Ce bine ar fi fost dacă, după teribila întâmplare, atunci când mi-a vorbit a doua oară de Irinel, aş fi avut răbdarea să-l ascult până la capăt, de fapt să-l determin să se destăinuie. Nu bănuiam dramatismul evenimentelor şi groaza nopţii de vineri spre sâmbătă. Multă vreme mi-am imaginat cât de greu a fost şi a doua zi, câtă suferinţă era în sufletul acelor bărbaţi, prin ce încercări teribile au putut trece, toţi deopotrivă, dar parcă, mai mult decât toţi, tatăl meu.

            Când a apărut, sâmbătă după amiază, era desfigurat. M-am speriat şi l-am întrebat ce s-a întâmplat.

-    A murit Irinel, mi-a răspuns sec, tăind din start orice continuare a conversaţiei.

-    Cum aşa?

-    A căzut într-o râpă.

-    Dar cum s-a putut întâmpla?

-    A alunecat de pe vârf şi s-a zdrobit de stânci.

-    Irinel e cel care avea probleme?

-    Da, a răspuns cu faţa inertă, inexpresivă.

-    Fă o baie fierbinte şi culcă-te. Mai vorbim mâine că vin târziu. Îmi pare tare

rău, cred că i-am spus la plecare. Te pup.

Această a doua discuţie despre prietenul lui a fost ca o ştire care te impresionează

o clipă şi apoi o uiţi. Nu ştiu cât a dormit, probabil că a şi băut, sau cine ştie. Acum, gândindu-mă la suferinţa din inima lui împietrită, cred că era mult prea mult şi faptul în sine, pierderea unui prieten în condiţiile groaznice în care s-a petrecut, fără a mai socoti şi modul nenorocit în care a fost implicat în toată povestea.

            Zilele următoare nu am mai aflat mare lucru. Încerca să-şi reia viaţa obişnuită, să treacă peste groaznica întâmplare. Niciodată nu am mai găsit momentul potrivit să reluăm discuţia. Şi toată vina, simt că o port eu. Stătea ore întregi în camera lui, fără a face,  aparent, nimic, măcinat de gânduri. Cred, de asemenea, că ar fi trebuit să înţeleg câtă nevoie de ajutor avea. Să găsesc cuvintele potrivite să-l fac să vorbească mai mult despre tot ce s-a întâmplat. Am pierdut momentul şi  nu l-am mai găsit niciodată.

 

                                                            *  *  *

 

            Se înserase, şi focul ardea ca-n poveşti în vatra de granit din Lala.

-    Ascunde bricheta! a rostit Razvan, cu blândeţe, când Irinel a vrut să-şi aprindă

ţigara. Ai uitat că pe munte doar focul se aprinde cu bricheta, iar ţigările întotdeauna de la jar?

-    Ai dreptate, tu ai stabilit regula asta acum treizeci de ani. Şi întotdeauna ai

respectat-o cu sfinţenie, atunci când te mai prosteai cu câte o ţigară. Mai fumezi?

-    Nu, dar acum voi aprinde una cu voi, de la jar.

-    Te rog! şi i-am întins pachetul.

-    Vă amintiţi când am dormit prima dată aici, în Lala, şase în două corturi de

două persoane?

-    Şi ne întorceam de pe o parte pe alta la comandă.

-    Mâine după amiază mergem pe poteca ce duce în Rotunda. Mi se pare cea mai

spectaculoasă potecă din Munţii Rodnei.

-    Poate doar cea care coboară din Pietrosul, prin rezervaţie, să fie la fel de

frumoasă. Mergem, bineînţeles.

-    Barbule, stând aici lângă foc, te invidiez pentru consecvenţa ta de a urca în

fiecare an pe munte. Parcă ai urcat o dată şi iarna…

-    Da, în trei decembrie, dar nu era zăpadă deloc. Totul era îngheţat, şi lacul, şi

 izvorul…A fost fantastic. Era un frig aici, la doua mii de metri, era plin de coloane de gheaţă.

-    Aţi dormit aici?

-    Nu, am coborât în aceeaşi zi

-    Aţi urcat fără greutate…

-    Bineînţeles, cu bagaj uşor, strictul necesar, pentru că ziua era foarte scurtă.

Atunci şi-a luat fiul meu botezul muntelui. I-a fost greu, am urcat într-un ritm  infernal, dar s-a comportat excelent, şi a fost încântat. Ştiam ce poate.

-    Răzvane, tu ai tot băiat. Ai urcat vreodată cu el?

-    Nu, are alte preocupări. Şi nici nu am insistat prea mult.

-    Ba eu aş fi vrut să-mi câştig familia de partea mea, să urcăm împreună, dar

viaţa şi ceva probleme de sănătate au făcut imposibil acest lucru. Aţi urcat careva cu soţiile? Mă uitam la ei şi tăcerea mi-a dat răspunsul. Eu am fost odată, imediat după căsătorie, până în Şaua cu Lac, pe creastă, cu nevastă-mea şi cu nişte prieteni, dar la întoarcere a fost foarte greu, şi de atunci am renunţat. O problemă de ligamente a soţiei m-a făcut să o aduc în spate. Am renunţat pentru totdeauna. Nici măcar pe Ineul nu am ajuns. Atunci a fost ultima mea ascensiune. Acum douazeci şi unu de ani…

-    Ameţitoare apă ce-ntunecat te clatini!... tu cum stai cu generaţia de schimb?

am întrebat uitându-mă la Irinel. De fapt ai tăi sunt mai mici, şi dacă nu ai fost tu, cred că nici ei nu au urcat.

-    Cu cine şi cu ce să urce?...Nici nu le-am povestit prea multe, după ce au

crescut. Să nu prindă gustul.

-    Acum îmi dau seama că toţi aveţi băieţi şi doar eu am fată. Se infirmă regula

superioritaţii natalitaţii feminine. Nici aici nu intrăm în regulile jocului. Vă amintiţi capra aceea haituită de câini care parcă ne-a cerut ajutorul, apropiindu-se de lac? Aici eram, in Lala. Speriată trebuie să fi fost, să se apropie de oameni.

-    De obicei aleg animalele, evitând omul. Ştiu ele ce fac, a spus Irinel cu voce

stinsă.

-    Era vreo capră tânără, rătăcită, care nu a apucat să înveţe teama de om. Un pui

nepriceput, care nu ştia ce-i frica.

-    Dacă nu a învăţat repede cred că a sfârşit-o prost.

-    Cum e vremea mâine? Irineule, am încercat să-l stârnesc pentru că-l simţeam

cum se îndepărtează.

-    Fără probleme. Vom avea o noapte senină, din păcate fără lună.

-    Ştiu, că toată ziua a fost pe cer, dar asta ne va face mai uşoară lecţia de

astronomie a lui Răzvan. Mai studiezi cerul în nopţile senine?

-    Da , mi-am cumpărat si o lunetă Newton.

-    După nume trebuie să fie beton. Ai mai descoperit vreo stea?

-    O mulţime, dar toate au căzut. În schimb cunosc toate constelaţiile ce se văd

din emisfera boreală. La noapte vi le arăt. Sunt peste 80 şi lumea cunoaşte în general două: Ursa Mare şi Ursa Mică. De fapt nici astea ca lumea, pentru că Ursa Mare nu este acelaşi lucru cu Carul Mare cum se crede. Ursa Mare are mult mai multe stele decât carul. E un animal cu trei picioare, care include şi Carul Mare. De asemenea nu se ştie că ceea ce vezi în iunie la miezul nopţii, în iulie vezi la zece şi în august s-ar vedea la opt seara. Cu ani în urmă am început, în primul rând, cu constelaţiile zodiacale, pe care nimeni nu le caută pe cer. Nici măcar zodia în care s-a născut.

-    Ai dreptate. Eu mai ştiu doar Cassiopeia, pe care mi-ai arătat-o tu pe vremuri.

 La noapte vreau să-mi arăţi Taurul.

-    Vă arăt la fiecare semnul zodiacal. Doar să se întunece bine. Oricum va fi o

noapte lungă, aşa că eu zic să mâncăm ceva şi să ne îmbrăcăm mai gros.

-    Bine zici. Haideţi să pregătim masa, şi între timp, Irinele, mai pune câte o

palincă. Răzvane eşti teribil cu pasiunea asta a ta, şi, după mâncare vă povestesc şi eu ceva ce am învăţat de vreo zece ani. Dă-mi mie sticla tălpaşule, că-i păcat să îngraşi locul.

Am turnat în căni şi am început să scoatem proviziile. Dacă la amiază slănina

făcea parte din ritual, acum, la cina festivă am hotărât să facem ceva mai sofisticat. Aveam fleică, ceafă şi nişte pulpe de pui, gata condimentate, numai bune de făcut la jar, pe grătarul de campanie ce-l avea Barbu. Am curăţat şi patru cartofi mari pe care i-am aruncat într-un ceaunaş cu ulei încins, şi apoi am pregătit salata. Pe vremuri nu căram atâtea cu noi, dar acum era altceva. Toţi ne-am pregătit pentru o sărbătoare şi am considerat că merităm să ne răsfăţăm un pic.

-    Noroc Irinele! Stai liniştit că le rezolvăm pe toate. Tu ai o singură problemă,

de sănătate, dar şi aici se poate face ceva. Am câţiva prieteni medici foarte buni, care te vor pune pe picioare. Tu să vrei, că restul vine de la sine.

-    De unde ştii tu că nu am fost la medic? Poate că am fost şi nu mai are nici un

rost.

-    Vezi, aici am să te ajut eu. Dacă vrei, bineînţeles. Ai o aură bolnavă, ruptă şi

plină de nori roşiatici. Te-am citit de când am rămas singuri pe potecile de coastă. De vreo zece ani am fost iniţiat în terapia energetică. Mi s-au făcut nişte acordaje, de către maeştri în domeniu, şi, după mulţi ani de exerciţiu, pot să citesc aura şi să văd unde este prezentă suferinţa. De câte ori ne opream, mă aşezam în aşa fel încât să-ţi pot vedea lumina. În mişcare e mai greu. Pierzi energie prin zona abdominală ceva de speriat. Eşti ca o găleată spartă în care torni mereu apă şi nu se umple. Ai aproape toate chakrele complet închise. Eşti ilustrarea perfectă a unei tipologii energetice. Un mare maestru spunea despre cei ca tine că sunt viori Stradivarius dezacordate. Dacă vei reuşi sa-ţi acordezi vioara interioară, îţi vei putea compune şi cânta propria simfonie a vieţii. Mai mult nici nu ţi-ar trebui.

-    Ce-s alea, chakre?

-    Sunt nişte vârtejuri pereche, faţă spate, prin care ne hrănim cu energie. Sunt

şapte, la fel ca şi corpurile energetice. De fapt, marii maeştri lucrează cu nouă straturi ale aurei, dar numai cei superdotaţi pot face aşa ceva. Straturile opt şi mai ales al nouălea vizează deja lumea de dincolo de ceea ce percepem noi. E zona divinităţii, a creaţiei.

-    Dar ce sunt corpurile energetice?

-    Sunt şapte straturi de energie, în şapte culori, care învelesc corpul uman, cam

aşa ca matrioşele, păpuşile acelea ruseşti. Doar că fiecare corp superior le include pe cele inferioare. Deci al şaptelea corp, cel al legăturii cu Creatorul, le include pe toate celelalte şase. Mâine am sa-ţi arăt cum poţi vedea şi tu, şi oricine, aura. De asemenea te voi învăţa să vezi energia universală, sub forma unor luminiţe care sunt prezente peste tot în jurul nostru şi în noi. Trebuie doar să ştii să le priveşti.

-    De unde ai învăţat tu toate astea?

-    Acum zece ani, am avut şansa să cunosc pe cineva care m-a invitat la o

prezentare făcută de nişte maeştri în terapie de acest fel. De aici a început totul. Am muncit foarte mult individual, am citit enorm, am o bibliotecă întreagă cu carţi de acest fel, şi încă sunt la început. Daca aş avea bani, m-aş duce la o şcoală a unuia din cei puternici, şi aş progresa mult mai rapid. Este de fapt, dorinţa mea cea mai puternică. Oricum domeniul este fantastic, şi, dacă vrei, te iniţiez şi pe tine. E nevoie de foarte multă muncă, progresele vin încet, dar crede-mă că merită.

O speranţă s-a aprins în sufletul lui. Era ceea ce am vrut să se întâmple. Ştiam că

este interesat de aceste lucruri cu iz de vrăjitorie. Acum trebuia doar să-i menţin interesul pentru viitor. Dar, pentru asta, ar fi trebuit să nu mai bea. Şi asta nu ştiam cum să fac. Nu aveam voie să-l traumatizez în niciun fel. Trebuia să-i menţin trează dorinţa de a intra în joc, şi nu ştiam cum să fac acest lucru, dar nu bănuiam că avea să iasă atât de repede, abandonânad totul.  

-    Hai să mănânci ceva cu noi, şi pe urmă putem începe prima şedinţă

energetică. Ceva, cât de puţin, tot realizăm şi în seara asta. Mâine facem două şedinţe, una înainte de urcarea pe vârf şi a doua la coborâre. Ai să vezi la urcare ce câştig vei avea. După ce coborâm de pe vârf  vom lucra mai mult, şi în zilele următoare voi veni la tine acasă, în fiecare zi, o perioadă, până te cârpesc şi te sigilez.

-    Dar ţi-am spus că mâine vreau să văd răsăritul pe vârf.

-    Atunci începem la amiază, când te întorci. Ia uite cum arată pulpele astea, şi ai

văzut că le-am scăldat în vin, înainte de a le pune pe grătar. Ia şi salată, şi mai poţi bea o duşcă înainte şi un vin după aceea. Doamne ajută! am întins cana să ciocnesc, mulţumit că am reuşit să-l fac să mănânce cu noi.

-    Chears! a venit răspunsul lui, în engleză, aşa cum spunea întotdeauna. Mai

vedem noi.

-    În zece zile vei fi alt om şi vei gândi altfel. De fapt ăsta-i efectul cel mai

important. Îţi deschid chakrele, îţi îndepărtez acumulările de energie bolnavă, şi te cos să nu mai pierzi nimic.

-    Dar cum faci asta, efectiv?

-    Cu securea şi apoi cu acul şi aţa, am spus zâmbind… Cu palmele şi cu ochiul

minţii. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi sper şi al îngerilor. Nu râde, că nu glumesc. Cu cât vor fi mai mulţi în jurul nostru, cu atât va merge mai repede şi mai bine. Te fac ca nou, amice, şi vom găsi şi ceva de lucru pentru tine, şi totul va fi ok. Mai ia o pulpă sau ce vrei, dar puiul este mai uşor.

-    Nu mai vreau, că abia pot să o mănânc şi pe asta. Simt deja că mi-e greaţă.

-    Şi ce afecţiuni poţi vindeca? a întrebat Răzvan.

-    Nu toate, dar foarte multe. De fapt vindecarea este autovindecare. După ce

acţionez la nivelul corpurilor energetice acestea îşi repară singure corpul fizic. Asta este puterea gândului, a spiritului.

-    Pune-mi un vin! a întins Irinel cana.

-    Pune-i, că se poate chiar dacă a băut ceva, i-am spus lui Răzvan, care s-a uitat

la mine ca la doctor. Mai degrabă eu nu trebuie să mai beau.

-    Eu nu prea cred în astea, şi-a împins în faţă neîncrederea, Barbu. De ce nu

practici metoda că sunt destui suferinzi, şi fraieri şi mai mulţi.

-    Tocmai asta-i, vreau să fiu foarte bun. Fac şedinţe şi în acelaşi timp îmi

evaluez progresele. N-o fac niciodată cu forţa, dar de fiecare dată iau un leu ca răsplată, simbolic. Pentru mine nu e o profesie ci o credinţă. Dar tu, ca om dedicat ştiinţei, nu ai cum să înţelegi pe deplin. Totuşi, mâine, am să-ţi arăt propria aură şi te voi ajuta şi să îi simţi puterea. Dacă vrei. Să nu dea Dumnezeu, niciodată, să mergi la un vrăjitor din ăsta, ca la ultima soluţie. Sincer nu ţi-o doresc. Hai Irinel să intrăm în cort că spectatorii nu  

şi-au plătit biletul.

-    Dar nu te dai la mine, a schiţat pentru prima dată o glumă, simţind tensiunea şi

solidarizându-se cu mine.

-    Stai liniştit că nici nu te dezbraci.

-    Hai să mai fumăm o ţigară.

-    Cum vrei…am rostit şters, şi nici nu am reacţionat când şi-a turnat şi o palincă.

Replica lui Barbu, deşi mă temeam de ea, m-a descumpănit, şi, cu toate că nu vroiam să le spun, simţeam că nu pot face mare lucru în seara aceea. Ori de câte ori mă loveam de neîncredere renunţam, dar acum, încercam să mă concentrez deşi îmi era foarte greu. A băut o ţuică, a fumat trei ţigări, şi-a mai pus o ţuică şi eu nu mai puteam

să-mi revin, să simt puterea în palme, şi mai ales, în minte. Mă simţeam singur şi neputincios.

 Deodată l-am văzut pe Irinel ridicându-se, nu atât de repede cât ar fi vrut, dar nu a apucat să facă un pas şi a căzut pe o parte vomitând tot ce mâncase nu mult mai înainte.

            Am sărit la el, l-am întors pe burtă susţinându-i fruntea, în vreme ce Barbu şi-a scos iar ghearele:

-    Ajută-l acum! Să te văd cum o faci! Unde-ţi sunt îngerii? Mai bine aruncă-l în

lac să se trezească!

-    Eşti nebun! Omul ăsta nu mai are ficat în el! Dar şi tu eşti un… nemernic. Nu

te-am ştiut chiar aşa… Răzvane! Adu o cană de apă să-l spălăm!

Se simţea atât de umilit şi îi ascundeam faţa de ceilalţi să nu-i vadă plânsul

disperat. Îmi era ciudă pe mine că m-am lăsat din nou învins.  Dar nu m-am aşteptat să iasă aşa. L-am spălat cu grijă, şi apa rece l-a înviorat, dar nu se putea ridica. Am curăţat locul din dreptul capului şi l-am răsucit pe-o parte, stând în continuare între el şi ceilalţi pentru a-i ascunde suferinţa. Ştiam că în seara aceea l-am pierdut, şi aşteptam

să-şi revină un pic să-l ducem cu Răzvan în cort. I-am pus o haină sub cap şi l-am simţit că se linişteşte. Doamne cât aş fi vrut să-l pot ajuta dar nu ştiam cum.

-    Eu mă duc pe vârf!... a răsunat, rar, şi foarte clar hotărârea lui.

Cred că stând acolo jos s-a trezit total.

-    Ce să faci acum pe varf?

-    Mă duc să aştept răsăritul. Şi să mă gândesc. Hai cu mine! a zis privindu-mă

cu nişte ochi de rugăciune, doar că nu şi-a împreunat palmele.

-    Stai să dormim câteva ore şi mergem dimineaţă. Plecăm pe la patru şi până la

răsărit suntem pe vârf. Doar aşa ai zis că faci.

-    Nu! Vreau să mă gândesc la foarte multe lucruri şi răsăritul să mă găsească

curat şi senin. Acum e momentul.

-    Du-te măi şi te culcă, că eşti beat şi pici dracului de pe creastă! i-a aruncat, cu

lehamite Barbu.

-    Beat eşti tu, şi mai eşti şi prost! a rabufnit Irinel. Du-te dracului!

-    Lasă-l în pace, ce-ţi pui mintea cu el, acum? Eşti tâmpit!

-    Tâmpiţi sunteţi amândoi! Luaţi-vă de mână şi căutaţi îngerii pe vârf! Eu mă

duc la culcare!

-    Dar du-te odată! Ce mai stai?! am strigat cu ură. Cred că nu de multe ori, în

viaţă, am urât pe cineva ca atunci.

Eram blocat din nou în faţa suferinţei lui, şi nu găseam argumente să-l opresc.

Ne uitam, împreună cu Răzvan, cum îşi aranjează hainele pe el, cum cotrobăie în rucsac, îşi scoate lanterna şi apoi ne aruncă două sticle de palincă, oprindu-şi una pentru el.

-    Asta o iau cu mine. Să nu-mi fie frig.

-    Stai că vin şi eu! m-am hotărât deodată. Aşteaptă să iau câteva lucruri. Tot

n-am fost niciodată noaptea pe un vârf de munte. O să ascultăm muzica sferelor. Aşteptăm răsăritul şi dormim la întoarcere. Hai să luăm şi sacii de dormit că poate prindem un pic de somn, şi cam suflă vântul pe acolo.

            Am scos sacii de dormit din cort, mi-am mai luat o haină pe sub hanorac, am luat şi ceva mâncare, şi, cu lanternele în mâini, am pornit cu inima strânsă, ca pe drumul pierzaniei.

            Primul popas l-am făcut deasupra lacului. S-a întors încercând să pătrundă întunericul la lumina lanternei. A urmărit conturul lacului, a zăbovit asupra corturilor, rostind cu voce ştearsă: Hei lume cum te treci…

            Am mai făcut câteva opriri, să-şi tragă sufletul, şi nici nu am avut puterea să-i iau otrava de la gură când lua câte o înghiţitură. Cred ca orice legătură între noi era ruptă, dar nu puteam renunţa unul la celalalt. Eu cel puţin, căutam cu disperare argumente să-l întorc din drum, dar cu cât trecea timpul, şi ne apropiam de vârf, o teamă nedefinită mă lua în stăpânire. A mai oprit, pentru ultima dată, la izvorul din Şaua cu Lac, şi-a udat  palma şi apoi buzele, şi-a aprins o ţigară, şi atunci i-am luminat faţa udă de lacrimi tăcute.

-    Hai să ne întoarcem, omule!...

-    Hai tălpaşule…hai să mergem mai departe…

            Când am ajuns în vârf, mă stăpânea aceeaşi senzatie de neputinţă. Îi supravegheam fiecare mişcare, dar tot nu credeam că o va face. S-a aşezat, obosit şi înfrigurat, cu spatele lipit de borna de beton. I-am scos sacul de dormit şi l-am învelit până la gât. A acceptat ca un copil, fără să zică nimic. M-am aşezat în dreapta lui, spre apus, rezemându-mă şi eu de bornă. Mi-am dat seama că nu-l văd, şi m-am întors cu faţa la el, sprijinindu-mă în cotul drept, poziţie incomodă, dar care îmi permitea să-l supraveghez. M-am învelit şi eu cu sacul de dormit, şi am încercat, să-l aduc pe pământ, lângă mine, la  2279 de metri deasupra mării. Eram aproape de cer dar el era şi mai sus.

-    Te-ai uitat vreodată la cer prin luneta lui Răzvan?

-    Nu, niciodată. Nici nu ştiam că are aşa ceva.

-    Mi-ar fi plăcut să pot aduce, acum, cerul mai aproape de noi.

-    Poate doar luna, care e banală şi rece. Şi în plus, acum, luminează nopţile

altora. Stelele sunt, oricum, mult prea îndepărtate. Şi de fapt, acolo e tot secretul.

-    Crezi în stele?

-    Nu în ceea ce văd, doar în ceea ce spun ele.

-    Citeşti horoscopul?

-    La ora nouă, în fiecare zi, sunt la toneta din piaţă şi răsfoiesc ziarele, dar  nu

cumpăr niciodata nimic.

-    Te-a ajutat vreodată premoniţia zodiei tale?

-    Întotdeauna mi s-a întâmplat ceea ce am citit.

-    Şi pentru zilele astea ce ţi s-a prevestit?

-    Clarificarea unor probleme vechi, amânate la nesfârşit.

-    Irinele, astea toate sunt interpretări comerciale ale unor jurnalişti care vor să-şi

vândă ziarul.

-    Nu ştiu dacă e aşa, dar cred ca îmi voi găsi liniştea, în sfârşit. Vineri dimineaţa

am citit ziarele apărute până ai venit tu, şi mi-au spus că totul va fi bine.

-    Dar binele poate fi de multe feluri. Poate binele ce-l vezi tu nu e cel mai bun.

Omule, ai soţie, ai trei copii, şi ce fac ei dacă tu negi totul. Cine se va bucura de împlinirea lor, cine îţi va ajuta soţia să răzbească în viaţă? Nu crezi că nu e demnă soluţia aleasă de tine? Pentru tine e simplu, mă rog, aparent simplu, dar ce fac ei? Cine le stinge lumina la culcare, cine le împodobeşte bradul de Crăciun, sau cine le mai pune palma pe frunte când au febră? Pentru ce renunţi la toate astea? Pentru liniştea ta? Rahat, Irinele, rahat, ţi-am mai spus, şi cred că te leg de vârful ăsta şi aştept vreo cincizeci de ani să descoperi care este calea de urmat. Nu mă convingi că e ultima soluţie, orice mi-ai spune. Aşteaptă, măcar, să mergem în Corungiş, acolo unde ţi-ai ales locul de veci, printre flori de colţ, şi mai dă-mi un răgaz, să te pot ajuta. Nu te cred, omule, nu te cred!

-    Ajută-mă să fac saltul! Nu va şti nimeni, doar întunericul, care uită

întotdeauna.

-    Eşti nebun! cum poţi să-mi ceri asta? am urlat la el. Am fost un prost că am

venit cu tine! Trebuia să te arunc în Lala, cum a zis Barbu. Eu te leg de munte, să fiu al nopţii dacă nu te leg!

M-am întors pe partea cealaltă, să mă pot ridica, gândindu-mă să caut în rucsac o

frânghie, cu care să-l leg de bornă.

Vizualizări: 103

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Marian Bunescu pe Decembrie 10, 2012 la 7:04pm

Multumesc Clara pentru popas! Eu sunt "legat" de munte pentru totdeauna, Irinel este, a fost si va fi, parte a muntelui, ca eliberare de neputinta si slabiciune. Prietenia intre barbati, dupa legatura de sange, a doua iubire neconditionata.

Comentariu publicat de Marian Bunescu pe Decembrie 10, 2012 la 6:51pm

"Limbajul si felul de a povesti m-au infiorat.

Si iar am simtit  mirosul de piine de casa, si de slanina cu ceapa."

Draga prietena Gudrun Hartig-Mattauch, anul acesta am urcat din nou Ineul, simtind "infiorarea" aceea de care vorbesti, proaspata, clara, la fel ca acum 30 de ani. Multumesc pentru "infiorarea" ta la citirea gandurilor mele!

Comentariu publicat de Clara Damian pe Noiembrie 26, 2012 la 6:30pm

"Semnele" pot fi interpretate atat de diferit... Ceea ce pentru un companion este un o dovada stricta de betie, fara a vedea mai departe de palinca, pentru un altul este un strigat de strigat de durere... Iar pe umerii celui ce "aude"se aseaza o raspundere imensa fata de prietenul... deznadajduit, fiindca de acum, el STIE. Si trebuie sa faca ceva, efectiv, trecand peste sentimentul de neputinta. 

"Eu te leg de munte" - splendida metafora!

Comentariu publicat de Gudrun Hartig-Mattauch pe Noiembrie 26, 2012 la 4:34pm

Si eu am trait cindva de mult pe acele meleaguri, in judetul BN.

Limbajul si felul de a povesti m-au infiorat.

Si iar am simtit  mirosul de piine de casa, si de slanina cu ceapa.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor