ION MURGEANU



Călătorie cu Eva


Iniţiere în Europa


















































DUBLURA



Europa în zori


Anno Domini


MCMLXX




Bascul roşu, sânii bogaţi pe trupul de mignonă, mijlocul bine strâns şi picioarele de subt ea, arcuind pulpele lungi, sferice, îi dau fetei din tren aspectul unei
păpuşi speciale, trimisă fără colet din Germania, la o adresă necunoscută.
Vedeam dublu. După cele întâmplate noaptea trecută era poate cazul. Pe locul ei
văzusem de prima dată o călugăriţă, ce naiba, am văzut clar, când mă plimbam
repezit, din vagon în vagon, să-mi pot astâmpăra răzvrătirea nervilor. La
Berlin, seara trecută plouase, şi-o împinsesem pe aia afară, în ploaia străină,
după ce-o ademenisem din acelaşi loc; i-am făcut numai semn să mă urmeze şi ea
s-a luat
după mine greoaie ca un catâr, am dat s-o îmbrăţişez, s-o sărut,
chipurile, ce mai vrei de la mine, în curând lunecă peste rambleu ca un sac de
cartofi. N-am auzit nici un ţipăt, şuieratul trenului poate la prima curbă…


Abia îşi pusese bagajul în plasă, şi bascul roşu alături pe canapea, lângă cartea deschisă la fila destinului, fusese o scenă de toată frumuseţea, copiind, cum
se spune, trecutul trăit altă dată, ori scene dintr-un roman. Urmase semnului
meu, fusese fatalitatea ei maximă. Eram ud, ploaia de-afară mă lovise-n faţă,
disipată barbar de viteza trenului vijelios, la ieşirea din metropola
europeană. Am umblat din vagon în vagon să mă zvânt, aş fi dat, fixându-mă
tocmai pe locul ei, de bănuit. În fine, la Praga am coborât să mă schimb;
trenul stă două ceasuri la Praga, puteam în tot acest timp să-mi fac şi
operaţie estetică, de-ar fi fost cazul. Nu era încă; mi-am schimbat numai
hainele, în closetul gării, cu altele moi, uscate sau chiar elegante; neşifonabile. Cele vechi au fost
aruncate într-o pubelă de lângă gară, planul funcţionase mecanic, uitasem în
ele biletul de tren cumpărat la Berlin şi a trebuit să-mi cumpăr altul la
Praga. Ciudăţenia era că noul bilet mă re-amplasase pe vechiul loc, ce oribil, la locul faptei, faţă în faţă
cu păpuşa mecanică. Era poate o hoaţă,
îşi însuşise hainele ei; dar când?! nu văzusem acolo, din izbeala bezmetică pe
coridor, o călugăriţă?! Îşi pusese deja peste păr bascul roşu al Hannei, citea
curioasă în cartea găsită gata deschisă, pe canapea. Tot ce era pe ea, mai jos
de basc, era ca şi la cealaltă, nemţesc, şi de foarte bun gust; să fi fost moda
călugăriţelor deghizate? În rest, simple coincidenţe de locuri, la Praga i se vânduse bilet pe un loc ocupat,
vezi că se-ntâmplă şi-n Europa voastră, deja eram în midlle-Europa roşie ca o vulpe-n lanul de hamei, vezi că
se-ntâmplă?! şi-a trebuit să accept
situaţia. Căutam să mă port cât mai firesc. Înalt, elegant, tenul mat, negru
aproape, mă va chema cât voi merge în trenul acesta, Maurul. În mine
ceva/cineva se hlizea cam anapoda. Urcasem de prima dată la Praga. N-am fost la
Berlin seara trecută, nici gând. Eram un domn elegant călătorind de la Praga
mai în jos, în aval. Unde? Unde? Nici nu am mai citit pe bilet până unde.
Cerusem mecanic o destinaţie de-a dreptul imaginară. Maribor?! Aveam paşaport
de serviciu. A-ha! Oraşul de aur rămânea în urmă poleit de primele raze de
soare din acea dimineaţă piezişă. Ne vom mai aminti vreodată dimineaţa aceasta?
Trenul în care destinul ne-a reaşezat cinic, la întâmplare şi-aiurea, lângă
păpuşa mecanică, multicoloră, clipind des, din instinct, în prezenţa masculului
necunoscut şi parfumat cu toptanul. Fără nostalgii după ucigaşii în tranzit.
Trebuia să-mi joc bine rolul. Străin, degajat. De-aş fi întrebat ( în ce
limbă?!) ce i-aş răspunde? Nu ştiu - Nu cunosc, chestii din astea, gata
înveselite de ambiguităţile căutărilor unei punţi de comunicare în toate
limbile de pe traseu. Oh, la peron forfotă de hamali, cărucioare pline de valize,
şi-o limbă de cioburi de sticlă strivită în dinţi. E limba Dvs.? Probabil are
şi ea hazul ei. O limbă scrâşnită, mizerabilă, aşa mi s-a părut. Cum pot
oamenii comunica sentimente în limba aceasta? Dar să iei Premiul Nobel în limba
aceasta?! În nici un caz. Şi totuşi
citisem ceva, cândva, în traducere: Bozena
Nemcova.
Ceva rural, rustic, romantic şi sentimental. Colorat ca şi hainele
păpuşii din faţa mea. Dar asta pentru că se numea Nemţova, nu-i aşa? Mi s-a dat deci şansa acestei mici confuzii,
numai bun pretext ca să intru în vorbă cu păpuşa mecanică. Sunteţi Bozena
Nemcova? Oraşul Dvs., da, e superb, nu degeaba i se spune de aur. Fostă
capitală a primului imperiu european, mi se pare, sau mă înşel? Imperiul
carolingian, uite ce deştept sunt, cult şi amabil cu naţionalitatea Dvs., Dnă
Nemcova! Deşi, cam tinerică pentru cea care a
scris Bunicuţa! Tresare ca
trezită dintr-un somn leneş. Ce zice?!! Vrăjeli istorice de pe traseu.



Eram încă tânăr în dimineaţa aceea în ciuda faptului că ucisesem prima oară în viaţa mea dublă sau duplicitară/sau cum? aruncând o persoană din tren. Ce-o fi biata
Hanna în clipa de faţă? Cadavru ne-identificat încă la morgă. Căci sacoşica ei
rămăsese în tren şi-o însuşise desigur “călugăriţa”. Dar eu? Eu ce eram eu
atunci? Pedeapsa nu mi se citise nici în cer deocamdată - Dumnezeu era ocupat.
Audienţe multiple. Mă voi aşeza calm şi demn pe locul dinaintea asasinatului şi
ca să par şi mai interesant voi împleti la flanelă, dând jos din plasă coşul de
lucru de mână al Hannei. Amănunt ce complică într-un fel situaţia. Călugăriţa
credea că tot ce fusese al Hannei îi şi aparţine. Dar n-a avut loc nici un
parastas deocamdată. Doi pe unul, unul pe doi, aia mică din faţa mea face ochii
cât cepele. Mă pricepeam; am crescut într-o casă de fete, cunosc lucrul ăsta,
totuşi, un bărbat împletind la flanelă, în tren, e o curiozitate
internaţională. Parol. Număr ochii făcuţi, desfac un şir, căci ceva nu-i
convine maistrului. Eu spun că vecina n-ar trebui să se mire; metoda ar fi să o
fac curioasă, ea să ciripească prima, să-i aud glasul să înţeleg din ce cuib
face parte şi de pe ce creangă din neamul universal de păsăret. Ea tace şi
sunt sigur că e una din alea care habar nu au să împletească la flanelă. În ultima vreme femeile au abandonat
astfel de îndeletniciri. Ele acum citesc.




DETALII



Eram deci tânăr încă în dimineaţa aceea în ciuda faptului că. Mă cam răsuceam poate în mine aşa elegant cum eram şi împletitor de flanelă. Trenul era gol, absolut gol, eu îl golisem de ultima
lui călătoare urcată şi ea odată cu mine din gara Berlin. Ochii păpuşii devin
deodată întrebători. Stai, că urcase şi ea tot de la Berlin. Atunci cum de
aterizase aici în timp ce eu înfundam pubela la Praga cu hainele mele ude de
borfaş şi de asasin? Aş merge la bar dar cred că nu s-a deschis; aş vrea să mă
bag s-o întreb ceva eu pe insistenta aceasta, care mă urmăreşte acum abandonând
lucrul de mână, urcând din nou coşul de lucru în plasă. Aş fuma însă n-am
nimerit într-un compartiment de fumători. Răsucirea interioară continuă, e
chiar alarmantă. Dumneavoastră fumaţi? În loc de răspuns primesc un zâmbet rece
ca un timbru sec. Păpuşa germană îşi merită rasa, e gata congelată, totuşi când
o întrebi îţi zâmbeşte profesional şi universal. Aerul ei singuratec se
transformă; cred c-a înţeles perfect situaţia mea; o cunoscuse şi pe Hanna
într-o altfel de împrejurare, sau şi ea o urmărise?! Bănuiala că ceva nu e-n
regulă cu apariţia ei a şi început să mă irite; interesul de ea creşte însă, în
mod cu paradoxal, pe cealaltă latură, nu de enigma identităţii ei poliţiste, vai,
nu; bascul roşu, al celeilalte, peste părul ei abundent anume strâns să nu
provoace vreo inundaţie în comportament; dacă l-ar slobozi ar acoperi totul ca
un torent de auriu; şi-l ascunde anume să mă bage în draci pe mine. Poftim. Îşi
schimbă din când în când picioruşele, arcuirea lor se extinde-n văzduh până sub
nasul meu; parfumată, provocatoare şi vie, ce tot vedeam eu mecanic la păpuşa aceasta? Mai rar
picioruşe ca ale ei; un timp şi le-a ţinut strânse sub ea, cât a citit;
arestate; dar acum că le-a dat drumul, făcând din când în când foarfeci scurţi
şi nervoşi, prin aerul comun , mă dezinhibă, trezeşte-n mine diavolul şi-i
justifică vina de-a fi ucis cu mâna mea seara trecută. Sunt încă un ucigaş
politicos, faptul s-a petrecut şi gata, am revenit comun şi searbăd ca toată lumea; sunt cel ce sunt: un
instinct pe două picioare participând la carnavalul sexelor; elegant şi civil.
In rest, inodor, incolor, insipid. Frau, aş vrea să vă distrez oarecum,
să ieşim din acest teritoriu neutru, nu vezi cum îmi sticlesc ochii la
picioruşele vii, eliberate din închisoarea pulpelor sferice, albe ca porţelanul
şi strălucind? Arcul s-a destins; nervozitatea abia percepută a întregului trup
femeiesc se domoleşte la vale, lăsând taina lui să se relaxeze sub ochii mei;
îmi pot închipui despre el orice, cum s-ar lăsa descoperit şi dezvelit şi
sugrumat de sărutări leneşe, caline, cum ar accelera pulsul făptaşului, vrând
să atingă totuşi o ţintă; iar ţinta aia se ştie, trupul însuşi o vrea atinsă,
lovită, învinsă, zbătută şi ne-abandonată crezi, acum, când arcul tău nu şi-a
trimis încă săgeata. Ucizi o femeie la propriu şi acum pe dublura ei ai
sufoca-o de mângâieri atavice, ahtiat de un nou început, de urcuşul pe dealul
sisific cu bolovanul sexual în spinare, de fapt. Ca să ajungi până în vârf, şi
pac! scapi totul la vale, toată munca ta cu omul - femeie, semipreţioasa
povară, oftatul şi implicarea, la naiba! În chiar acea clipă intervine
dezgustul de sine. Virilitatea se teme de clipa aceasta. Ce face imaginaţia ta
acum pe fondul acestor foarfeci mai mult sau mai puţin mecanici ai picioruşelor
zvelte? Păpuşa s-a transformat în femeie, clipeşte şi ea din ochi, foarte des,
interesându-se în felul acesta de mine, insistând şi insinuând, de fapt, ceva
anume, nici un secret.


Guten morgen! Bitte… Îi întorc cartea din mână pe dos. Ce citeşte acolo păpuşa dimineaţa devreme? Rugăciuni?
Psalmi de nevoinţă, de împăcare sau de protecţie în călătorie? Faptele
apostolilor? Epistole? Pavel, Romani, Corinteni, Filipeni, Galateeni? Ar fi prea mult sau şi este de fapt. Ea
citeşte-n Apostoli, nu un roman. Primeşte poveţe bune, nu stă pe gânduri rele,
îşi spală păcatele ori îşi ţine în felul acesta igiena spirituală zilnică. Îşi
face dis-de-dimineaţă în felul ei duşul spiritual. Chiar şi un ucigaş amator se
cabrează; un lucru sfânt, cât de mic, îl întoarce la sine cel dinaintea crimei…/neaţa, îmi răspunde Frau, pre
limba mea rumănească, băgând de-a dreptul plugul în brazdă. Eu ce credeam
despre ea, că era vreo străineză sau poliglotă? Şi una şi alta, îmi răspunde la
fix.


Uite că pot fi şi cum vrei tu... De ce te temi? Pentru că ştiu
româneşte, sau şi rumâneşte?


Eu nu mă tem de nimic, şi o fac pe grozavul, de mi se văd petele şi peticele mai ale naibi.


A ghicit ori ştia cine sunt dinainte? E anume plasată cu mine. Era cât pe ce totuşi să mă prezint. Simţeam nevoia imperioasă în dimineaţa aia de după potop să pot minţi şi mai departe pe cineva. Să-mi dau
o identitate falsă. Credeam că mă pot pune în felul acesta la adăpost. Ca orice
cretin de novice care îşi închipuie că poate şterge locul şi fapta numai
spălând putina, că o poate coti; că se
poate ascunde, că se poate chiti. Plasamentul ei nu-mi dă pace. Asta e, deci.
Asta era!


Ich bin Anton Brega. Neam de teutoni ca şi tine.


Tu eşti neamţ?! Tu vrei să eşti neamţ…


N-aţi vrea să vă ajut să…ori chiar să vă traduc câte ceva din carte…


Dar în ce limbă sau din care i-aş fi tradus şi în care?! Doamne, cât de generos sunt şi nici nu s-a făcut ora zece. S-o fi deschis oare barul din tren? Când este vorba să ajuţi o
femeie, mai întâi foloseşte prilejul s-o tutuieşti, se dă pe brazdă numaidecât.
Aşa începe de fapt vânătoarea iar eu mă şi credeam un vânător iscusit. Frau are
totuşi un dar minunat de a-l bulversa şi pe bietul ucigaş deghizat în fante ori
gigolo – cum doriţi. Mă simţeam oricum caraghios cu acest Ich bin Anton Brega cine ştie din ce manual reţinut: Deutsche
Spracelehre fur Auslander. Am uitat instantaneu tot ce ţinusem minte până
atunci. Şi totuşi aducerea aminte îmi mai revine o clipă să mă ajute: Mein Name ist Richard Robertson. Ich come
aus England und lerne hier Deutsch.
Însă ar trebui poate să mă decid pe ce
rol să joc: Anton sau Richard, pe neamţ ori pe inglez? Ea însă tace politicoasă
abia interceptând poate bolboroseala mea aiuritoare. După neaţa cu accent, de adineaori, după navalnica mea bâlbă de sunete
seci şi reci, tace, clipind totuşi din ochii mari, cât două pogoane de in în
floare. Mai bine să mă decid cinstit, urmărind năvalnic numai picioruşele, pe
care, în schimb, şi le cuminţeşte, la locul lor, pe canapea, trăgând peste ele
şi-un pled uşor, de călătorie, lovind astfel în lăcomia privirilor mele
absurde. Mă crede poate nebun.


- Vorbiţi româneşte? M-am decis, în fine, fie ce-o fi.


- Puţin şi are la mine accent german. Dumneata Adrian eşti?


Ce Adrian visează păpuşa germană. O asigur că nu cunosc nici un Adrian.


- Profesor Galaţi la voi…


- Oh, Galaţi, ia, Her Professor, nein..


- De ce vorbeşti limba la voi?


Păi mai ştiu eu de ce? Pentru că la noi aşa-i obiceiul să intrăm în tren de vorbă cu oricine ca să ne putem da deştepţi şi culţi. Rămăsesem cu cartea ei în mână pe care i-o săltasem
fără sfială, cu gestul cuceritorului absolut. Primeam, astfel, a doua lovitură,
căci nici vorbă de Noul Testament în nemţeşte, era o ediţie românească a unui
cunoscut scriitor american: Salinger. Nouă povestiri. Cândva, îi cumpărasem
Hannei cartea aceasta, la Bucureşti, în Gara de Nord.


- Dacă vrei tu, eu sunt Adrian, de ce nu?


Pentru că da, povestea cu cartea lui Salinger, fusese în acea dimineaţă când o cunoscusem pe Hanna în tren, eu întorcându-mă de la Galaţi, iar ea urmând să facă o călătorie la
Timişoara, după ce schimbă trenul la Bucureşti, şi toate câte au urmat după
aceea…Un sentiment curios, mă simt legat de acest travesti între două
călugăriţe, sau de magicul joc cu păpuşa, de-a şoarecele şi pisica. Vom purta,
fireşte, o conversaţie plăcută, iar plăcerea o vom împărţi în două, egal.


- Mergeţi la Romania?


- Nein.Cred că voi rămâne cu tine în tren oriunde ar fi să mergi.


- Eu am să cobor, dar mă mut. Pe acest loc a şezut sora Sara.


- Dacă eu sunt Adrian, pe ea în mod sigur o chema Hanna.


- Sora Sara, insistă străina, cu ochii ieşiţi din orbite într-un mod foarte curios. Implicare maximă. Tu ai cumperat la ea şi pus numele Hanna.


Este de-a dreptul nebună cu “cumperatul”. Eu am ucis-o după ce-o “cumperase” soţul ei, un dement ca şi ea, de altfel. Păpuşa se luminează la faţă, ca atunci când cineva citindu-ţi
gândul, observă că spui adevărul. Văd totodată cum păpuşa mecanică se
transformă într-o fiinţă vie şi autentică. O femeie plină de imaginaţie, îmi
zic.


- Atunci bun, zice ea. Tu eşti frate la mine.


Sare din locul ei şi, hodoronc-tronc, mă ia în braţe şi mă sărută. Mă scutură zdravăn, agitându-se, dar faza cu sărutatul e scurtă, evident, cauzată de emoţia de a-şi fi regăsit
“fratele” pierdut.


- Aici era locul ei şi tu eşti Adrian de la Galaţiu…


Până unde poate merge confuzia: în şcoală avusesem un coleg cu acest nume; era mic de statură şi pentru că vorbea repede, în mici cascade ( noi le spuneam “ropote”), l-am
poreclit Ropoţică. Cred că Hanna mi-a vorbit despre el, după mulţi ani, în acea
dimineaţă, în tren, în călătoria noastră întâmplătoare de la Galaţi la
Bucureşti. Era într-o însorită dimineaţă de vară. Trenul pleca din Galaţi puţin
înainte de-a răsări soarele şi mă urcasem în el, ca şi-n dimineaţa aceasta din
Praga, năuc, însă din cu totul alte motive. Se repetase schema cu cartea căci
Hanna şi ea se aşezase pe citit, de cum porni trenul, gospodăreşte, iar eu în tren,
am de obicei chef de vorbit. N-a durat mult să-şi povestească anumite episoade
din viaţa ei de gălăţeancă, şi aşa ajunsesem şi la Ropoţică, profesor pe-atunci
în Galaţi, fostul ei profesor de română, la liceul “V. Alecsandri”. Şi pe urmă
ne-am sărutat. Credeam că Adrian s-a pus atunci gaj între mine şi străina aceea
din tren. Şi iată acum din nou magicul Ropoţică.


- Eu anume venit aici pe locul sorei Sara.


- Cum aşa?! Sau mai bine – de ce?!


- Pentru ca eu vezut la ea cum zburat din tren pe uşa. Sa ma conving.


Văzuse, deci. Cineva a văzut totul, ele şi-au dat poate întâlnire în tren, vorbiseră poate la telefon seara trecută, înainte de ultima călătorie a Hannei, pe care ea o numi tot
timpul, şi din ce în ce mai insistent “sora Sara”.Eram pierdut. Mă priveam, ca
să zic aşa, în emoţia ei, dar grimasa mea, nu-i scăpă, în mod sigur. Începea
marea pândă. Dar cu Adrian ce mai era în toată povestea aceasta? Din confuzia
aceasta aş fi putut găsi portiţa mea de salvare. O pauză lungă. În biografia
Hannei am înţeles că Adrian existase numai ca episod romantic de scurtă durată.
Dar femeile fac romane întregi chiar din asemenea episoade. Între mine şi
păpuşa din tren se instală oarecare timp o tăcere ciudată. Ea îşi reluă cartea,
de pe canapea, de lângă mine ( de fapt, cart

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor