Trandafirul uscat nu mai face flori.

Atunci vrei să urli, să zbieri, să spargi tot ce-ți iese în cale, să arunci și să auzi cioburile cum cad. Dar nu faci nimic.

 

Ca și cum ai fi fost dat afară din rai

Eu sunt femeia cu carnea albă. Spatele îmi era încovoiat, iar eu, când buretele aspru făcea desene neînțelese pe el, strângeam din ochi până vedeam picățele mov-verzui. Ai putea strânge atât de tare din ochi încât să intre de tot înăuntru ... și să nu mai vezi nimic niciodată?

Am fost nepăsătoare cu tine atunci. Nu. Am fost de-a dreptul rece.

 

Mă gândesc des la moarte. Acum, fiindcă sunt bolnavă și mi-e rău. Plouă. Nu cred să fie ceva mai plăcut decât sunetul ploii și a tunetelor în timp ce eu stau întinsă în pat și mă fură ușor somnul.

Simt doi monștri înăuntrul meu. Se luptă, iar pielea lor groasă e acoperita de țepi. Se luptă și se izbesc pe rând de carnea mea, țepii străpung orice. Eu sunt calmă la exterior iar în cer tună.

Am crezut mereu ca voi muri tânără. Nu la 20 de ani, dar cu siguranță nu voi trece de 40. Nu știu de ce. Nu îmi este frică de moarte, dar n-aș vrea să mor. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii au creat imaginea asta atât de sumbră și fioroasă a morții. Din neștiință. Frica de necunoscut. Dar au avut de ales. Eu îmi imaginez lumea plină de semicercuri. Tunele. Din săli de morgă în săli de naștere.  Pe drum, în tunel, aflăm totul, adevărul absolut, nu doar despre noi, despre oamenii pe care i-am cunoscut, ci și despre tainele piramidelor și-ale constelațiilor și-a hunilor. Dar suntem lipsiți de simțăminte. Nu mai plângem când aflăm de trădări și nu ne înduioșăm când aflăm că cineva ne-a iubit în taină toată viață. Drumul se sfârșește într-un pântec de femeie. Nu cred că sufletele mor, așa cum nu cred că unele stau pe veci să asculte îngerași în fundul gol ce cântă la fluier iar altele fierb pe veci în smoală.

 

Este o zi gri. N-am mai văzut o zi atât de gri de foarte mult timp, mai ales in luna lui iulie. E frig, oamenii merg bezmetici, biciuiți de stropi. Nici măcar nu mai tresar la tunete.

Eu mă întreb ce-i cu boala asta. Dar încă mai tresar la tunete.

 

Știu că amândoi aveam în același timp în spatele pleoapelor imaginea cerului de atlaz.

Nu-mi știai nici numele dar m-ai furat și m-ai dus la bunicii tăi la țară. Am cules via, mai ții minte cum a început totul?  Nu am urcat niciodată pe un cal, dar atunci m-ai convins și-am urcat pe deal, în locul acela în care – cum aveai să îmi povestești mai târziu – urcai când erai copil și priveai cum apune soarele în lac. Mi-ai spus că lumea se oprea în loc atunci. Când mi-am cumpărat de pe drum teniși și când m-am îmbracat cu hainele tale de când erai copil. Nimeni nu ar înțelege.

 

 

 

Vizualizări: 73

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de arold rumoa pe Iulie 17, 2014 la 12:30am

tot trist...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor