Îi simţeam capul aplecat dincolo de urechea mea, jos, în scobitura umărului. Îşi îndesa fruntea în puloverul meu cum fac căţeii care cer iertare. Ştii cum îşi vâră ei botul pe sub palma ta, ca să-ţi arate că vor să-i mângâi, ca atunci când sunt cuminţi şi buni. Ca şi cum mângâierea obţinută prin cerşetorie le-ar fi suficientă pentru a scăpa de sentimentul apăsător de vinovăţie.

            Nu mă aşteptam. Încercând să-mi imaginez scena înainte ca ea să se petreacă, vedeam pe ecranul pe care mintea mea obişnuieşte să proiecteze posibilele variante o Carmela surâzătoare, bucuroasă că poate detensiona măcar puţin întreaga situaţie care dura deja de doi ani. Întâlnirea din seara aceasta urma să fie pentru toată lumea supapa necesară. Frustrările se măcinaseră. Cauza lor nu dispăruse, dar după doi ani de absenţă unii din vieţile celorlalţi, ele nu mai păreau la fel de importante. Credeam că va intra cu un zambet şi cu ochii strălucitori, credeam că va lega o conversaţie neutră ca şi cum nu sângerasem şi unii şi altii timp de doi ani de zile.

            Dar ea a executat pupătura de complezenţă, după care capul ei s-a lăsat pe umărul meu ca un lujer de floare îngheţat care se apleacă spre pământ.

            Sosirea ei mă surprinsese la chiuvetă, spălând ciupercile cumpărate de Miriam. Mâinile mele aveau o activitate, ceea ce m-a facut să pot păstra uşor controlul situaţiei. Împrăştiatele mele emoţii s-au concentrat pe pălăriuţele mici, moi, gelatinoase care-mi treceau printre degete. Spălam pălăriuţa şi o depuneam în vasul de lângă mine. Luam altă ciupercă şi o aşezam sub jetul cu temperatura atent potrivită. În holul de la intrare le auzeam vorbind pe Bela – gazda, sărbătorita -  şi pe nou sosita Carmela.

            Nimeni nu se aştepta ca ea să răspundă invitaţiei sosite – ciudat – inclusiv din partea mea şi a lui Miriam. Iniţial, Carmela răspunsese ambiguu, cu un zâmbet şmecher invitaţiei Belei. Insistasem atunci noi două, fără ştirea sărbătoritei. Adusesem ca argument faptul că suntem adulţi, putem petrece o oră în aceeaşi cameră de dragul unei prietene comune.

            În şocul celei dintâi secunde de după ce a dat cu ochii de Carmela, Bela apucase să închidă pe jumătate uşa dintre sufrageria unde ne aflam cu toţii şi hol. Carmela râdea. Râsul ei era albastru şi violet. Bela vorbea cumva agitat, dar şoptit şi râdea nervos. Râsul Belei era necăjit. Emoţiile Belei fuseseră dintotdeauna mult mai împrăştiate decât ale mele. Avea ceva din stilul chinuit al bărbaţilor de a-şi manifesta emoţiile. Îi era – ca şi lor – frică de ele.

            Apoi, primele lămuriri odată încheiate între ele, acolo în holul de la intrare, Carmela a apărut în pragul sufrageriei. Înainte de a apuca să întorc capul de la chiuvetă la ea, am ştiut că-mi caută privirea ca astmaticul inhalatorul. Mi-a fost milă de ea. Mi-a fost ruşine că-mi este milă. M-am simţit rea în trecut, când îmi linsesem rănile cu atâta tenace mândrie şi tărie. Ceea ce te face diferit de ceilalţi te îndepărteaza de ei. Fusesem necruţătoare în hotărârea mea de a nu ierta. Astăzi mă simţeam curată şi singură.

            Timpul cicatrizase rănile mele, şi m-am uitat în ochii ei cu un surâs iertător şi înţelegător. Ştiam că mai mult decât această îndesare a capului în umărul meu nu va face niciodată. Iar ea ştia la rândul ei că nici nu va fi nevoie să facă mai mult, pentru că înţelegeam tot ce voia să spună. A înţelege este un important pas înainte. Faptul că mâinile mele încă mai erau în chiuveta plină de apă şi ciuperci m-a salvat de la gestul de a o îmbrăţişa. Cu apa şiroindu-mi printre degete, am ridicat numai umărul acoperindu-i urechea, ca şi cum aş fi spus: m-ai prins în mijlocul treburilor şi uite, nu te pot înconjura cu braţele amândouă, dar fac ce pot în situaţia dată.

            Adevărul este că – în situaţia dată – cam atât puteam să fac, cu sau fără mâini ocupate şi ude. Totuşi, gestul meu de a ridica umărul ca să-i cuprind capul avea multă tandreţe în el, o tandreţe care ocolise conştientul meu şi se născuse direct acolo, în scobitura umărului, o tandreţe a umărului însuşi pentru Carmela cea rătăcitoare. Surprindeam părţi ale trupului meu mai înţelepte decât mine. Părţi ale trupului meu care dovedeau o voinţă a lor proprie. Undeva, adânc în minte, un gând al meu se bucura că nu conştientul este cel care poartă responsabilitatea acelei tandreţi.    

            Carmela de după aceste câteva secunde era chiar şi mai fericită decât Carmela care intrase în casă.

            A urmat Miriam. Răgazul pe care apropierea mea de Carmela i-l dăduse îi fusese suficient ca să-şi disciplineze emoţiile. Tipul de primire pentru Carmela fusese deja stabilit. Nu mai avea decât să copieze cu mici adăugiri pupătura, zâmbetul, îmbrăţişarea. Tonul era dat. Încadrarea în acest ton nu era încărcată cu o cantitate la fel de mare de responsabilitate. În spatele ei se aliniaseră apoi toţi ceilalţi sosiţi pe parcursul zilei la această aniversare a Belei. Strângerile în braţe aveau – la ei – semnificaţiile unor premii: pentru curajul de a veni, pentru puterea de a o face singură, pentru maturitatea de a face faţă unei ore petrecute în aceeaşi încăpere cu mine şi cu Miriam, pentru sinceritatea de a surâde cald la vederea noastră. Numai premii. Toate pentru Carmela.    

            Am fost recunoscătoare apei care îmi dădea încă de lucru la chiuvetă. Mâinile mele ştergeau conştiincios marginile de inox, braţul robinetului şi întreg blatul pentru gătit. Aia mică, sora lui Miriam, mi se alăturase cu paşi felini în bucătărioara separată de sufragerie doar prin blatul înalt al barului. Evaluase rapid, cu priviri de pisică ai cărei pui sunt ameninţaţi, întreaga situaţie iscată de intrarea Carmelei. Era cu ochii pe Miriam. Copii cu pruncia încercată dureros, amândouă îşi purtau de grijă una alteia cu îndarjire, văzând uneori ameninţări închipuite în jur. Aia mică locuia în general sub aripa lui Miriam, scoţând de acolo capul din când în când şi emiţând judecăţi scurte, drepte şi crude cum numai copiii pot face. De data aceasta însă, Miriam era mai slabă, iar aia mică ieşise toată de sub aripa călduroasă şi se înfoiase dintr-odată, în tăcere.

            Se pare însă că atât Miriam cât şi Carmela ieşiseră bine la evaluarea ei, pentru că aia mică îşi coborâse pleoapele peste privirile până atunci scormonitoare şi venise alături de mine în bucătărioară, cu paşi de pisică mică.

            În spatele nostru, glasurile celorlalţi umpleau casa. Am schimbat o privire cu aia mică şi m-am simţit bine – ca atunci când părinţii schimbă între ei o privire liniştitoare peste hărmălaia ridicată de ceata de copii prin toată casa. Terminasem treaba, dar rămăsesem încă în picioare, plimbându-mi privirile peste ei toţi. Pozitia mea diferită – ei toţi aşezaţi pe canapea sau pe taburete iar eu în picioare, între sufragerie şi bucătărie – îmi oferea sentimentul că încă nu a început nimic. Mă simţeam în siguranţă în zona aceasta în care încă nu începuse nimic. Îmi era teamă de începutul unei împăcări între noi două pe de o parte – Miriam si cu mine - şi Carmela pe de altă parte.

           Obişnuiam să las mintea să deruleze singură, departe de atingerile dorinţelor mele, ale răzbunărilor care-şi strigau drepturile sau ale viselor fără şanse de împlinire, să deruleze deci singură filmul unei situaţii căreia altfel nu-i puteam da de capăt. Mă retrăgeam un pas în spate şi mă uitam la filmul derulat de mintea mea lăsată liberă. Nu interveneam cu nimic. Adesea, situaţiile acelea evoluau aşa cum văzusem în film.

           Filmul pe care mintea mea părea că vrea să-l deruleze pentru situaţia acesta nu-mi plăcea. Îmi închipuiam că dacă nu sunt atentă la el, îl pot opri. Un film – mă gândeam – are nevoie de spectatori ca să poată rula. Şi atunci refuzam să fiu spectatorul acestui film în care – iată – intram din nou cu tot sufletul, îndelung cârpit şi dres cu greu în ultimii doi ani – ca să îl ofer spre răstignire la viitorul proces. Clipa de faţă îmi plăcea, dar nu credeam că va duce spre ceva bun, aşa că rămâneam în picioare pe graniţa dintre sufragerie şi bucătărie.

         Bela împlinea 40 de ani. Bela noastră mică şi nebună, Bela care la petreceri se învârtea cu braţele desfăcute larg către lume şi cu capul dat pe spate, Bela cu plete de Mowgli şi delicioase gesturi feminine –împlinea 40 de ani. Vârsta nu i se potrivea deloc dar, în loc de zâmbetul amuzat cu care traversasem la rândul meu această graniţă de foc, ea se lăsase cu totul copleşită de eveniment, şi încerca să-i facă faţă cum făcea de fapt de 40 de ani: era pusă pe ceartă, arţăgoasă şi scotea sabia din nimic.

         Apariţia Carmelei o clătinase serios. Nu luase în calcul nicio clipă că vorbele noastre aruncate mai mult în vânt, în timpul zilei, ar avea vreo rădăcină în realitate. Nici nu aveau, la momentul la care fuseseră rostite. Carmela primise invitaţia la petrecerea din seara aceasta direct de la sărbătorită, dar ocolise răspunsul. În loc de da sau nu, vin sau nu vin, începuse enumerarea to do list-ului ei pe ziua respectivă: trebuia să-l ducă pe cel mic la meditaţie, trebuia să spele maşina, trebuia să facă ceva de mâncare pentru că frigiderul era gol. Bela se înroşise la faţă şi aruncase asupra Carmelei un potop de reproşuri din mijlocul cărora forţa centrifugă arunca spre margini, de unde înţelegerea Carmelei le putea prelua, vorbe ca prietenie, trădare, viaţă, înţelepciune şi altele la fel de mari.  

          Acum era la fel de roşie la faţă ca atunci, dar nu mai arunca vorbe. Încercase la inceput, dar nodul din gât îi schimba vocea pe care şi-o dorea sigură şi apăsată într-o miorlăială de femeie slabă, şi Bela închidea gura la loc, cu ciudă. Vorbele oprite de nodul din gât încercau atunci altă cale de ieşire, şi ochii Belei vorbeau: erau umezi şi ficşi, în încercarea lor de a opri alunecarea – Doamne fereşte! – a vreunei lacrimi.

          Canapeaua Belei avea forma de L. M-am strecurat printre ei şi m-am aşezat pe braţul cel scurt, cu picioarele ridicate pe canapea, întinse drept în faţa mea, chipurile ca să fac loc pentru cât mai mulţi care ar fi dorit să se aşeze la rând, pe latura cea lungă. De fapt, tălpile mele erau acum la o palmă distanţă de mâna Carmelei. Simţeam nevoia să stau cât mai aproape de ea. Atunci când intri în ultimul cerc de intimitate din jurul unui om, schimburile de informaţii se fac la un nivel care ne depaşeşte. Inconştient, voiam să testez senzaţiile pe care le-aş avea în acest ultim cerc al ei, să înţeleg la cel mai sensibil nivel ce fel au transformat-o aceşti doi ani.

          Trupul meu punea întrebări iar al ei răspundea. În lumea din afară, Carmela vorbea despre mutarea bătrânei ei mame în cartierul în care ne aflam acum cu toţii. Povestea cu mult haz despre deliciile binecunoscute ale nepotrivirii dintre aşteptările cumpărătorului şi realitatea de la faţa locului. De vreo două ori şi-a mutat palma pe care îşi sprijinea corpul, palma de lângă tălpile mele, şi simţeam cum cumpăneşte: să mă atingă sau să nu mă atingă? În urmă cu doi ani, tălpile mele atât de aproape de mâna ei ar fi făcut-o imediat să mi le prindă ca într-o menghină şi să mi le gâdile până când râsul meu disperat ar fi cerşit iertare.

          A plecat înainte să tăiem tortul. Convenţia fusese – încă de la cel dintâi mesaj pe care îl trimisesem către ea – că va rămâne doar o oră în aceeaşi încăpere cu mine şi cu Miriam. Limita de timp o stabilisem pentru toate trei. Niciuna dintre noi nu era pregătită pentru mai mult. Iar întreaga tensiune dintre noi ar fi ars pe toti ceilalţi prezenţi. Din acest motiv, plecarea ei a fost ca sfârşitul unei operaţii. Dacă ar mai fi rămas, efectul anesteziei ar fi trecut şi totul ar fi devenit prea dureros. Pacientul trebuia închis, cusut şi lăsat să doarmă somnul de după intervenţia chirurgicală.    

           

Vizualizări: 173

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 30, 2013 la 1:59am

Ok astept sunt o persoana rabdatoare!

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 29, 2013 la 9:35pm

:) Doamna Ilona, răspunsurile la întrebările dumneavoastră sunt un alt roman. Pe scurt, am fost patru şi ne-am certat. Mult de scris. :)

 

 

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 27, 2013 la 11:18pm

ok, mi-a placut, dar ma intriga faptul ca nu stiu ce au Carmela, eroina si Miriam de impartit? De ce ? Ce s-a intamplat?

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 27, 2013 la 9:24am

:) Domnule Katidas, nu aveţi nevoie de permisiunea mea. Ţineţi-mă la curent. Mă onorează asocierea cu Hortensia P.B. peste măsură.

Voi păstra bucuria că v-a plăcut, în fond, textul.

Cu mare drag şi cu înţelegere.

(dacă vă plac filmele vechi, "acesta poate fi începutul unei mari prietenii")

Comentariu publicat de Mihai Katidas pe Octombrie 26, 2013 la 5:24pm

am lecturat Carmela  cu o parte din rațiune scormonind prin sertarele amintirilor ,a fostelor lecturi ...cu toate ca în general  nu fac  greșeli prea  mari sper  ca nici de data aceasta...în minte  ceva mi-a șoptit  Hortensia.P.B....este imposibil sa ma înșel prea mult pentru ca este  o autoare de suflet pentru mine,în Carmela exista anume afinități pe care le voi mai cauta cu voia autoarei!

cu pretuire!

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 22, 2013 la 2:24pm

Domnule Tăutan, vă mulţumesc pentru aprecieri. Sunt cuvinte deosebit de frumoase care mă vor motiva o bună bucată de vreme.

 

Cu respect.

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 22, 2013 la 2:22pm

Domnule Apetroae, vă mulţumesc din suflet pentru atenţie. Sunt onorată. Toată stima mea.

Comentariu publicat de Viorel Tăutan pe Octombrie 22, 2013 la 11:02am

 Inutil să încerci un comentariu analitic aplicat acestui text scris parcă de un narator cu experienţa desăvârşită a utilizării unui lexic bogat, din care sunt construite, în fraze şi propoziţii proporţionate judicios, naraţiunea şi descrierea, folosind,în acelaşi timp, stilul indirect liber. Prezenţa construcţiilor cu tentă lirică captează şi miră. Sunt bucuros de fiecare dată când întâlnesc şi citesc astfel de creaţii.

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Octombrie 22, 2013 la 12:01am

" Carmela", un text eseu aparţinând Simonei Antonescu, cu un demers sentential şi  reflexiv, în care se observă expunerea numeroaselor evenimente existenţiale  cotidiene în tonalităţi lirice , cu o dinamică  a curgerii lor într-un flux ideatic coerent ! Irteresant!... de admirat!... G.A.S.

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 21, 2013 la 11:46pm

Mulţumesc mult pentru lectură şi apreciere.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor