cauza decăderea unui popor, nu doar guvernarea catastrofală, lenea şi huzurul. Viaţa la voia întâmplării şi nepăsarea sunt sunt înfierate de publicist în acest articol. Vorbeşte însă şi de copiii, mulţi nelegitimi, cărora nu li se asigură condiţii normale de trai. Mai există micuţii nenăscuţi, vieţi curmate prin avort, deci grave probleme de mentalitate. Situaţia nu e generalizată, căci, constată autorul, românii sporesc ca număr. Ne dă şi o hartă a naşterilor, una ce se conturează prin legături peste graniţele ce despart comunităţile de români: „Ne-a fost viuă bucuria când am constatat că poporaţiunea ţării noastre sporeşte şi viuă ne este şi când aflăm că şi în statele învecinate se sporesc românii, căci de la sporul acesta atârnă viitorul neamului românesc”[16].

Relaţiile culturale sunt mai importante decât relaţiile personale, aşa cum rezultă şi dintr-o mărturisire târzie. Dispute a avut mai multe cu Nicolae Iorga. Istoricul a fost mai tumultos, adeptul gesturile brutale, chiar teatrale. Slavici a avut oroare de a se da în spectacol, a preferat să se retragă de pe scenă... Iorga se implicase în susţinerea candidaţilor români din Transilvania cu fondurile Ligii culturale. Slavici nu a fost de acord. Nu doar pentru că banii oricum erau foarte puţini, ci pentru că puteau fi folosiţi mai bine în promovarea culturală: „ Ungurii cheltuiau 20 de milioane la o alegere în Ardeal. Ce puteam noi face cu vreo câteva mii de lei? Dar puteam face ceva: propagandă culturală, faţă de care propaganda maghiară rămânea nepuntincioasă! Dl Iorga a luat chiar «fondul inatacabil» şi l-a trimis în Ardeal, ca să facă – ştiu eu cum! – propagandă electorală părintelui Lucaci!... Astfel ne-am despărţit”[17].

Modelul de relaţii în folosul cauzei naţionale devine important şi va fi menţinut de prieteni şi de urmaşii lui la gazete, aşa cum se va întâmpla la Tribuna în 1890. Mai mult decât tipărirea foii, importante sunt legăturile în folosul cauzei. După ce va ieşi din puşcăria de la Vác, gazetarul se va întoarce în lupta publicistică de la Sibiu. Toţi ştiau însă că nu va rămâne mult timp aici şi că dorea să se stabilească la Bucureşti. La ziar era mare îngrijorare, după cum rezultă din cele scrise de E. Brote, bunul său prieten şi tovarăş de acţiune. Îngrijorările erau legate şi de menţinerea relaţiilor dezvoltate de Slavici, unele de care cercul sibian profitase enorm: „Mai vin şi alte considerente. Pre lângă cele multe însuşiri bune ale dlui Slavici, noi preţuim legăturile sale cu bărbaţii de stat excelenţi ai României. Dacă prin depărtarea dlui Slavici se vor slăbi şi legăturile noastre, apoi ce ne mai rămâne? Sunt între noi oameni care nu pot înţelege pentru ce dl Slavici, în învălmăşeala politică de acolo, a primit postul oferit?”[18]. Era cel de profesor la Azilul Elena Doamna.

 

 

 

ÎNTOARCEREA LA PRINCIPII

 

Arhivar cu păreri proprii

Fără îndoială, Slavici a fost un caracter puternic, unul care nu a făcut compromisuri. Deşi a lăsat peste ani imaginea unui om aşezat, mai degrabă precaut, întâmplările din viaţa lui demonstrează că nu a fost chiar aşa. A fost consecvent cu ideile sale. A avut respect faţă de împărat. Şi nu s-a dezis, chiar dacă a avut de suferit. A criticat pe aproape toată lumea, inclusiv pe liderii românilor, şi din Ardeal, şi de la Bucureşti. Spiritul lui de jurnalist, de om implicat, l-a făcut să acţioneze uneori aparent necugetat. Astfel cum se explică episodul de la Oradea, din toamna anului 1873?

Ioan Slavici ajunsese aici după peripeţii. În primăvară, participase la mişcările din satele arădene, care au culminat cu revolta de la Păuliş. Fusese apoi redactor al publicaţiei Gura satului, unde părea că-şi găsise un rost. Pierduse un post de subnotar, căci, deşi era pregătit, refuzase să promită că va redacta actele românilor în ungureşte. Îşi pierduse şi părinţii, precum şi orice sprijin de acasă, de la Şiria. Prin bunăvoinţa lui Miron Romanul, primise, provizoriu, postul de arhivar al consistoriului din Oradea. Funcţiona şi ca secretar. Părea că lucrurile intră pe făgaşul normal şi că gazetarul îşi găseşte liniştea. În arhive dscoperise o mulţime de rapoarte trimise de preoţii de prin sate. Aşa a început să lucreze la studiul Crişenii noştri.

Ziaristul din el nu-i dă pace. Declanşează o amplă polemică. Publică în Lumina din Arad articolul Ad rem, în care face un profil al viitorului episcop şi mitropolit ortodox[19]. Imaginea aceasta nu corespunde cu cea a lui Miron Romanul, cel care îl ajutase şi care candida la demnitatea preoţească! Evident, au trebuit să se despartă. Demnul jurnalist Slavici şi-a dat demisia. Avea să se întoarcă la studii la Viena. Tot atunci publicase articolul Domnul Babeşiu (fruntaşul bănăţean Vicenţiu Babeş, n. n.). Declanşase astfel confruntarea pe faţă între partida mai în vârstă  („bătrânii”) şi cea în curs de afirmare („tinerii”), din elita românească din Ardeal.

În activitatea sa publicistică, Slavici s-a dovedit de o seriozitate maximă, ba chiar rigidă. Avea regulile lui de scriitor, reguli transmise cu claritate editorilor textelor sale. Mai ales din scrisorile ce însoţeau materialele în plicurile expediate către gazete găsim aceste indicaţii revelatoare (era să spunem... preţioase!). Este şi firesc să fie aşa, deoarece sunt formulări privind modul de împărţire şi tipărire, un fel de didascalii, dar şi de îndrumări tehnice. Iată cum sună una din acestea: „Îţi trimit sfârşitul articolului. Mai ales într-această parte ar fi foarte mult de îndreptat”. Nu o poate face chiar autorul, deoarece, în spital la Viena fiind, „află cum că iarăşi sunt incapabil de lucrare”[20]. Când îşi mai revine şi se poate apuca de lucru o face cu râvnă. Atunci se simte nevoia ca materialul să fie structurat cu rigoare: „Continuarea, încă seamă de trei articoli, o ţiu la mine încă câteva zile. Poate voi avea de a face încă câteva îndreptări de limbă ori şi de idei. Dacă afli cu cale, poţi publica materialul ce-ţi trimit acuma în unul sau doi numeri succesivi. Aş dori apoi să se facă împărţirea făcută de mine, dacă publicarea ar trece de doi numeri. De altmintrelea, după buna chibzuinţă a d-tale”[21].

După cum se poate observa, fraza curge limpede (sunt unele repetiţii...),  iar înţelesul este deplin. Chiar dacă lângă Slavici nu se mai afla Eminescu, ca să-i vadă manuscrisele, aşa cum se întâmplase în anii de dinainte (cu intervenţii asupra topicii, ortografiei şi a stilului, în general, dar şi cu sugestii privind conţinutul), problema exprimării nu este neglijată. Jurnalistul se arată scrupulos. Nu încredinţează tiparului articolele sale până nu este sigur că a găsit formulările cele mai potrivite. Într-un rând, având unele îndoieli că lungile lui producţii gazetăreşti vor fi publicate în foaie ca atare, Slavici lasă scrierile la mâna redactorilor: „Pentru aceea nu am făcut toate corecturele. Dacă totuşi s-ar publica, te rog să faci d-ta corecturele, după buna-ţi chibzuială”[22].

Este aici şi o abandonare a criteriului seriozităţii în redactare, însă doar într-o anumită măsură. Sporeşte încrederea în editorii săi, cu care se consolidează relaţii de prietenie, nu doar profesionale. Desigur, nimic nu este mai nesuferit decât un text redactat neglijent. Redactorii (de gazete sau de carte) ştiu acest lucru! În epocă, începea să piardă teren celebrul îndemn al lui Heliade Rădulescu, adresat autorilor de a scrie, oricum, dar să scrie. Greşelile de exprimare au început să fie taxate, iar autorii lor să fie consideraţi nu doar neserioşi, ci şi lipsiţi de cultură[23]. Era însă şi o epocă cu multe varietăţi de forme lexicale, de ortografie sau topică, iar exigenţele nu erau chiar foarte mari. Rigorile stabilite de adepţii curentului latinist se izbeau (uneori dur!) de cele formulate de promotorii scrierii fonetice. Slavici s-a deprins la început cu regulile etimologiste, însă foarte repede avea să adere la scrierea cu ortografie simplificată, considerând firească o exprimare cei permitea să fie înţeles de cât mai multă lume. În acelaşi timp, era nevoit să accepte şi „adaptările” făcute de responsabilii de gazete, aceştia fiind influenţaţi, în Ardeal, de latinişti. În consecinţă: „ să faci d-ta corecturile, după buna-ţi chibzuială”...

 

Nu poate linguşi

Reţinut şi demn se arată Slavici şi în ceea ce priveşte relaţiile pentru a se promova pe sine. Dacă în ceea ce priveşte unitatea culturală nu ezită să „se pună în relaţie” şi să valorifice orice oportunitate, atunci când ar trebui să lucreze la propria imagine i se pare că este sub demnitatea lui: „Încă mai puţin puteam face ceea ce m-a sfătuit T. Maiorescu. Nu că n-aş fi voit, dar nu eram în stare. Pentru ca să stărui pe lângă jurnale sau pe lângă artişti, să chefuiesc cu unii sau cu alţii şi să le fac curte actriţelor se cer anumite destoinicii, care mie îmi lipseau. Încercasem eu în alte împrejurări aşa ceva şi-mi dădusem în petec”[24]. Se referă la modul straniu în care comitetul de lectură al Teatrului Naţional Bucureşti avea să-i respingă piesa Gaşpar Graţiani.

Verticalitatea lui Slavici este simţită permanent. Târât în procese de presă, căci pe atunci exista o legislaţie cu referiri stricte la delictele sau infracţiunile săvârşite prin intermediul publicaţiilor, chiar condamnat de câteva ori, ziaristul pare uneori descurajat şi are tendinţa de a se plânge (celor apropiaţi, desigur, nu în afară!) de soarta nedreaptă şi de ingratitudinea unora. Insă niciodată nu-şi renegă ideile. Ba chiar le reafirmă răspicat. Nu vrea milă şi nici ajutor ca pentru cei sărmani. Şi prin aceasta arată că este gata să-şi asume orice consecinţă, însă nu se abate de la credinţa lui. O spune cu demnitate înainte de a pleca la Vaţ (Vác), lângă Budapesta, pentru a petrece mai bine de un an în închisoare: „Cheltuielile procesului şi cheltuielile de întreţinere pe timp de un an, cât voi sta în temniţă, am să le suport eu personal. Dacă cineva va voi să mă ajute, îi voi fi recunoscător; cred însă că va trebui să se constituie un comitet în scopul acesta”[25]. Ajutorul va veni, va fi în bani, în produse alimentare şi în... vin, căci regimul de detenţie nu era aspru!

Legăturile cu Regatul sunt importante în epoca sibiană, însă referirile lui Slavici la acesta va fi ca la o ţară... străină. O spune într-o scrisoare către Ioan Bianu, în ajunul plecării sale din Sibiu, în februarie 1890: „Eu am fost totdeauna, sunt astăzi şi vor rămâne toată viaţa mea cel mai leal om; nu e cu toate acestea bine ca unul din cele mai importante grupuri ale românilor să mă aibă între primii reprezentanţi pe mine, care am stat zece ani de zile în ţară străină şi nu tăgăduiesc niciodată legăturile pe care le am cu cercurile politice din acea ţară”[26]. Se referea la România, desigur!

Tot pe atunci, D. A Sturdza îl aprecia în mod deosebit pe Slavici, încât e de mirare cum, doar peste 15 ani, se va ajunge la atâta încordare. Pe o scrisoare trimisă de jurnalistul ardelean aceluiaşi Ioan Bianu liderul liberal va nota: „Consider pe Slavici nu doar ca pe un patriot bun – adică un bărbat cu durere şi adânc simţimânt pentru poporul căruia după vrerea lui Dumnezeu aparţine – dar ca unul din rarii bărbaţi politici, adică care pot să asvârle de la sine orice nevoie personală, se pot înălţa a judeca nevoile şi trebuinţele publice dintr-un punct adevărat obiectiv şi care sunt în stare să aştearbă un plan, abstracţiune făcând de interesele lor particulare, oricât ar fi acestea de curate, de limpezi şi de întemeiate”[27].

 

Învingători, necruţători...

În procesul ziariştilor din 1919, comisarul regal anchetator îi va aduce lui Slavici o acuzaţie interesantă, cea că şi-ar fi dorit demnităţi publice. Gazetarul va fi necruţător în replica sa, fiind şi un prilej de a reafirma principiile după care s-a condus în viaţă: „Chiar aici, în faţa d-voastre, vorba că nu pentru bani m-am vândut, ci făcându-mi iluziunea că voi ajunge guvernator. Iluziunea unui om de 72 de ani, care nici măcar la rangul de epistat n-a aspirat! Mă rog, aceasta nu se poate spune despre un om fără ca să se dovedească. Viaţa mea toată am fost curat, am avut inimă curată, obraz curat, gură curată, mână curată. Cel ce zice că nu, are să dovedească, mai ales fiind comisar regal, care dispune de întreaga poliţie”[28].

A colaborat sau nu cu autorităţile germane de la Bucureşti, Slavici trebuie să sufere. Nimic nu clatină beţia răzbunătoare a unor învingători, care s-au trezit cu victoria în braţe. Luciditatea lipseşte. Am putea spune că exaltarea este firească într-o epocă de elan naţional, cum este cea de după 1 decembrie 1918. Doar că ar trebui completată de generozitate. Pentru că s-a simţit umilit (când cu intrarea în război), premierul Ion I. C. Brătianu dispune anchetarea „trădătorilor”. Când este adus în faţa Curţii marţiale, Slavici are suficiente argumente. E interesant cel cu privire la relaţiile lui cu germanii. Paradoxal, a refuzat să colaboreze inclusiv cu oameni pe care îi cunoştea bine: „Eu vă spun un lucru. Şeful cenzurii era, într-un timp, fiul răposatului dr. Kremnitz, un bun prieten al meu, şi al Mitei Kremnitz, care a tradus câteva din novelele mele. Am purtat în braţe pe căpitanul Kremnitz când era copil, l-am învăţat să citească şi să scrie româneşte, dar după ce a venit la Bucureşti cu oştirile germane nu ne-am întâlnit niciodată. Pot să dovedesc că mi-a trimis prin alţii vorbă că s-ar bucura dacă ne-am întâlni, dar i-am răspuns: «Câtă vreme e şeful cenzurii, eu n-am a face cu el, e mai bine să nu ne vedem»”[29]. Fără îndoială, gazetarul ardelean ar fi putut beneficia de avantaje enorme dacă acea întâlnire ar fi avut loc. O colaborare cu autorităţile germane l-ar fi ajutat să iasă din sărăcie. Trebuie să ne închipuim surprinderea tânărului Kremnitz faţă de cel pe care îl putea considera drept bunic. Poate că nu ar fi obţinut avantaje doar în plan personal, ci şi în ceea ce priveşte starea generală a presei de limba română, pentru că nu trebuie să ne scape nuanţa: Slavici nu are ce discuta cu şeful... cenzurii!

Cu privire la relaţia cu căpitanul Manoli Kremnitz merită dezvoltat contextul. Imaginea căpitanului cenzor este diferită de cea conturată chiar de mama sa, cu 13 ani mai înainte. Este în discuţie o scrisoare către Nicu Gane, în care Mite Kremnitz invocă Bucureştiul şi România ca adevărata patrie pentru ea şi fiul ei. Soţul său murise, iar ei se retrăseseră în Germania. Nu se simţeau bine la Berlin: „Totuşi, fiul meu Manoli şi eu visăm zi şi noapte «ţara» noastră, dorul, mai tare decât o simplă nostalgie, ne devoră. Şi dacă v-aş trimite poeziile fiului meu închinate «patriei sale», ţara sa de naştere, aţi găsi în ele tonurile armonioase ale Carpaţilor. Noi suntem aici ca nişte exilaţi şi murim cu binecuvântarea pe buze pentru ţara în care fericirea noastră a fost înmormântată”[30]. Băiatul va creşte, va fi militar, iar sentimentele lui se vor nuanţa...

Este interesent modul cum îşi organizează ziaristul apărarea în faţa judecătorilor. Invocă faptul că şi-a menţinut părerile toată viaţa. Rămâne să apreciem dacă acesta este un lucru bun sau nu. Mulţi cercetărori ai operei şi activităţii sale au fost de acord că autorul nu a fost flexibil în funcţie de noile situaţii social-politice. Nu este vorba de compromis, ci de o nepuţinţă de a modela principiile. Pe de altă parte, ar fi riscant să vedem schimbările de atitudine în sensul compromisului şi al adoptării modelor (trecătoare, evident!). Schimbarea după cum bate vântul nu are decât puţine lucruri în comun cu temeinicia principiilor. În argumentarea sa în faţa tribunalului este semnalată tocmai acerastă statornicie, schimbarea, „adaptarea” fiind sesizată la politicieni, la învingători, cei care dau dispoziţie să fie judecat şi condamnat, căci este evident că procesul nu a fost unul corect, unul strict pe norme de drept! Fără îndoială, jurnalistul are măsura lucrurilor şi atunci când există pericolul să cadă în demagogie. Retorismul este înfrânat, prin relevarea unor adevăruri, chiar stânjenitoare: „Toată lumea strigă: «N-avem caractere!» Iar pe mine să mă osândiţi pentru că am fost statornic toată viaţa mea? [...] De aceea dl comisar regal îmi cere capul, căci am fost om cumsecade şi am umblat în aceleaşi drumuri ca fiul lui Ioan Brătianu până-n ajunul războiului, dar după ce şi-a schimbat părerile, eu nu m-am lepădat de ale mele”[31].

 

Sprijin pentru alţii

Dacă în 1919 Slavici se apără pe sine, făcând apel la necesitatea de a avea personalităţi integre, puncte de reper, există cazuri când îi apără cu osârdie pe alţii. Este un exerciţiu lung, o caracteristică evidentă la gazetarul ardelean. Încă din 1871, de la organizarea Serbării de la Putna, va şti să negocieze cu autorităţile şi să nu cedeze. Nu o va face nici doi ani mai târziu, acasă, cănd cu revolta locuitorilor din Păuliş, care apărau, de fapt, nu un notar sau altul, ci dreptul lor de a uza de limba română. Slavici le va fi practic avocat, folosind aceleaşi argumente ca şi în faţa Curţii marţiale ce va judeca Procesul ziariştilor la Bucureşti. Există şi un alt moment revelator, din perioada Tribuna. Caracterul lui Slavici se vede şi din eforturile pe care le face pentru susţinerea lui Cornel Pop Păcurar. Îl apără în procese, iar apoi face demersuri pentru a fi eliberat din temniţă.

În aprilie-mai 1886, cei doi sunt judecaţi împreună într-un proces în două faze, acuzaţiile fiind formulate pentru două articole. Niciunul nu era scris de Slavici, îi aparţineau lui C. Pop Păcurar, care avea să-şi recunoască franc acest lucru. Chiar va veni cu o sumedenie de argumente în sprijinul celor afirmate în Tribuna. În ambele cazuri, directorul publicaţiei se solidarizează cu redactorul responsabil. În primul caz spune că nu a văzut articolul înainte de a fi dat la tipar, dar dacă l-ar fi văzut tot l-ar fi lăsat să apară, căci nu vedea în el nimic în neregulă. Despre cel de al doilea declară că deşi nu l-a scris regretă că nu a făcut-o. Când Pop Păcurar se afla în închisoare la Năsăud, Slavici a făcut eforturi deosebite pentru a-i obţine eliberarea. Va merge şi la Viena, unde are parte de „multă osteneală, multă supărare şi mai ales multă alergătură şi pierdere de timp”, după cum rezultă dintr-o scrisoare către Maiorescu. Demersurile nu-i sunt încununate de succes.

Dimensiunea etică se relevă şi atunci când jurnalistul ardelean face aprecieri cu privire la artă. Literatura şi teatrul, dramaturgia în întregul ei, nu par avea autonomia esteticului. În această sferă intră şi considerente de natură etică. Pentru că nici măcar comedia nu poate fi ruptă de comportament, de realitatea moravurilor. O spune apăsat atunci când se referă la dramaturgia lui Caragiale: „Niciuna din multgustatele comedii ale maestrului Caragiali nu e comedie în adevăratul înţeles al cuvântului. Râdem în comedie de micile slăbiciuni ale omului nevinovat (om din popor, de fapt, n. n.). În comediile lui Caragiali suntem ispitiţi să râdem de cele mai urâte patimi ale unor oameni eticeşte morţi, care numai în cimitir, la casa de nebuni ori în ocnă pot să sfârşească”[32]. Este o exagerare. În ciuda faptului că Tipătescu, Caţavencu, jupân Dumitrache, Farfuridi şi Brânzovenescu, conu’ Leonida, Pristanda, Mitică, Zoe, Dandanache şi compania sunt figuri cu o anumită relevanţă politică şi blamabile din punct de vedere moral internarea în spitalul de nebuni sau condamnarea la puşcărie reprezintă măsuri prea drastice...

Adevărul se cere spus cu orice preţ. Nu poţi să taci când vezi răul din jur, căci altfel îl întăreşti. Omul merită o viaţă decentă, trăită în adevăr. Principiul este formulat cu claritate şi în scrierile de maturitate ale gazetarului: „O dată însă trăieşte omul în lumea aceasta şi nu e vrednic să moară în pace dacă nu-şi face datoria spunând adevărul şi dându-şi silinţa să ridice nivelul moral al societăţii în care trăieşte”[33]. Este o lecţie de demnitate, una care nu va rămâne neobservată peste ani. Prin modul său de a fi, prin consecvenţa cu care şi-a apărat principiile şi chiar prin îndărătnicia susţinerii lor în ciuda loviturilor primite, Slavici a devenit un reper: „Există mai întâi dreptatea individuală, cât se poate de respectabilă, atunci când exprimă autentic, dezinteresat şi consecvent, o credinţă sau un ideal. Slavici şi Stere, ca şi Carp sau Maiorescu, au fost mari caractere, au fost oamenii unor idealuri, şi în acest sens se cade respectaţi (mai ales într-o societate ca cea românească, unde caracterele nu se întâlnesc la tot pasul)”[34].

 



[1] În articolul O chestiune de principiu, în Tribuna, IV, nr. 65, 23 martie (4 aprilie) 1887.

[2] D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 309.

[3] Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 55.

[4] Idem, pp. 209-210.

[5] Sara Iecoşan, Junimea şi junimismul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 17.

[6] Ioan Slavici, op. cit., p. 214.

[7] Idem, p. 216.

[8] Rareş Micşa, Memorialistica lui Slavici, în In memoriam Ioan Slavici, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 113.

[9] Ioan Slavici, op. cit., p. 402.

[10] Lucian Boia, Eugen Brote, Ed. Litera, Bucureşti, 1976, p. 53.

[11] Manuscriptum, VIII, nr 2, 1977.

[12] Articolul se numeşte Afacerea Şcolii de fete din Sibiu şi a apărut în Tribuna, V, nr. 39, 15 (27) martie 1888.

[13] Constantin Argentoianu, Memorii, vol. I-II, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 2008, p. 376

[14] În Scrisori către Ioan Bianu, IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 311.

[15] Aberaţiuni omeneşti, Minerva, V, nr 1667, 6 (19) august 1913.

[16] Idem.

[17] Felix Aderca, Mărturia unei generaţii, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 312.

[18] Scrisori către Ioan Bianu, I, Ed. Minerva, Bucureşti, p. 324.

[19] Lumina, II, nr. 70, 8 (20) noiembrie 1873.

[20] Scrisoare reprodusă în Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007., p. 260.

[21] Idem, p. 261.

[22] Idem, p. 264.

[23] Nu întâmplător a scris Titu Maiorescu, cu câţiva ani înainte,  studiul fundamental Limba română în jurnalele din Austria (1868). Desigur, este şi contextul controverselor dintre sistemul etimologic şi cel fonetic în ortografie, însă sunt taxate şi problemele de semantică, calcurile lingvistice cu rezultate hazlii după expresii germane sau franceze, precum preţiozitatea unor formulări gazetăreşti, unele ce tindeau să devină normă pentru limba literară...

[24] Ioan Slavici, op. cit., p. 13.

[25] În Vasile Mangra, op. cit., p. 347.

[26] În Scrisori către Ioan Bianu, IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 367.

[27] Idem, p. 368.

[28] Ioan Slavici, op. cit., p. 133.

[29] Idem, p. 133.

[30] În I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. III, Institutul de arte grafice Bucovina, Bucureşti, 1932, p. 304.

[31] Ioan Slavici, op. cit., p. 144.

[32] Idem, pp. 357-358.

[33] Lupta, I, 18 (31) august 1907.

[34] Lucian Boia, „Germanofilii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 345.

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 82

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor