CAMI ŞI DAN (LICEUL DE MUZICĂ DIN CLUJ)

(Din jurnalul lui Mihai)

 

    Cum nici unul dintre noi nu era bogat şi banii care veneau de-acasă erau prea puţini, trebuia să ne mulţumim cu mâncarea de la cantină, subţirică şi rară, aşa că senzaţia predominantă pe care am avut-o în internat a fost cea de foame.

   La cantină ni se dădea dimineaţa câte-un ceai din zahăr ars pe lângă o felie de pâine cu unt, rar câte un ou şi, mai rar, câte o feliuţă de salam transparentă, prin care te puteai uita la soare. În mâncarea de la prânz mai găseai uneori şi câte-un vierme în supa rară de legume iar Băşti, pedagogul îţi zicea să bucuri că ai primit şi carne. Ce să vorbim de pacheţele la şcoală, aşa ceva era de domeniul poveştilor nemuritoare. Uneori, după mâncarea slabă de la cină, mai mâncăm seara la cămin câte un colţ de pâine tare, cu slănină mucegăită şi cu multă ceapă, ca să nu-i mai simţim gustul rânced.

   Dar veneau şi rarele zile de sărbătoare când primea câte unul dintre noi pachet de-acasă şi-atunci să te ţii. Ne adunam toţi din dormitor în jurul pachetului şi ne ghiftuiam fericiţi, ca să recuperăm toată foamea din urmă.

   Într-o seară când primise Simi un pachet ne-am strâns toţi şase, l-am desfăcut şi-am aranjat toată mâncarea civilizat pe masă, cu cuţite, furculiţe, mă rog, tot tacâmul, dar când ne-am aşezat la masă, se întrerupse curentul. Pana de curent dură vreo douăzeci de minute, timp în care nu se mai auziră decât fâşâieli şi zgomote ciudate iar când se aprinse din nou lumina, pe masă nu mai rămăsese absolut nimic din bunătăţile dinainte, până şi oasele rămase fuseseră ronţăite minuţios.

   Dar aveam şi colegi zgârciţi care îşi ascundeau avari pachetele în dulapuri şi îi vedeai doar seara, uneori, cum se băgau cu capul în dulap şi stăteau acolo minute în şir. Supăraţi de aşa un tratament ne-am specializat în spart dulapuri dar cu mare măiestrie, aşa încât nu se observa nimic, doar mâncarea se împuţina câte puţin prin dulapuri.

   Aveam în internat doi fraţi, Camil la vioară şi Dan la pian, băieţi frumuşei, isteţi şi foarte talentaţi. Cântau câteodată împreuna şi făceau o muzică de mare artă, de-ţi era mai mare dragul sa-i asculţi. Dan era mai mare decât noi şi îşi vedea de treburile lui, dar Camil era unul dintre oamenii de bază ai găştii noastre. Avea un stil fenomenal de a deschide orice dulap şi de a-i veni de hac oricărui lacăt, mâinile lui fine şi îndemânatice de violonist putând egala orice spărgător de meserie. Stăteam câte doi de pază la capetele coridorului şi Cami rezolva rapid problema, ducând apoi în cameră câte ceva de mâncare din dulapul celor zgârciţi, după care ne înfruptam cu toţii. Nu lua mult, doar atât cât să nu se observe.

   Într-o seară stăteam în pat după stingere şi luându-ne cu poveştile ni s-a făcut o foame cumplită. Cami veni cu ideea:

- Măi, Bobică a primit iar pachet, că l-am văzut aseară cu capul în dulap!

Sărirăm urgent din pat şi ne postarăm de strajă pe la colţuri iar Cami luă lacătul în primire. Nici nu trecură vreo trei-patru minute că eram din nou în cameră, învăluiţi în mirosul îmbătător al unor cârnaţi de casă afumaţi, din zona saşilor. Cu lumina stinsă, ne-am tolănit în pat şi-am început să mâncăm lacomi, în tăcere. Erau hrana zeilor, ţi se topeau în gura de zemoşi şi bine făcuţi ce erau.

   Şi să vezi minune: la sfârşit Cami ne surprinse:

- Copii, vreţi şi desert?

   Şi scoase o mână bună de bomboane din ciocolată umplute cu arahide, pe care ni le împărţi egal la toţi: „una ţie, una ţie”. Sătui deja şi bine dispuşi am început să ne jucăm cu bomboanele, făcând concurs cine le-aruncă mai bine în sus şi le prinde-apoi în gură.

   Dar uite că veni o zi în care Cami şi un alt coleg, Dorin, chiuliră de la ora de română şi se duseră la internat. Ceasul rău, pisica neagră, tocmai atunci trecu pe acolo avarul coleg beneficiar de pachete şi celor doi li se făcu dintr-o dată o foame cumplită. Aşteptară să plece toată lumea din dormitoare şi dădură iama în dulapul lui „Hagi Tudose”. Luară un pui fript şi se apucară să-l mănânce, într-o sală de la subsolul internatului. Greşeala lor a fost că, de data aceea, nu mai lăsară nimic din puiul ăla, care oricum era prea mic şi prea sfrijit pentru doi băieţi sănătoşi, flămânzi şi în creştere. După ce curăţară locul faptei plecară repede la şcoală la restul orelor.

   Dar ca niciodată, ieşi un mare tămbălău. Zgârcitul se puse pe-un circ mare că unde-i puiul lui, care dispăruse ca prin minune, deşi dulapul era intact. Începu Băşti, pedagogul, să facă o anchetă minuţioasă, la care participă şi Dan, fratele mai mare al lui Cami, aşa din plictiseală. Băşti încercase de multe ori să rezolve misterele din internat dar, mai puţin dotat de la natură nu reuşise niciodată. N-ar fi descoperit nici acum nimic, dacă Dan n-ar fi făcut pariu cu prietenii lui că îi prinde el pe hoţi şi, isteţ cum era, merse ca obsedat pe fir descoperind că Dorin chiulise în acea zi de la română şi, împreună cu Băşti, „l-au depistat că doi detectivi” ca fiind unul dintre făptaşi.

   Dar să vezi, drăcia naibii, că tot mergând aşa pe fir, Dan dădu la capătul lui şi de frate-său, care habar n-avea de acţiunea detectivistică ce se pornise în internat şi studia liniştit la vioară. Ce mai, toate piesele puse cap la cap erau compromiţătoare, aşa că cei doi fură demascaţi.

    Degeaba mai încerca acum Dan să-l ascundă pe Cami şi să muşamalizeze întâmplarea, că Băşti, fericit că depistase pentru prima dată făptaşii unei spargeri de dulap, se duse şi îi pârâ directorului.

     Urmă circulara prin clase, careul de disciplină şi trei luni exmatriculare din cămin pentru cei doi inculpaţi.

   Se dădea acum de ceasul morţii Dan, că fără el nimeni n-ar fi descoperit infractorii şi, căutându-i o gazdă provizorie fratelui mai mic, îl mustra într-una înciudat:

- Bine mă’ boule, dac-ai ştiut că tu eşti de vină, de ce dracu’ n-ai venit să-mi spui şi mie?

Cami se apăra nevinovat:

- Eu îmi vedeam de treaba mea la studiu. De unde să ştiu eu c-a dat strechea-n tine şi te-ai apucat să faci pe detectivul?

   Şi nu ştia niciunul dintre ei căruia să-i fie mai frică de părinţii lor: lui Cami pentru că furase sau lui Dan că îl prinsese!?

 

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 10, 2011 la 9:42pm

  Draga Irina, si mie-mi ploua in gura cand am scris si am fugit la magazin ca sa cumpar carnati. Sa-ti spun un secret: carnatii erau ai fratelui Hanelorei, dintr-un alt capitol. Incerc acum sa le leg intre ele.

Cu drag,

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Martie 10, 2011 la 5:39pm

Asa real ai descris " mirosul îmbătător al unor cârnaţi de casă afumaţi, din zona saşilo" incat imi ploua-n gura de pofta, draga Camelia. Citindu-ti acest fragment m-am regasit in clasa IX ( spre sfarsitul clasei X am capitulat stand in gazda), la internat si sentimentul constant de foame avut. Tin minte ca o luna asteptam, cu nerabdare, sa fiu de servici la cantina sa savurez atatea bunatati si de fiecare data, de oboseala, mi se facea lehamite.

Felicitari!

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 4, 2011 la 7:00pm
D-le Nitu, vad ca v-am castigat ca cititor fidel. Va multumesc si mai scriu inca putin!
Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Martie 4, 2011 la 6:31pm

Frumoasa nararea! Amintiri comune cu cele din alte licee, din alte locuri. Nostalgii? Da, desigur. Carnatii ardelenesti? Mmmmmm! Exceptionali. Mai ales la acea varsta, in acele conditii V-o spune un sudist, argesean, acum bucurestean, dar care, daca e intrebat de unde e, raspunde "De unde mi-i sotia!" Iar sotia este din... Arad! Felicitari!

CETITORIUL (clic)

 

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 4, 2011 la 4:42pm
Draga mea Claudia, cititor fidel, mai am inca vreo cateva amintiri si te astept cu drag! In vremurile astea aiurite cred ca e benefic sa ne mai destindem cate-un pic. In fond, cu asta ramanem.
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 4, 2011 la 4:40pm

Multumesc mult, Marius! Uite asa invata omul, putin cate putin.

Astept intotdeauna cu mare interes comentariile tale.

Comentariu publicat de claudia hering pe Martie 4, 2011 la 4:33pm
Absolut hilar...am ris mult.-Sa nu mai spun de amintirile stirnite,pana de curent care era atit de obisnuita in acele vremuri.Povestea pachetelor intr-un fel este tragic-comic;doar cine a trait in perioada respectiva,poate sa inteleaga mai bine,si eu cu siguranta.
Comentariu publicat de Marius Cioarec pe Martie 4, 2011 la 4:09pm

Cred ca ne regasim cu totii, mai mult sau mai putin, in povestirile tale, Camelia. Apreciez nonsalanta cu care abordezi scriitura, ceea ce o face sa fie indragita imediat.

Cu drag.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor