Camera de gardă...Acest loc a devenit pentru mine un peron de gară, axfisiat de durere şi neputinţă. Peron sumbru, aglomerat, într-un ritm ce-mi seacă energiile, intersectându-mă cu fizionomii diverse, fizionomii care aşteaptă – unele din ele datorită stării extreme, în care sosesc la spital – să fluture pentru ultima oară batista despărţirii de viaţă. Chipuri ce poartă pe ele anatema disperării, durerii, neputinţei, ultimei speranţe. Corpuri care mi se dezvăluie fără pudoare - există, oare, pudoare în faţa morţii ? Întinse ca la un supliciu pe patul camerei de gardă. Varietăţi de epidermă umană, pe care talentul meu de pictor amator ar putea să le transpună pe şevalet, uimind privitorul cu nebănuitele forme şi culori pe care pielea omului le poate îmbrăca. Piele galbenă ca frunza de şofran pusă la uscat. Piele albă, marmoreană, ca sânul cast al madonei eminesciene. Piele trandafirie ca un apus tragic de soare. Piele vineţie ca bulgărele de alaun. Verzuie ca mătasea broaştei, irizată slab de insule sângerii, anemice, stinse. Piele roşie, crăpată de venele ce dau în clocot sub presiunea fantastică a sângelui. Piele neagră, pigmentată cu furunculi întunecaţi ori cu aluniţe brun-cenuşii. Trupuri care, ori de câte ori le privesc în camera de gardă, de fiecare dată îmi amintesc de celebra pânză rembrandiană „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp”. Structuri antropomorfice atât de diferenţiate una de alta, cum variată şi complexă este însăşi Creaţia. De la armoniosul bărbat vitruvian până la inesteticul Sancho Panza, de la graţia Genovevei de Brabant până la diforma alcătuire a unei fiinţe, ruşinată mereu că-şi spune femeie. Oameni care nu aveau de unde să ştie cu câteva clipe înainte de a fi aduşi la intrarea de urgenţă a salvărilor că vor fi aruncaţi sub roţile unei maşini, condamnaţi poate la o infirmitate nedreaptă de acceleraţia nemiloasă, călcată de un şofer vitezoman. Că vor fi striviţi de un copac putred, îndoit de furtuna de afară. Că îşi vor prinde mâna în circular. Că vor trece printr-o stare depresivă, ce-i va împinge fatidic să înghită un calup de barbiturice pentru a sfârşi cu viaţa asta insipidă. Adolescenţi surprinşi în mijlocul unei încăierări juvenile, sângeroase, cu plăgi tăiate profund. Muncitori, care, în lipsa unei protecţii minime pe şantier, căzuseră de la înălţime sau fuseseră surprinşi de prăbuşirea peste ei a unui mal de pământ neranforsat. Cu o hemoragie internă devastatoare. Conflicte conjugale sângeroase. Între oameni ce odată şi-au jurat iubire eternă. Răbufniri violente ale fiilor împotriva părinţilor. Ale părinţilor împotriva fiinţelor cărora le-au dat naştere. Sau răzbunări între homosexuali, răniţi în egoul înşelat cu o altă târtiţă masculină. Atâtea şi atâtea ipostaze în care moartea, ultima clipă, ne găseşte mai mult sau mai puţin pregătiţi. Moral, fizic, şi, mai ales, din punct de vedere al igienei intime. Bărbaţi ce îşi etalează pe patul camerei mele de gardă tendinţele lor metrosexuale. Alţii, corpul nespălat de câteva zile. Femei ce suportaseră operaţii estetice dureroase pentru a părea ceea ce, de fapt, natura nu le permisese să fie vreodată. Ori femei umile, sterpe de grija unei grime trecătoare în piesa, şi ea trecătoare, a vieţii... Fiinţe cu faţa brăzdată de rictusul morţii. Cu ochii pierduţi în fundul capului ca nişte insule de culoare stinsă. Cu obrazul descărnat, cadaveric, ca pergamentul exfoliat. Sau rubicond, din pricina intrării într-o stare febrilă accentuată. O dantură perfectă, puternică, precum marele zid chinezesc. Sau stricată, exalând arome deloc suportabile - îmi amintesc de un biet bătrân accidentat pe stradă, stând pe patul de gardă aproape axfisiat, cu faţa congestionată, arătându-mi disperat prin semne că nu poate respira, cu mâna îmi indica zona gurii, dar nu puteam să realizez care era cauza acelei imposibilităţi de a respira, mi-am dat seama imediat că totul se datora protezei dentare smulsă de la locul ei de impactul loviturii ce o primise, i-am descleştat buzele arse, i-am scos proteza ce atârna ca un colier de perle trandafirii, am căutat un loc cât mai steril în care să o aşez, negăsind niciunul în vacarmul camerei de gardă am lăsat-o în bolul meu de cafea, abia dacă sorbisem de două ori din ea, când s-a scufundat în lichidul fierbinte proteza mi s-a părut a fi un banc de corali aflat în derivă, Luchi, asistenta mea, m-a privit contrariată, dar şi-a dat seama că nu era momentul să mă justific în faţa ei pentru acest gest, s-a strâmbat un pic, fiindcă obişnuia, relaţiile dintre noi fiind foarte „apropiate”, să-şi mai vâre din când în când boticul colagenat în ceaşca mea favorită, bătrânul a reuşit să-şi refacă fluxul respirator, dar, fără digul ceramic al protezei, obrajii îi deveniseră nişte foale ce se umflau şi se pleoşteau într-un ritm caraghios. Trupuri inerte sau abia pâlpâind. Cu cerumenul din pavilioanele urechii scurgându-se ca o secreţie moale, păstoasă, din cauza stării comatoase. Cu buzele arse, transformate în două şanţuri uscate, ca albia unor râuri evaporate sub arşiţa pustiului. Limbi umflate, cu podişca încărcată de afte opalescente. Lenjeria intimă pătată de ultimele picături de urină, acid-sălcie, micţiune involuntară, cauzată de accident. Ori de urmele unui ciclu ca un ţunami răzvrătit, trecând prin tamponul steril, înghesuit între picioare ca un dop de zăpadă roşie. Pulpe groase, revărsate într-un fiasco obez. Între care abia mai poţi distinge penisul mic, retras în punga scrotului, ca un melc ce se ascunde în cochilie. Sau linia pierdută a muntelui venerian umectat, migdalat sau stafidit, după cum vigoarea masculină a timpului l-a penetrat de-a lungul vieţii. Pulpe decojite de carne, de seva muşchilor, ca trunchiul unui copac pe care cariul nemilos al vremii îl erodase latent. Printre care penisul flasc pare o limbă de câine cerşind o picătură de apă într-o zi toridă de vară. Pulpe orfane de inserţiile graţiei feminine, printre care se iţeşte o vulvă văduvită de păr, scămoasă, ştirbă. Transpiraţia acrişoară de sub axilele doborâte de căldura zilei de vară sau de starea fizică la limită. Sudoarea închegată prin părul de pe piept sau de pe mâini, amestecată cu deodorantele stinghere, ca o briantină puturoasă. Gambe feminine, pe care stânjenei piloşi crescuseră în pâlcuri neepilate vreodată. Mâini descărnate, rigide, ca un diamant impur, dur, sau flasce ca păpuşile de gumilastic. Abdomene plate sau concave, stoarse de lichidul abdominal, supte ca obrazul descărnat al unui copil rahitic din lumea a treia sau umflate ca un balon de heliu. Pectorali reliefaţi, încă dornici de mişcare. Sau atrofiaţi, lipiţi de cutia toracică precum siamezii. Sâni meliflori, faguri perfect modelaţi, cu sfârcurile ca mugurii cruzi de brad. Sau sâni cotropiţi de voluptatea timpului, lăsaţi ca nişte port-jartiere rupte, atârnând ca perele mustoase, putrede, sub armonia toamnei. Coate crăpate, tăbăcite, cu praful încrustat pe circumvoluţiunile sinuoase. Genunchi roşi de metaniile unui suflet mistic sau de o artroză cronică. Unghiile crescute la picioare ca şi colţii pieptănului unei vrăjitoare, armonizând cu jegul dintre degete sau încrustat pe tălpi ca un sabot galben, unsuros. Trupuri de bărbaţi şi femei, întinse pe masa camerei mele de gardă. Aşteaptând verdictul. Carnea lor impregnată de ameninţarea unei morţi iminente răspândeşte în aerul închis al gărzii sărutul pe care moartea îl depune întotdeauna peste cel ales. Mă întreb de multe ori dacă am darul primit de Sus de a salva ceea ce îmi este îngăduit să salvez şi ştiu că trebuie să o fac cu ultimul atom al fiinţei mele. Uneori, trebuie să duc crucea grea a câtorva operaţii, una după alta, căci timpul din clepsidra destinului s-a fărâmiţat pentru mulţi dintre aceşti oameni. Numai o mână sigură poate să mai culeagă firicelele de nisip, ce înseamnă vindecarea lor, şi sunt conştient că mâna aceea îmi aparţine mie. Într-un adevărat turn Babel de semiologie chirurgicală trebuie să găsesc alături de asistentele mele prima reacţie rapidă ce trebuie să deschidă drumul operaţiei. În tot acel complex freudian al învingerii spaimei, eu am ultimul şi cel mai important cuvânt. Prin viermuiala umană a camerei de gardă răsună, apodictic, doar glasul meu: „...merge pe etajul II, radiografii abdominale, electrocardiogramă, analize de sânge complete, examen plămâni, mâine îl urcăm pe masă...” . Cu glas sigur dictez diagnosticul asistentelor ce au înţepenit de dimineaţă şi până târziu, în noapte, pe scaunele rotative, foindu-şi fundurile, unele apetisante, altele plate, fără nerv. Astfel, trec lumina zilei şi întunericul nopţii prin mine ca printr-o oglindă concavă acolo, în locul ce a devenit demult a doua mea casă. A doua familie. Camera de gardă...

Vizualizări: 78

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Emil Iliescu pe Februarie 22, 2013 la 4:24pm

Aveti dreptate, d-le Urzica! Sunt medici pentru care aceasta meserie este un har primit de Sus. Dar si medici care privesc detasat gestul firesc, uman, al salvarii unei vieti. Va multumesc pentru trecere si analiza pertinenta!

Cu prietenie, Emil Iliescu

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe pe Februarie 22, 2013 la 3:32pm

Povestirea este o privire intoarsa in sine care a retinut si conturat intr-o insiruire de chipuri, trupuri si cauze ale traumelor. Textul mi se pare cu un stil standard, cu nimic personalizat. M-as fi asteptat la povestea unui caz care nu poate fi uitat nici cu ochii inchisi. Am inteles ca medicul este mereu obosit. Marii medici sunt mereu obositi, iar cand intra in mana, acea dorinta nemasurata de a reda viata ii fac nespus de luminosi. In ei coboara harul vindecarii. Marii medici nu au familie la propriu, desi sunt casatoriti, au copii. Medicii mediocri insa au de toate, familie, in schimb nu au in ochi acea lumina care sa te faca sa te trezesti din morti. Am avut sansa sa cunosc si altfel de "camere de garda", unde desi era aglomerat, se auzeau doar pasii cadrelor medicale, ori respiratia celor ce asteptau ingrijorati dupa glasvant, era liniste desavarsita si se comunica prin gesturi firesti, ori cu gandul. Nu se striga, nu se tipa, iar bolnavul adus cu dureri atroce tacea si el, se calma prin sinergie. Dar este un inceput de poveste.

Comentariu publicat de Emil Iliescu pe Noiembrie 27, 2012 la 4:09pm
Multumesc mult, Florina! Asa este, viata este o gara cu multe plecari si sosiri, unele fericite, altele triste!
Cu prietenie, Emil Iliescu
Comentariu publicat de Florina Marin pe Noiembrie 27, 2012 la 3:18pm

felicitari si mintii, si inimii, si mainilor!  am retinut, viata e o "viermuiala umana"...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor