Am urcat cu maşinile până la Valea Blaznei, le-am parcat la cabană şi ne-am oprit

să admirăm Munţii Bârgăului, Călimanii şi superba vale a Someşului, atât cât se vedea de la altitudinea la care eram. Ne-am pregătit rucsacii, ne-am încălţat bocancii şi am pornit spre destinaţie. Ne aşteptau trei vârfuri de peste două mii de metri şi apoi lacurile Lala Mică si Lala Mare, unde vroiam să asezăm tabăra. În urmă cu douăzeci de ani nu era mare lucru. Am trecut pe lângă exploatarea minieră, părăsită acum, am intrat în păduricea de brazi de altădată, acum pădure în toată regula. Când am ieşit şi am văzut vârful Cobăşel simţeam deja oboseala. Nu mai urcasem pe munte de douăzeci şi unu de ani. Eram cel mai puţin antrenat dintre toţi. Irinel avea vreo zece ani de inactivitate, dar mergea mai greu decât mine. Avea şi hectolitrii de rachiu în spate, pe lângă fumat, gândeam eu. Oricum, Barbu, care în fiecare an urca de doua trei ori, si nici nu fuma, era nevoit să ne aştepte mereu. Răzvan, care era un slăbanog de felul lui, se ţinea cum necum de şeful de coloană.

 Irinel nu vroia să ceară nimic, şi, propunerea mea  a venit ca o binecuvântare:

-    Irinel, eu zic să fentăm Roşu şi Ineuţul şi să mergem pe coastă. Eu nu cred că

pot să urc dar şi tu eşti cam verde şi nu cred că de la iarbă. Barbule! voi mergeţi pe vârfuri şi ne întâlnim în Şaua cu Lac.

-    Simt că-mi scuip plămânii, s-a bucurat Irinel.

-    Cred că dacă te linge cineva se-mbată.

-    Hai tălpaşule, hai să mergem mai departe! a zis Irinel cu vocea gâtuită.

Poteca de coastă, de fapt zeci de poteci săpate de oile ce treceau zilnic pe  acolo, făceau drumul mult mai uşor, fiind de fapt o curbă de nivel. Doar în Şaua cu Lac mai aveam de urcat un povârniş, şi apoi, fie urcam Ineul, fie coboram în Lala şi urcam a doua zi pe vârf. Dezavantajul acestei variante era că limita esenţial peisajul, care, oricum ramânea magnific.

-    Moşule ne-a cam trecut vremea la amândoi, i-am zis cu blândeţe şi înţelegere.

-    Ştiu şi nici nu-i de mirare. Oricum este ultima mea ascensiune. Mă bucur

foarte mult că suntem măcar noi patru. Mi-ar plăcea să mă-ngropaţi acolo unde voi muri.

-    Eşti nebun! Ce-i tot dai cu moartea asta? Tu nu vezi ce-i în jurul nostru?

-    Aş fi putut să trăiesc toată viaţa într-o colibă numai să fiu pe munte. Alta ar fi

fost viaţa mea. Când văd vârfurile astea şi izvoarele, care niciodată nu am înţeles de unde se alimentează aşa de sus, îmi zic că nu mai am nevoie de nimic. Totul este simplu si curat. Am văzut odată un bătrân cu nepotul lui, veniţi de la ţară, mâncau pe scările unui aprozar pâine cu struguri. Atât mi-au fost de dragi şi mi-am zis că aş putea trăi o viaţă întreagă aşa.

-    Şi de-aceea ţi-ai luat cinci kile de palincă cu tine! Măcar să nu laşi sticlele

aruncate lângă lac.

-    Când am urcat prima dată, acum treizeci de ani, cu voi eram, şi am văzut

creasta  brăzdată de izvoare, am amuţit. Nu ştiu dacă-ţi aminteşti, dar am stat o jumătate de oră pe o cioată şi nu mi-am dezlipit ochii de la munte.

-    Îmi amintesc, dar aveam nouăsprezece ani. Eram abia reusiţi la facultate şi

toată lumea era a noastră. Ani de zile, în facultate, mă hrăneam cu aşteptarea vacanţei de vară să mă mut pe munte.

-    Dacă reuşeam şi eu, totul ar fi fost altfel.

-    Tu oricum ai mai urcat de multe ori, pe când eu n-am mai fost de douăzeci de

ani. Îţi aminteşti noaptea aceea când s-au pornit caii ce păşteau la Fântâna lui Răţifoi

de-am crezut că ne zdrobesc?

-    Ce bine era…atunci.

-    Ce era bine, să ne zdrobească?

-    Nu, viaţa, totul era bine. Uite şi izvorul acela ce debit uriaş are şi este chiar pe

creastă. Nu pricep de unde iese atâta apă.

-    Hai că vara asta mai ieşim odată  pe Anieş şi dormim o noapte acolo.

-    Cât m-am rugat de voi să veniţi şi acum, sigur nu vom mai ieşi.Cel puţin eu nu

ştiu dacă voi mai putea.

-    Îi fi tu cel mai ocupat, ce să-ţi spun!

-    Hai tălpaşule să mergem mai departe, a întrerupt el discuţia.

Neavând de urcat, am ajuns cu ceva înaintea celor doi şi ne-am trântit în iarbă.

-    Ce faci izvoraşule? i-a vorbit el, ca unui copil, celui mai bun izvor din lume,

cel din Şaua cu Lac. Nu urc acum, sunt prea obosit. O să urc maine, şi a scos o sticlă de palincă din rucsac. Barbu şi Răzvan coborau Ineuţul, şi, dacă am hotărât să nu mai urcăm, am luat şi eu o duşcă.

-    Mâine dimineaţă la răsărit voi fi pe Ineul, a zis el, cu privirea ridicată spre

vârf. Vreau să văd un răsărit de pe cel mai înalt loc. Poate ultimul.

-    Eşti nebun! Crezi că te mai trezeşti la patru după ce te-mbeţi în seara asta?

Sau ţuica ai adus-o până aici să dezinfectezi locul unde îţi aşezi cortul.

-    Poate văd Ceahlăul, se spune că se poate vedea de pe Ineul…

-    Poate într-o zi după ploaie că acum e prea pâclos cerul. Apropos, ai fost în

Ceahlău?

-    Nu, niciodată.

-    Dar în Bucegi?

-    Nici acolo.

-    Înseamnă că ai urcat doar Rodnei şi Ţibleşul.

-    Da, şi ăştia până acum zece ani.

-    Şi de ce, de zece ani nu ai mai fost nicăieri? am întrebat, deşi ştiam răspunsul.

-    Nu am avut cu cine, nu am avut bani…

-    Acum zece ani ai luat ordonanţa, nu?

-    Da, dar…

-    Mai dă o gură de ţuică! i-am cerut şi am schimbat vorba. Îţi aminteşti de

efectul tesco ce-l trăiam seara cu ţuică de Zalău … era patruzeci şi şapte de lei kilul. De fapt ştii de la ce vine tesco?

-    Da de la tescovina lui Răzvan.

-    Ce păstrăvi frumoşi prindeam în Lala cu firul întins… Mai ştii când ne-am

întâlnit cu cei doi nemţi şi le-am dat un păstrăv. Kunta Kinte cum le zicea Paul. Şi apoi, la doi ani, ne-am întâlnit din nou de parcă ne-am fi înţeles. Ce vremuri erau!...Şi cum s-au dus toate…m-am lăsat furat de amintiri, şi imediat mi-a părut rău.

-    Vezi de-aceea nu mai pot şi m-am săturat de viaţa asta! a spus el cu ochii în

lacrimi…Nu mai pot, nu mai ştiu ce să mă fac!

N-am putut să mai spun nimic. Îi ştiam în linii mari povestea, dar numai din

auzite, şi era deprimant cum a murit o pasiune ca a lui din motive financiare. De treizeci de ani, de când a descoperit muntele, omul acesta, acest copil de cincizeci de ani, nu avea alte vise decât ascensiunea montană. Vreo douăzeci de ani şi-a hrănit patima cu ieşiri la munte, mai rare decât ar fi vrut, dar, de zece ani încoace, din cauza sărăciei, nu a mai putut urca niciodată. Nu putea să existe pedeapsă mai mare pentru un om ca el. Nu putea să existe un om ca el fără munte. Dacă ar fi existat un serviciu Salvamont plătit şi nu voluntar el era cel mai potrivit, dar până la un anumit moment când altă patimă i-a anihilat voinţa. Oricum pasiunea lui devoratoare l-a însoţit toţi cei treizeci de ani. Avea o lume a lui, bogată şi agitată, altfel decât cea reală din jur, în care nu-şi putea găsi locul. Deşi subjugat de nevoile zilnice, spiritul lui era în permanenţă liber. Mai citea doar reviste şi cărţi legate de munte, şi chiar mi-a spus cândva despre un film în care personajul principal, un om al muntelui, desăvârşit, şi-a găsit moartea din altruism într-o crăpătură în stâncă, salvând alte vieţi. Mai târziu am văzut şi eu filmul şi mi-am dat seama câtă hrană şi-a luat sufletul lui din acea poveste. Era foarte curajos si îndemânatic. Cobora sau urca prin locuri pe unde doar caprele se încumetau. Totdeauna am invidiat curajul lui, socotindu-l nebunesc, iresponsabil. Când am traversat câteva locuri periculoase din peştera Izvorul Tăuşoarelor, pentru mine  a fost un adevărat exerciţiu de autocontrol al spaimei, în vreme ce el zburda ca o căprioară. Muntele nu l-a învins niciodată. Doar viaţa.

 

                                                            *  *  *

 

            Prima oară mi-a vorbit de Irinel în urmă cu câţiva ani, când l-am întrebat cine sunt cei ce apăreau mereu în nişte poze din tinereţe, pe care le privea nostalgic. Erau aceiaşi cinci tineri, cu tata şase, veseli, bronzaţi, cu părul lung, mereu în decor montan. Mi i-a descris pe toţi în câteva cuvinte, prezentându-mi, cu vădit entuziasm, şi locurile surprinse în poze. Poze vechi, alb-negru, mai puţin generoase pentru un privitor din afară, dar cu o valoare sentimentală deosebită pentru el. Citind caietul mi-am amintit unda de tristeţe din privirea şi din vocea lui când mi-a vorbit de Irinel. Am fost emoţionată, atunci mai puţin, şi infinit mai mult la citirea caietului, de situaţia dezastruoasă în care a ajuns. Nu înţelegeam atunci cum un om de patruzeci şi ceva de ani nu se poate redresa. Era de neînţeles pentru mine, şi, în acest context, nici pledoaria tatei pentru munte şi în favoarea calităţilor prietenului său nu m-a dat gata atunci. Îmi revin în memorie foarte clar eşecul repetat la facultate, o căsătorie un pic ciudată şi niciodată acceptată de familie, sancţionată cu izolarea, abandonul unui loc de muncă foarte bun, problemele de sănătate ale lui şi ale soţiei, alunecarea, încet, încet, spre o altă patimă, dar peste toate acestea, puterea devoratoare a unei pasiuni de o viaţă, pasiune mistuitoare şi neîmplinită. Am recitit de multe ori întregul caiet, cu altă înţelegere pentru tot ce au trăit în acei ani, cu multă simpatie, încercând îndelung să pătrund în tainele ascunse în fotografii. Am dobândit un sentiment special pentru cel care a însemnat atât de mult în viaţa lui, simţindu-l aproape ca făcând parte din familie. Suferinţa mea pentru pierderea tatei este acutizată de regretul de a nu fi adâncit discuţia de atunci, dar mai ales cea purtată după acea întâlnire de treizeci de ani, absolut originală, de o frumuseţe unică, dar cu un sfârşit tragic.

 

                                                            *  *  *

Vizualizări: 90

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Marian Bunescu pe Noiembrie 7, 2012 la 6:13pm

Este important pentru mine ce mi-ai scris. Multumesc!

Comentariu publicat de Marian Bunescu pe Noiembrie 7, 2012 la 6:05pm

Camelia, nu despre adevarul celor scrise vorbeam eu, ci despre iluzia adevarului povestit in text. Voiam sa spun ca asa cum tie ti-a creat o senzatie a realitatii, prietena mea a reactionat mai transant, spunand acelasi lucru.:) Oricum povestea este fictiune in esenta ei, presarata cu trairi reale, in detalii. Dorinta mea a fost sa creez impresia unei realitati traite.

Comentariu publicat de Marian Bunescu pe Noiembrie 7, 2012 la 5:26pm

Doamnele mele Clara, Camelia si November, va multumesc sincer pentru popasul facut in lumea gandurilor mele, sper ca v-ati odihnit un piculet, daca v-am iscat cateva ganduri, sunt multumit, ce spun eu, fericit... La scurt timp dupa ce am incheiat al doilea roman, "Casa de piatra" prezentandu-le spre citire unei prietene, in forma tiparita la imprimanta, am primit acelasi comentariu ca al Cameliei: - Marian, este adevarata povestea? A fost incredibil, si poate , candva, voi povesti si ce raspuns i-am dat cititoarei, cat de "adevarata" este povestea lui Irinel...

Subtila observatia Lui November - ..."reiterata de poze vechi"

Ganduri bune!

Comentariu publicat de Clara Damian pe Noiembrie 6, 2012 la 9:33pm

Interesant zugravita dualitatea peisajului salbatic, pe de o parte plin de viata si rascolind amintiri, pe de alta parte dand glas gandurilor de sfarsit.

Comentariu publicat de November pe Octombrie 29, 2012 la 6:30am

Drama lui Irinel în peisaj montan....reiterată de poze vechi! "Muntele nu l-a învins niciodată. Doar viaţa."

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor