Castelul albastru

Despre Castelul albastru se păstrează mărturii documentare începând cu cele mai vechi perioade ale istoriei cunoscute. Legenda sumeriană aminteşte despre Palatul albastru al regelui Sumeşava, castel cu trei turnuri din care se puteau vedea cele douăzeci şi patru zări, fiecare turn având câte opt ferestre suprapuse. (Niciodată din acelaşi turn nu se puteau zări cele douăzeci şi patru zări observabile de la o fereastră de la alt nivel.) Nu vom intra în învăţătura misterelor celor douăzeci şi patru zări ce nu se întâlnesc niciodată, esenţa acestei învăţături făcând parte din taina preoţilor şi păstrată astfel încât chiar şi unicul înţeles are astăzi interpretări diferite. Într-un cu totul alt context, Castelul albastru apare şi în celelalte civilizaţii, ivindu-se mereu în straturi succesive de istorie, chiar dacă, de fiecare dată, semnificaţia şi perspectiva i se schimbă. Subiectul nostru nu apare numai în civilizaţiile aşa-zis clasice. (Am putea chiar spune că la greci şi mai ales la romani, Castelul albastru ajunge să facă parte mai degrabă din mitologie, el devenind, am zice, un concept. Nu este singurul caz: azi când vorbim despre Olimp, ne gândim în primul rând la lăcaşul zeilor şi abia apoi la muntele pe care-l poate călca oricine; când vorbim despre Troia, ne imaginăm în primul rând la eroii lui Homer; ca să nu mai amintim numeroasele alte toponime pe care istoria le-a înlocuit cu semnificaţiile evenimentelor. În civilizaţiile aşa-zis primitive, acest procedeu ţine de tabù, în civilizaţiile „clasice”, interdicţia se prezintă mai subtilă, cuvintele schimbându-şi sensul, ascunzând nu numai înţelesuri, ci şi locuri concrete. Sistemul codurilor a avut întotdeauna acest imens dezavantaj: o învăţătură se pierde în clipa când un accident – pe care-l putem numi şi providenţă – îi înlătură pentru vecie şi pe ultimii iniţiaţi. Atunci când dispar civilizaţii întregi, vestigiile le sunt descoperite peste secole sau milenii şi descifrate mai mult sau mai puţin aproximativ. Când dispare doar un înţeles, lucrurile pot să rămână pentru totdeauna tăinuite, asemenea unui zid compact în care nimeni nu bănuieşte că s-ar fi aflat vreodată o uşă. Începând cu perioada erei creştine, Castelul albastru apare, după ştiinţa scribului, doar în aluzii ale autorilor europeni şi în fragmente ale legendelor din epica altor seminţii. El este însă întotdeauna foarte exact localizat, întotdeauna altundeva, întotdeauna ca de la sine înţeles în locul respectiv, întotdeauna ca un reper fix într-un decor cunoscut de toată lumea. Astfel, din antichitatea veche şi până azi, de la urmele unor desene rupestre şi până, să zice, la Platon, el este amintit şi de Origene (chiar de două ori, de ambele dăţi relevându-i-se cugetătorului abia după lungi perioade de meditaţie), se găseşte şi în legenda despre Carol cel Mare, şi în cea despre Sfântul Graal, pentru ca să ne întoarcem la argonauţi, care trecuseră pe la soare răsare de Castelul albastru în marea lor călătorie. O bibliografie completă este imposibil de constituit. Chiar şi o simplă cronologie se dovedeşte a fi riscantă. În unele legende vechi, Castelul albastru dispare după lungi răstimpuri de transmitere orală ori scrisă, pentru a apare la fel de inexplicabil pe cum a dispărut pentru întinse etape de istorie. S-a ajuns să se creadă că, de multe ori, subiectul nostru ar fi suportat transpuneri dintr-o legendă într-alta. Dar lucrurile nu stau aşa: ori de câte ori s-a încercat o localizare cât de cât exactă pe baza materialului în care poate fi găsit, Castelul albastru s-a dovedit a fi fost perceput cu maximum de minuţie, ca un reper obligatoriu de folosit de către erou, dacă nu în mişcarea acestuia prin geografia destinului său, cel puţin ca o călăuză sigură a unei importante călătorii. La fel cum poate fi admis şi faptul că în unele naraţiuni, Castelul primeşte alte nuanţe (înrudite) de culoare, asemenea celor din Legenda lui Sir Gawain şi a Cavalerului Verde (cu respectivul Castel verde) sau în mitul răspândit de-a lungul Văii Nigerului, după care soarele trece mereu pe lângă un Castel violet. Însă – ciudat! – cu cât nuanţele se îndepărtează mai mult de albastru, cu atât localizarea Castelului devine mai aproximativă. * Ce se petrece în interiorul Castelului albastru şi cui îi aparţine acesta – iată o altă întrebare! De obicei, stăpânul - dacă apare în naraţiune…- este descris şi caracterizat, devenind personaj. Castelul este personaj fără a se pomeni amănunte despre el. Castelul suportă doar epitete convenţionale: el este „magnific”, „superb”, „strălucitor”. Castelul albastru pare coborât dintr-un desen heraldic. Dar el nu simbolizează. El este. * În perioada marilor descoperiri arheologice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, regăsirea Troiei n-a reprezentat singura încercare de a se ajunge de la legendă la vestigii materiale certe. Schliemann a avut succes. Alţii nu. Castelul albastru n-a putut fi dezgropat. Apoi s-a susţinut că el nici n-ar fi fost îngropat vreodată în nisip. Castelul albastru a continuat să fie căutat acolo unde nu putea fi găsit. Cineva l-a identificat cu scufundata Atlantidă. Însă ipoteza este vulnerabilă: acelaşi autor care a amintit de Atlantida (sub acest nume) şi a vorbit explicit sau în treacăt despre Castelul albastru, n-avea de unde să diversifice denumirile date uneia şi aceleiaşi realităţi. De altfel, în legătură cu atlanţii ne-au parvenit legende cu totul diferite. Ele nu se aseamănă în nici un fel cu cele ce se povestesc despre Castelul albastru. Avem mai degrabă de a face cu o mulţime de perspective. Ni se povesteşte, cel mult, despre cei ce au privit prin ferestrele castelului sau ce au văzut cei ce au pătruns, pentru foarte scurte răgazuri, în incintă. Înăuntru nu a înnoptat nici un intrus care să se întoarcă apoi teafăr la semenii săi. Un manuscris arab din veacul al XI-lea, găsit la Toledo, localizează Castelul albastru în câmpia nesfârşită a Iberiei. Scrierea relatează despre un emir care ar fi asediat Castelul, deşi de dinăuntru nu i s-ar fi opus nici o rezistenţă. Dar oştenii săi au preferat să prelungească împresurarea, de teama unei capcane. Şi astfel, Castelul albastru ar fi rămas încercuit vreme de opt luni, timp cât n-ar fi intrat şi n-ar fi ieşit nimeni. Abia după aceea, emirul însuşi ar fi intrat în Castel. La apropierea sa, podul turnant ar fi coborât şi l-ar fi lăsat să treacă. Emirul era însoţit de doi slujitori devotaţi. Unul a revenit în tabără peste câteva ore. Celălalt a doua zi. Primul a refuzat să povestească despre ce a văzut, însă, în rest, se comportă normal. Al doilea ar fi ieşit cu minţile complet răvăşite. Din vorbele aceluia nu se mai putea înţelege absolut nimic. Emirul însuşi n-a mai fost văzut niciodată părăsind Castelul. Asediul a fost prelungit cu încă opt luni, însă nimeni n-a îndrăznit să intre în Castel. Emirul n-a mai apărut niciodată. O legendă asemănătoare este localizată în Podişul Podoliei. Aici, nobilul care ar fi pătruns în Castel ar fi revenit peste opt ani. Ar fi reapărut mut, dar de o vitejie fără seamăn. Se ivea din loc în loc, făcea fapte bune şi dispărea înainte de a putea fi răsplătit. Deşi recunoscut pentru faptele-i atât de lăudabile, a intrat în amintirea istoriei drept „Cel Nebun!. Într-o variantă a lui Robin Hood, Little John se laudă că ar fi „adăstat vreme de o oră” în Castelul Albastru. Nici chiar el nu relatează nimic mai mult, însă ne lasă să înţelegem că acela ar fi fost preludiul unui moment decisiv din viaţa lui. Hoarda albastră a lui Tuda Möngke dispunea de un castel pe care nimeni nu avea voie să-l privească pe dinafară (?). Un tânăr, Muhamad, adept al islamismului din perioada de început a Batuizilor, ar fi săvârşit sacrilegiul de a admira Castelul albastru, după care ar fi pribegit de trei ori opt ani prin lume. La sfârşit, este iertat şi lăsat să moară. Numărul legendelor este nesfârşit. Ca şi cele de trei ori opt ferestre ale castelului sumerian. Sau ca şi legendele înseşi. Dar nu întotdeauna cel ce a intrat în vreun fel în contact cu Castelul albastru a scăpat atât de ieftin ca şi cei amintiţi până aici. Câteodată, eroii au suferit prefaceri şi mai profunde: Ulbricht von Nürenberg, menestrel din secolul al XII-lea, ne-a furnizat o poveste despre un cavaler care a pribegit în lume pentru a găsi dovezile de dragoste pe care să le poată pune la picioarele doamnei inimii sale. Printre altele, a intrat şi în Castelul albastru (aflat pe vârful unui munte foarte înalt). La revenire, tânărul nu şi-a mai recunoscut iubita, călcându-şi şi celelalte obligaţii cavalereşti. A fost alungat şi a dispărut pentru totdeauna, se pare că tot în castelul cocoţat pe acelaşi munte foarte înalt. În mitul destul de răspândit în legătură cu junele care şi-a pierdut minţile, unele populaţii orientale povestesc despre eroul care ar fi intrat într-un palat cu totul şi cu totul albastru, de unde ar fi ieşit nebun. Însă „nebunia” lui avea însuşiri stranii: el vedea totul în zeci de feluri diferite, întotdeauna altele şi întotdeauna altfel decât semenii săi. El rămâne ca o veşnică ameninţare ce tinde să apară din când în când, imprevizibil, lovind iar şi iar, fără discernământ. Asemenea destinului. De altfel, câteodată destinul însuşi este identificat cu tânărul care a vizitat Castelul albastru. * Dacă în toate povestirile cunoscute, Castelul albastru este atent localizat geografic, niciodată, în schimb, semnificaţia sa nu este certă. Cine l-a construit şi de ce rămân, de obicei, întrebări născute odată cu „întemeierea”. Castelul se află acolo unde se află dintotdeauna. Scribul a amintit despre legenda celor de trei ori opt zări care nu se întretaie niciodată. Castelul albastru poate fi vizitat pe o singură poartă, dar, odată intrat, constaţi că ţi se deschid toate acele privelişti distincte. Se spune că tocmai în acest fapt stă (a stat?) pericolul cel mare: odată cu imaginile dispersate, fiecare fiinţă, fiecare obiect, fiecare fenomen primeşte mai multe înţelesuri, apte de a tulbura mintea celor ajunşi la asemenea revelaţii. * O antologie a legendelor despre Castelul albastru se impune, deşi este evident că un asemenea demers ar fi imposibil. Fiecare legendă are zeci de variante, unele concentrate într-un singur cuvânt (câteodată cu semnificaţii şi trimiteri pierdute), altele sunt întinse pe sute de pagini, fără ca precizarea că s-ar referi la subiectul nostru să fie explicită. Singura posibilitate de a intra în acest hăţiş este identică singurei posibilităţi de a privi afară din Castel: alegerea întâmplătoare şi continuarea drumului de-a lungul acelei alegeri. Şi iată ce ne poate oferi întâmplarea: o legendă adusă în timpul conchistei, facilitată, probabil, şi de tulburarea provocată de mulţimea de fiinţe şi de lucruri imposibile venite din cele patru zări proaspăt descoperite. Un cavaler spaniol (pe care l-am putea desemna la fel de bine şi drept un bandit spaniol), un oarecare Don Felipe Galecha, tovarăş şi ofiţer al lui Pizzaro (şi rămas alături de acesta în conflictul Pizzaro – Almagro), a adus cu el din prima expediţie pe care a efectuat-o pe cont propriu o corabie încărcată cu un minereu ce-şi schimba culoarea: se oferea privirilor când galben strălucitor, moment când părea asemenea aurului, când alb, când roşu sângeriu. Zile întregi rămânea albastru. Don Felipe a povestit că atunci când a încărcat corabia cu acest minereu, a fost ferm convins că a încărcat aur; l-a apucat disperarea când, după periculoase peripeţii, i-a fost dat să constate că „aurul” a devenit verde, de parcă ar fi coclit; i-a mai venit inima la loc, atunci când zăcământul din verde s-a făcut rubiniu şi a rămas mai multe zile în larg, văzând ţărmurile iberice, aşteptând ca „aurul” său să devină iarăşi aur, pentru a se putea întoarce astfel triumfător şi pentru a-l putea înstrăina, cât minereul se mai afla în acea stare. Până la urmă, însă, „aurul schimbător” n-a putut rămâne o taină şi metalul miraculos a stârnit vâlvă. Don Felipe a găsit în marfa sa un tezaur mai valoros decât chiar dacă ar fi fost vorba despre aur adevărat. Minereul lui a început să fie prelucrat asemenea metalelor preţioase şi nobilii şi femeile frumoase au avut surpriza de a purta coliere şi alte bijuterii mereu de altă culoare. Nenorocirea s-a declanşat atunci când darurile făcute din „aur schimbător” catedralelor au început să fie înlocuite cu obiecte identice din material ordinar, sub pretextul că „aurul schimbător” ar fi luat acele noi înfăţişări. De fapt, acest lucru nici nu reiese în mod clar din povestire: dacă obiectele au fost subtilizate de răufăcători sau dacă s-au transformat singure. Până la urmă, Don Felipe a fost anchetat de Sfântul Oficiu şi în modul acesta s-au păstrat şi mărturiile scrise despre felul cum un spaniol ar fi venit cu „aur schimbător” dintr-un castel albastru. Între timp, metalul „necurat” a fost afurisit, însă din cantitatea considerabilă adusă de Don Felipe Galecha pe corabia sa, cea mai mare parte a dispărut foarte repede cu desăvârşire, autorităţile nemaireuşind să confişte decât puţine piese confecţionate din materialul blestemat. În curând, „aurul schimbător” pur şi simplu n-a mai fost de găsit. Iar Don Felipe, cu toate că a venit din apus, s-a încăpăţânat să localizeze Castelul albastru undeva în apropiere de Capul Bunei Speranţe. Şi iată şi fragmente originale dintr-un protocol păstrat în urma unui interogatoriu la care a fost supus Don Felipe Galecha, text în care scribul n-a intervenit decât prin transcrierea mai inteligibilă cititorului contemporan. „Corabia a trecut cu bine furtuna, însă oamenii erau epuizaţi. Zăceau pe punte asemenea unor obiecte aruncate de valuri pe mal. Pluteam duşi de curenţi, nu mai eram capabili să ne impunem voinţa [asupra vasului]. Odată cu venirea nopţii, am dat poruncă să se arunce ancora. Ne aflam aproape de ţărm şi riscam să ne lovim de stânci. Ştiam că nu există forţă pământeană capabilă să-i mai ţină mai multă vreme pe picioare pe oamenii mei. Când ne-am trezit dimineaţa, ne-am simţit cu toţii întremaţi. Însă starea aceea [de eliberare, probabil] a durat doar câteva clipe. Mi-a fost dat să constat că ne aflam într-un loc pe care nimeni de pe corabie nu-şi amintea să-l fi văzut cu câteva ore înainte, atunci când am aruncat ancora. Ne aflam într-un golf îngust, unde doar pronia cerească putea să ne fi pilotat, atât era de strâmtă şi de înţesată cu stânci intrarea, care semăna cu gura căscată a unui rechin. In faţă, pe un perete de munte, drept înaintea noastră, se înălţa, semeţ, un castel albastru asemenea cerului, de care ochii noştri uimiţi abia-l puteau deosebi. Părea o construcţie a unor creştini şi nicidecum un locaş păgân, de soiul celor descoperite la oamenii goi, sălbatici şi coloraţi, cum ne-a fost dat să vedem în alte drumuri ale noastre şi cum ne aşteptam să întâlnim iarăşi. Oamenii negri, sau galbeni, sau roşii, sau verzi [!] se deosebesc întru totul de oamenii albi, deşi nici albii, după cum ştim, nu sunt toţi devotaţi adevăratei credinţe. (…) Aşa că am dat poruncă să se lase o barcă la apă şi l-am trimis pe Don Pedro Terres cu opt oameni spre Castelul albastru. I-am urmărit cum au ajuns la mal, cum doi oameni au rămas cu luntrea, iar Don Pedro, împreună cu ceilalţi, au început să urce panta destul de abruptă, pe care nu se deosebea, de unde ne aflam noi, nici un drum. I-am văzut urcând, apărând şi dispărând după stânci. Pe urmă, nu i-am mai zărit. Singur Castelul se profila tăcut şi albastru, asemenea cerului din faţa noastră. Dacă te uitai mult la el, de la un timp începeau să-ţi joace ochii, pentru că lumina era atât de albastră şi castelul la fel, încât nu trecea mult şi nu mai puteai desluşi cele trei turnuri şi meterezele de văzduhul din jur. Şi dacă te încăpăţânai [să te uiţi], nu mai puteai fi sigur dacă ceea ce vezi este realitate sau imaginaţie. (…) Atunci mi-au atras atenţia [oamenii mei] că a dispărut şi barca, împreună cu cei doi [oameni] lăsaţi de Don Pedro s-o păzească. Am continuat să aşteptăm, dar, cu cât priveam mai mult, cu atât deosebeam mai anevoie contururile Castelului şi Castelul însuşi. După două zile, am fost pus în situaţia de a alege între a lansa o altă barcă la apă, cu perspectiva de a mai pierde, eventual, şi alţi oameni ori de a-i abandona pe primii. Mi se părea evident că dacă locuitorii Castelului albastru nu erau bucuroşi de vizita noastră, nu aveam nici o şansă să-i putem împresura şi cuceri, mai ales că oamenii mei, puţini, arătau de parcă abia s-ar întrema după o boală grea. Am trimis, totuşi, o barcă, lansând-o la apă din partea în care n-ar fi putut fi văzută din Castel, deşi, la un moment-dat, în drumul ei tot trebuia să fie observată [din Castel]. Cei din barcă au primit ordin sever să nu se aventureze în nici o confruntare, sarcina lor era doar de a încerca să afle ce s-a întâmplat cu Don Pedro Torres şi cu cei opt oameni ai săi şi [să mai afle] ce fel de oameni stăpânesc şi locuiesc Castelul albastru. Totodată, i-am anunţat că a doua zi în zori aveam de gând să încercăm să ne strecurăm afară din golf, cu sau fără ei. S-au întors în cursul nopţii, aducând remorcată în urma lor şi prima barcă. Aceasta era încărcată până la refuz cu aur, care, după cum s-a dovedit mai târziu, a fost „aur schimbător”. Dar n-a mai revenit nici don Pedro Torres şi nici patru dintre însoţitorii săi. Au ajuns înapoi cei doi care au păzit barca, unul care fusese în Castelul albastru, însă aflat în ultimul hal [de boală], avea frisoane puternice, aiura şi era fierbinte ca o plită încinsă. O zi mai târziu a trebuit să-i aruncăm leşul în mare. Am apucat să vedem cum îl sfâşie rechinii încă înainte de a apuca trupul să i se afunde în apă. Al patrulea părea cu mintea răvăşită. O spaimă cumplită îi schimonosea faţa. Nu mai putea vorbi şi ne tot îndemna prin strigăte şi gesturi să ne îndepărtăm cât mai degrabă de locurile acelea. Ceea ce am şi făcut. Nu ştiu ce s-a ales de Don Pedro Torres şi nici de ceilalţi patru oameni ai săi. Şi nici cine locuieşte acel castel. De teamă să nu se fi îmbolnăvit şi acela [cel cu minţile răvăşite], l-am azvârlit şi pe el în mare. Între sălbatici am întâlnit boli ce îi lasă pe ei nevătămaţi, dar pe noi ne omoară ca pe nişte muşte. Nu puteam şti motivul şi nici felul beteşugului [care l-a lovit pe acel om]. ÎNTREBARE: Ce au declarat cei doi [bărbaţi] rămaşi să păzească barca şi cine sunt ei? RĂSPUNS: Ei au tras într-un golf mai ferit şi au aşteptat acolo întoarcerea celorlalţi. Într-o noapte s-au trezit cu toată cantitatea aceea de aur în barcă şi cu ceilalţi doi, care-i tot îndemnau să plece cât mai repede. Ei au vrut totuşi să aştepte noaptea următoare pentru a putea reveni la corabie pe întuneric, dar, între timp, i-au găsit şi bărbaţii din cea de a doua barcă. ÎNTREBARE: Cine erau cei doi? RĂSPUNS: Unul a dispărut pe drum, a căzut, cred, de pe punte în cursul unei alte furtuni. Al doilea a revenit în Spania, însă nu l-am mai văzut de atunci. Mi-au spus că nu ştiu cum a ajuns cantitatea aceea mare de „aur schimbător” în luntrea lor şi nici cine a adus-o. Nu le mai cunosc numele, dar pot afirma cu siguranţă că erau creştini amândoi…” * Două legende asemănătoare s-au păstrat: una în marea bibliotecă a lui Sir Robert Cotton (aceeaşi care a adăpostit şi manuscrisul despre Sir Gawain şi Cavalerul Verde), iar cealaltă, într-o altă colecţie particulară, manuscrisul fiind doar citat, însă nu şi reprodus integral. Într-unul, Castelul albastru este localizat în Indii, în celălalt la vest de Noua Guinee . (Cel dintâi manuscris este însoţit şi de o hartă.) În rest, conţinutul relatărilor este aproape identic. Primul manuscris s-a pierdut în incendiul din 1731, al doilea se pare că ar mai exista. Ambele au fost citate de mai multe ori de către cercetători de cea mai bună faimă . * Dar cel mai extraordinar document face parte din categoria certă a ficţiunii, Castelul albastru fiind ţinta iluzorie a unui echipaj cosmic dintr-un recent roman S.F.. Echipajul respectiv este trimis într-un oarecare sector PLZ308 al emisferei cereşti, cu misiunea de a recupera membrii unei expediţii pierdute în spaţiu, expediţie care într-un ultim mesaj recepţionat pe Terra, ar fi comunicat că se află în sectorul PLZ308, şi că a coborât pe o planetă, unde peisajul era dominat de un misterios castel albastru. Minereul din jurul acelui castel astronauţii l-au descris ca fiind format din bulgări asemănători aurului. Aici s-a întrerupt mesajul, nelăsându-ne să aflăm dacă şi acel aur îşi schimba culoarea şi strălucirea sau nu. În continuare nava de recuperare nu mai semnalează asemenea amănunte, nemaipomenind nici de castel şi nici de bulgări.) * La fel ca Don Felipe Galecha în faţa contururilor Castelului albastru (contopindu-se cu albastrul cel mai pur al cerului din acel golf strâmt în care ar fi dispărut pentru totdeauna un oarecare Don Pedro Torres, împreună cu patru mateloţi), acelaşi Castel albastru ne apare şi nouă la limita dintre realitate şi iluzie, având motive certe să-l vedem şi motive la fel de certe să ne îndoim de realitatea clipelor când ne aflăm în preajma sa. Dacă aceea ce a fost numit în evul mediu „aur schimbător” a existat cu adevărat, atunci acel ceva nu putea proveni decât dintr-un castel cu o existenţă atât de controversată. Şi, de multe ori, privind peisajele atât de schimbătoare, încercăm să numărăm cele de trei ori opt perspective. Nu reuşim niciodată să ajungem până la capăt. Perspectiva se limitează la ea însăşi, iar Castelul albastru se iveşte şi dispare în spaţiu, ca şi în lungi răstimpuri de vreme. Sau poate că dispare din când în când doar din perspectiva în care ne aflăm noi la momentul respectiv. Căci, să nu uităm, spune vechea legendă, dintr-o fereastră nu se poate avea decât o singură perspectivă. Şi, privind în zare, uităm de mult de fereastra din care privim.

Vizualizări: 169

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Florina Marin pe Noiembrie 29, 2012 la 12:30pm

Deosebit de interesante subiectul si expunerea. Felicitari!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor