Bunica mea de la Galati avea sapte frati si o sora mai mica. Copil fiind, a crescut ca o mica mama pe toti fratii care se nascusera dupa ea. Cand aveam 12 ani imi povestea cum, la varsta mea, ramanea acasa sa aiba grija de fratii mai mici si sa faca de mancare pentru oamenii plecati la camp. Spala si hranea copiii care se tineau dupa ea ca dupa singurul adult din curte, pregatea de mancare pentru inca sapte-opt oameni si trimitea cosurile la camp pentru pranzisor. Scoala facuse pana la clasa a patra. Mai departe, rostul ei se stabilise de catre familie la treburile casei – multe cand copiii sunt in numar de noua.

Iarna, cand numarul incaltarilor era mai mic decat numarul copiilor, se asteptau unul pe altul sa se intoarca acasa, pentru ca nu puteau iesi afara decat pe rand. Stiu o poveste pe care mamae o spunea cu un mare si luminos zambet pe tot chipul, dar mie niciodata nu mi-a venit sa rad la auzul ei. Ninsese frumos si baietii iesisera la joaca, nu inainte de a stabili insa ca cel mai mare dintre ei sa se intoarca intr-o ora, sa-i dea incaltarile bunicii, ca sa poata iesi si ea la zapada. Avea 11–12 ani, termina treburile casei mai repede, fiind iarna, si se putea gandi la joaca. Numai ca ora se tot lungea, si baiatul nu mai venea. Asa ca bunica s-a imbracat si a iesit desculta in zapada, sa-l caute si sa-si ia incaltarile care i se cuveneau. Kilometrul pe care l-a avut de parcurs pana la locul jocului l-a facut din balega in balega.

Aici, ochii bunicii sclipeau de mandrie, pentru ca descoperise o metoda de a ajunge unde pornise, fara sa-i degere picioarele: mergea pe urmele vitelor si facea popas ori de cate ori intalnea cate o balega aburinda. Ramanea cateva clipe cu picioarele in ea, dezmortindu-si-le si pregatindu-si-le pentru un nou salt, desculta prin zapada proaspata. Nimic din tot ce mi-a povestit bunica de-a lungul copilariei mele nu m-a impresionat asa de tare ca acest moment. Atat mersul desculta prin zapada, cu popasurile in balega calduta, cat si felul in care ea privea toata aceasta experienta – ca pe o ghidusie de copil inventiv si hotarit – o asezau in ochii mei pe un loc absolut special, de fiinta apartinand doar in parte acestei lumi.       

            Stiu si o poveste de dragoste, cu Zamfir care venea seara la poarta, ba chiar o data a avut indrazneala sa o strige ziua namiaza mare, cand trecea prin dreptul curtii, cocotat in varful carutei. Gestul lui avea semnificatia unei declaratii in Ivestii Galatilor, in 1930, facut catre o fata de 16–17 ani. Nu au iesit impreuna. Bunica mea nu a colindat sezatorile sau horele in cautarea unui sot si pentru potolirea tineretilor care-si cereau drepturile. Familia numeroasa si timpurile i-au harazit alte drepturi. Fata mai intai trebuia maritata, dupa care ramanea in sarcina sotului sa o distreze pe la baluri si sa-i puna in valoare tineretea.

Nu stiu ce petitoare l-a gasit pe bunicul. Stiu ca era cu 11 ani mai mare, locuia in oras, la Galati, si avea meserie: era ucenic la Atelierele CFR. Baiat cu carte, cum ar veni. De altfel, in timp, a si confirmat sperantele puse in el de familia mare a lui Danila, devenind maistru respectat si scolind mai apoi zeci si zeci de tineri ucenici ai Atelierelor CFR - ba chiar luand in casa lui spre crestere pe unul dintre fratii mai mici ai bunicii – cel mai mic si cel mai drag: Bica, viitorul nas de botez al fratelui meu. Tanara nevasta i-a intrat in casa direct cu un copil de patru ani.

            Pentru bunica, oraseanul scolit si cu meserie era o adevarata partida. La randul lui bunicul – ungur din mama unguroaica si tata ungur, orfan de razboi si refugiat impreuna cu strabunica in Galati, de la Miercurea Ciuc – se considera norocos sa-si intemeieze o familie impreuna cu o romanca, ba inca sanatoasa si frumoasa, tanara si muncita din greu de copil, invatata deci cu cele trebuincioase casei. Neumblata prea cu trufie pe la scoli, ca sa fie cuminte si sub ascultarea lui, dar cunoscand bine croitoria si bucataria. Mica de varsta, ca sa deschida ochii in el si sa-l indrageasca respectuos, si nu patimas ca cele mai rasarite carora anii le dau ghes la multe alte razvratiri. Intr-un cuvant, pentru bunicul, bunica era plina de calitati.

            Copil crescut in Ivesti, scos din scoala si deprins cu munca doar pentru vina de a se fi nascut inaintea fratilor sai, bunica a vazut in bunicul norocul ei. Casatoria cu el o plasa la oras, unde fiecare avea propriile incaltari, picioarele se incalzeau in ciorapi si nu intr-o balega mai calda, si punea o distanta suficienta intre ea si casa grea cu 11 suflete de ingrijit. A plans un pic dupa Zamfir. Nu a intrebat-o nimeni de ce plange, pentru ca toti credeau ca stiu: dupa mama, dupa tata, dupa frati, dupa ce plange o fata cand pleaca de acasa. Nici Zamfir nu a facut declaratii voinicesti sau gesturi pline de semnificatii. Oferta bunicului meu era vadit peste a lui. Dragostea nu avea la Ivesti rol in stabilirea bazelor unei familii.

            Si mamae a plecat la Galati.

            A avut pantofi, sifonier si dimineti linistite cu cafea. Se indeletnicea cu ingrijirea lui tatae. Fata de ingrijirea unei liote de copii nestapaniti care i se impiedicau printre picioare in timp ce aseza mancarea fierbinte in cosurile pentru oamenii de la camp, noul job era floare la ureche. Recunostinta pentru a o fi facut doamna la oras a tinut loc de dragoste. Pentru ca o scotea la plimbare pe trotuar, seara dupa munca, pe dinaintea vitrinelor cochete, implinind vorbele parintilor de acasa despre distractiile de care va avea parte DUPA casatorie, il vedea frumos si bun. O fata de 18 ani se indragosteste de un barbat tanar, daca el e frumos si bun. Si mai ales daca este singurul.

Orasul a intimidat-o pentru multi ani pe bunica, si singura ei sursa de incredere era doar bunicul. Dimineata se trezea inaintea lui ca sa-i pregateasca pachetul cu mancare. Il ajuta sa se imbrace asa cum avea sa faca peste ani cu noi doi – fratele meu si cu mine, in diminetile cand ne pregatea de scoala. Ii ridica paltonul sau haina peste umeri, ca sa se aseze frumos, si ii mai trecea inca o data peria de haine peste maneci. Bunicul statea drept ca sa fie periat. Nu e nimic de ras. Nu e nimic de condamnat. E o lume care avea rosturile si logica ei, si care nu ar trebui uitata. Poate cineva, vreodata, va gasi in asemenea gesturi cine stie ce taine si raspunsuri ale unor probleme total nebanuite de bunica mea atunci cand peria zilnic haina de pe bunicul. Ultima intrebare, zi de zi, a bunicii era:

-Ce mananci azi, Ionele?

Soptit si respectuos, pentru ca se cuvine sa vorbesti cumpatat femeii care iti face de mancare, bunicul ii spunea o pofta. Apoi pleca spre Atelierele CFR, iar bunica spre piata.

Vizualizări: 87

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de ALBU AURELIA pe Octombrie 26, 2013 la 9:17pm

Imi place...mai ales pentru ca au existat cu adevarat astfel de oameni. Ma duc si pe mine cu gandul la bunicii mei, care amandoi erau capricorni,(doi oameni buni si blanzi, bunici ca de poveste) asa cum sunt eu si asa cum era tatal meu...Poate e o fixatie cu aceasta zodie, dar eu una sunt mandra de ea!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor