Capitolul 1
“ Ochii sunt orbi , priveşte cu inima ! “





- “….Mulţi ani trăiască , mulţi ani trăiască , la mulţi ani ! “
Glasuri calde şi limpezi de copii se auzeau din curtea micuţei sărbătorite. Împlinea doar şapte anişori şi atunci n-avea nici o grijă ...
Buclele de aur despletite pe spate şi cele câteva şuviţe rebele împrăştiate pe faţă, făceau ca trăsăturile ei sa fie şi mai delicate . Zâmbea atât de senin cu obrajii frumoşi, atât de gingaşi şi puri în prospeţimea lor de trandafir sălbatic;iar ochii ei, de un albastru transparent şi diafan sclipeau de fericire când se-nvârtea uşor, parcă plutind in aer. Rochiţa de un verde pal, avea un imprimeu cu flori de cicoare, iar culorile se potriveau cu pielea ei de culoare mierii si cu părul auriu. Catherine era o fetiţă drăgălaşă de care prindeai imediat drag.
- Mami , vino să vezi ce mi-a adus Robby ! Uite mami - o păpuşica - seamănă cu mine ... Vezi ce frumoasă e ?
- Da iubita mea, e foarte frumoasă. Dar mai frumoasă eşti tu! Eşti o zână, ca acelea din poveştile care ţi le spunea tati! zise zâmbind Miranda, mama ei.
Miranda era o femeie firavă dar prin expresia feţei părea puternică. Avea părul blond strîns in vârful capului; doar câteva şuviţe rebele îi încadrau pomeţii proeminenţi. Faţa îi era albă, buzele palide iar ochii negrii-scântâietori. Era clar de unde moştenise Cathy ochii aceia limpezi şi albaştri-de la tatăl său. Cathy şi Miranda trecuseră cu greu peste pierderea atât de vremelnică a lui John. Era un soţ şi un tată minunat care îşi iubea fetiţa şi nevasta mai presus de orice. Păcat, s-a stins aşa devreme. Încă îşi aminteau: era Ajunul Crăciunului. Miranda şi Catherine îl aşteptau pe John dintr-o delegaţie. Pentru ei, Crăciunul era o sărbătoare a sufletului, căci în noaptea precedentă, se adunau toţi prietenii şi vorbeau, râdeau, se simţeau bine, încat plecau foarte târziu, cu riscul de a se întâlni pe drum cu ’Moş Crăciun’ . John le anunţase că va întârzia, căci făcuse o pană la intrarea în oraş. Nimic îngrijorător. Miranda tocmai o îmbrăcase pe Cathy într-o rochiţa roz cu volănaşe albe-încât părea o păpuşă, când la uşă se auzi un ciocănit.
- Mami, a venit tati ! Mă duc să-i deschid !zise într-un suflet micuţa.
- Nu fugi , Cathy ! Tati nu pleacă nicăieri !
Trecură doar câteva secunde după ce Cathy deschise uşa, iar Miranda se îndreptă alarmată spre cei doi poliţişti.Îi zise în treacăt Catherinei să se ducă în camera ei, ceea ce şi făcu micuţa.
- Bună seara! Dumneavoastră sunteţi doamna Smith?murmură un poliţist cu buze vinete şi ochii trişti.
- Bună seara! Da, eu sunt! S-a întâmplat ceva?
- Cred că va fi nevoie să sunaţi pe cineva care să aibă grijă de micuţă pentru un timp... Haideţi să intrăm, se poate?
- Da, desigur… Dar ce s-a întâmplat?

1
- Luaţi loc, vă rog, si sunaţi o prietenă sau o rudă să vină să o ia pe micuţă.
- Dar de ce? Ce s-a întâmplat?
- Ştiţi, soţul dumneavoastră ... a suferit un accident, iar acum este în stare gravă la spital-este în comă. Îmi pare rău să vă spun, dar există puţine şanse să supravieţuiască.
- Nu, nu poate fi posibil... Acum o oră am vorbit cu el la telefon !
Miranda avea o expresie tâmpă pe faţă. Cu toate astea, lacrimile adunate-n gene , îi curgeau şiroaie pe obraji. Plânse un pic în surdină, fără să o poată auzi Cathy, apoi ridică receptorul şi formă numărul prietenei sale cele mai bune, Sara Fisher. Îi relată în câteva cuvinte totul, printre suspine. Şi îşi şterse ochii înlăcrimaţi, urcă scările şi o sărută pe Cathy duios pe frunte spunându-i să o aştepte pe Sara cuminte. Săraca Cathy-nu înţelegea nimic din ce se întămplă- Ştia doar că nişte ’nenea poilţai’, veniseră să o cheme pe mama ei. Ce fericire fusese pe ea când credea că la uşă se află ’tati’.Dar aceea fericire dispăru ca prin farmec când îi zări pe adevăraţii vizitatori. Totul i se părea ciudat. De ce o trimisese ’mami’ în camera ei...
Miranda merse împreună cu poliţiştii până la spital. Tot drumul plânsese. Era aproape desfigurată de plâns. Cum era oare posbil să se întămple aşa ceva... atât de tânăr. Doar treizeci şi şapte de ani... În adâncul sufletului ei spera sa fie bine, dar ştia prea bine că nu e aşa. Urcă cu greu scările, drumul îi păru atât de lung, încât obosi. Răsuflarea îi era sacadată. Era speriată. Când intră în salon, părea că totul se va dărâma asupra ei.O lovi un val de căldura când îl văzu fără vlagă, întins pe patul cu saltea subţire, ţinut în viaţă doar de nişte aparate. Miranda se apropie de pat, îl sărută pe frunte, şi apoi îl ţinu de mână strâns, mângâindu-l pe cap cu cealaltă mână. Un moment de linişte apoi aparatele începură să o ia razna. Piuiau-scoteau nişte ygomote macabre. Miranda intră în panică şi strigă după ajutor. Veniră doctorii şi asistentele, îi făcură respiraţie gură la gură, electro- şoc,dar nu mai puteau face nimic,decât să constate moartea. Cel mai greu îi fusese să îi dea îngrozitoarea veste fiicei sale, astfel încât să poată asista la înmormântarea lui. Însă reacţia Catherinei nu fu nici pe departe atât de violentă precum se aştepta ea. Mai degrabă acceptase uşor moartea tatălui său. Spusese doar “ Mi-a zis tati aseară în vis că va pleca în Ceruri, a zis că îi va fi bine “ . Acele cuvinte o emoţionaseră foarte mult pe Miranda.


***


Trecu cu bine şi ziua lui Cathy. La sfârşitul zilei cele două erau extenuate dar şi fericite. Lumea întreagă părea să fie trezită de fericirea lor. Pe chip li se putea citi bucuria de a trăi o noua zi împreună. Nici habar nu aveau cât o să tânjească după asta peste câţiva ani. Nici măcar nu se gândeau că le-ar putea fi putut despărţi ceva sau cineva. Dar nu va fi aşa …
Tot astfel se scurseră multe alte zile- mama şi fiica se întelegeau de minune. Păreau a gândi la fel, a simţi la fel – făceau totul aproape identic. Petreceau împreună cele mai minunate clipe pe care le puteau petrece o mamă şi o fiică, fără tatăl, respectiv soţul lor. Deşi trăiau singure în casa micuţă de pe aleea Stonehage, nimic nu le împiedica să aibă mulţi prieteni şi cunoştinţe. Mereu, aproape în fiecare sfârşit de săptămână, la ele acasă se strângeau mai mulţi şi povesteau, ca în vremurile de demult. Deşi atmosfera nu mai era la fel ca înainte să moară John, se simţeau bine.Chiar foarte bine . Intrau cu toţii în curtea pătrăţoasă, în care era amenajat un mic grătar şi o masă rotundă de piatră cu şase scaune de fier cu speteaza modelată în forme încolăcite.De o parte şi de alta a grătarului, Miranda se îngrijea de nişte tufe de trandafiri galbeni. Când înfloreau, toată mireasma lor dulce plutea în aer şi le mângâia atât oaspeţilor, cât şi musafirilor, mirosul .
Timpul trecu ca gândul iar în viaţa celor două mamă şi fiică se întâmplară multe.De la fetiţa mică şi gingaşă, Catherine, se transformase într-o adolescentă frumoasă . Trăsăturile îi erau acum evident întipărite pe chip, deşi avea doar cincisprezece ani, poate că datorită maturităţii intrată prea devreme în viaţa şi mintea ei încă de copil. Ochii ei de un albastru diafan priveau cu hotărâre şi siguranţă . Nu mai aveau aceeaşi nuanţă de
inocenţă, ci oglindeau o personalitate puternică. Cathy sigur nu mai era o copilă. Mama
ei, Miranda, se îmbolnăvise de cancer mamar, şi suferise două intervenţii chirurgicale, bineînţeles,destul de costisitoare. Asta o maturizase mult prea devreme. Deja vedea viaţa cu alţi ochi .
- Ştii,fiecare zi e plină cu detaliile vieţii. Trebuie să acorzi atenţie fiecărui amănunt şi să apreciezi fiecare nuanţă. Crede-mă, Steve, am învăţat asta de-a lungul vieţii mele. Mai întâi l-am pierdut pe tata când eram mică, nici măcar nu înţelegeam ce se petrecea. Iar acum, mi-e teamă că nu mai este mult până o să o pierd şi pe mama. Simt că înebunesc. Simt că nu mai am mult până mă voi prăbuşi .
Spuse toate acestea şi apoi izbucni în plâns. Era prea mult pentru ea. Steve se apropie şi o luă în braţe, încercând să o consoleze. Braţele lui bine lucrate aproape că o acopereau cu totul . Steve era un tânăr înalt, cu părul de un auriu palid,cu ochi albaştrii şi o faţă prelungă şi osoasă. Nu era frumos în sens convenţional – chipul îi era prea aspru,dar expresia lui dovedea o forţă şi o bunătate care îl făceau uşor de memorat. Steve era pretenul ei cel mai bun. Îi fusese întotdeauna alături, de când se cunoscuseră. Atât la bine, cât şi la rău. Îl cunoscuse prin intermediul unei colege de clasă, Samantha . Pe atunci îl prezentase ca fiind prietenul ei. Cathy se înţelegea bine şi cu ea, cu Samatha . Erau colege de bancă şi se ajutau mereu la lucrări. Samantha o ajuta pe Cathy la Matematică, iar Cathy pe Samantha la Literatură . Se completau una pe cealaltă. Samantha, sau cum îi spuneau prietenii, Samy, era o fată frumoasă . Destul de firavă spre deosebire de Cathy . Avea părul roşcat tuns scurt-băieţeşte, cu câteva şuviţe de păr negru lăsate lungi pe spate . Ochii ei cenuşii, aproape fumurii, cu punctişoare verzi, păreau imenşi pe faţa ei micuţă . Avea buzele subţiri, parcă desenate cu un creion iar nasul îi era perfect drept. Pe vremea când Cathy îl cunoscuse pe Steve, el era implicat într-o relaţie cu Samantha . Se înţelegeau de minune. Samatha avea paiisprezece ani, iar Steve cincisprezece . Diferenţa de vârstă nu era mare, de aceea părinţii erau de acord cu relaţia lor şi din cauza asta mulţi colegi îi invidiau. Dar după ce o cunoscuse pe Cathy, Steve nu mai era la fel de drăgăstos cu Samy. Mai ales când au început să se vadă mai des, la început doar ca nişte amici, dar apoi ca nişte amici parcă prea apropiaţi. Samy era geloasă şi avea şi de ce. În fiecare zi era martoră la despărţirea lor puţin câte puţin-Samy îl pierdea pe Steve, şi pierzându-l pe el, vinovată o găsi pe Cathy. Dar Cathy şi Steve nu erau decât amici şi aşa au rămas până au pierdut legătura .
- Nu mai plânge Cathy . În curănd o să-ţi sece ochii de lacrimi .
- Steve... Aş vrea să fiu martora unui miracol. Şi crede-mă, o iubesc atât de mult, încât aş plânge toată viaţa, dar să ştiu că ea trăieşte, apoi izbucni din nou în plâns. Mă simt atât de neputincioasă...
- Din dragoste pentru ea poţi lupta cât pofteşti împotriva bolii, dar nici o secundă împotriva sorţii. Poate că Dumnezeu are un plan mai mare pentru ea, decât am avut noi .
Deodată, chipul Catherinei se lumină auzindu-l pe Steve. Zâmbi spre el şi apoi îl săruta prieteneşte pe obrazul stâng .
- Ştii, aşa mi-a zis şi mama când a murit tata... Exact aceleaşi cuvinte. Atunci aveam şase ani, şi încă îmi amintesc exact conversaţia dinaintea înmormântării. Era serioasă iar pe chipul ei palid se putea citi durerea. Ochii îi erau roşii de plâns. Dar am trecut cu bine peste asta. S-a întâmplat acum aproape zece ani . Atât de repede a trecut timpul, ca un nor alb pe cerul senin într-o zi de vară . Parcă ieri eram o fetiţă cu părul auriu în bucle, parcă ieri îi strângeam pe mama şi pe tata în braţe. Viaţa e atât de crudă uneori. Cine ar fi crezut că tata va muri? Cine ar fi crezut că mama, o femeie atât de puternică şi energică, va fi ţinută în viaţă doar de nişte aparate...
- Ai dreptate Cathy, dar totul în viaţă are un rost . Fiecare cuvânt spus, fiecare om întâlnit contează . Nu ştii niciodată ce-ţi rezervă viaţa .
Cathy mai că sări din braţele lui Steve când îl văzu pe doctor apropiindu-se. Doctorul Gilbert era un bărbat voinic cu faţa roşie, cu o mustaţă falnică, şi o claie deasă de păr negru, care începea să încărunţească la tâmple. Avea o înfăţişare deloc potrivită pentru un doctor . Dacă nu ar fi ştiut că e un medic foarte bun, de la prieteni, niciodată nu s-ar fi dus la el, căci nu vroia să pună viaţa mamei sale în mâinile unui om cu faţă de beţiv care, la prima vedere nu îi inspira deloc încredere. Doctor Gilbert, pe numele său mic, Jack, părea palid şi se apropie de ei cu paşi nesiguri . Pe chip i se putea citi regretul şi teama . Dădu să spună ceva dar limba i se împotmolise în gură. Îi privi un timp pe cei doi, şi apoi îşi drese vocea, spărgând liniştea sfâşietoare .
- Bună ziua domnişoară Smith ! Ce mai faceţi, cum vă mai simţiţi ?
- Bună ziua ! Mulţumesc, nu se poate spune că fac bine . Dumneavoastră ?
- Nici eu nu pot spune că sunt într-o formă grozavă . Atâtea cazuri fără speranţă în fiecare zi . Odată şi odată ţi se ia .
- Aşa e . Nu cred că aş suporta să văd oamenii cum suferă atât, pentru ca apoi ce, să moară ? Şi bănuiesc că un caz fără speranţă e mama . La asta vroiaţi să ajungeţi?
- Aş fi vrut să nu fiţi atât de dură. Credeţi că mie nu îmi pare rău că nu o pot salva ? Credeţi că inima mea e atât de neagră încât să nu sufăr când văd că nu pot face nimic? Vă înşelaţi. Vă spun să nu judecaţi oamenii după aparenţe .
- Îmi pare rău că am spus-o pe un altfel de ton dar asta credeam că vreţi să insinuaţi .
- Nu. Dar într-adevăr, din păcate, mama dumneavoastră este un astfel de caz . Deja cancerul s-a întins şi la rinichi şi ficat. Situaţia este gravă. Foarte gravă. Vă puteţi aştepta la ce e mai rău. Din clipa aceasta, cancerul se poate extinde în tot corpul . Metastază . Mai bine ar fi să se stingă acum, Dumnezeu să mă ierte, dar ar suferi mai puţin .
Catherine mai avea puţin şi leşina dacă Steve nu era acolo. Chipul ei palid privea în gol spre podeaua cu gresie murdară. Ochii ei albaştrii limpezi erau goi şi roşii de atât plâns. Dădu să spună ceva dar gura i se distorsionă şi începu să plângă. Lacrimile i se rostogoleau pe obrajii unde se strânsese tot sângele. Doctorul se înduioşă. Se ridică de pe scaunul său şi se apropie de Cathy. O îmbrăţişă duios spunându-i cât de rău îi pare, apoi plecă fără să privească înapoi.
După ce doctor Gilbert îi părăsi, Cathy izbucni .
- Doctorul ăsta nu e bun de nimic! Cum poate spune că nu există nici o speranţă ? Dumnezeu e sus şi vede. Îl vede. Dar pe mama nu o vede ... Orice alt doctor ar fi spus că există şanse, într-adevăr mici, dar există .
- De unde ştii ? Din câte am auzit, doctorul este foarte bun în ceea ce priveşte meseria lui. Poate chiar spune adevărul...Zici tu, alţi doctori ar fi spus asta, dar crede-mă, ar fi făcut-o doar ca să îţi dea speranţe moarte şi să-ţi cheltuiască banii.
Steve, haide la ea... Simt nevoia să o văd !
Catherine se îndreptă cu paşi siguri către salonul ei. Deschise uşa şi intră.
- Mamă ... Mă auzi?
Miranda dormea. Fruntea senină, pleoapele închise, buzele zâmbind : niciun înger din cer nu ar fi putut fi mai frumos decât ea. Cathy se lumină la faţă când o văzu aşa fericită . Părea că e cea mai sănătoasă femeie de pe pământ. Boala nu îi afectase deloc aspectul tânăr. Nici părul nu îi căzuse într-atât încât să se poate vedea cu ochiul liber. Cathy avea grijă să o pieptene în fiecare zi. Avea grijă să o facă frumoasă-aşa cum fusese toată viaţa.
Cathy se apropie de patul ei şi o mângâie pe fruntea brăzdată cu broboane de sudoare.
Se aplecă deasupra ei şi o săruta pe obrajii palizi. Miranda îi simţi respiraţia caldă şi se trezi. O privi atent iar apoi îi zise:
- Cathy dragă, ce faci? Nu te-am mai văzut de o grămadă de timp. Ahh...
- Ce-i? Ce te doare?
- Burta. Mă doare rău .Parcă m-ar înţepa o mie de ace. Ahh !
- Stai liniştită, mă duc după doctor .
- Nu, stai ! Or să mă adoarmă şi nu vreau căci nu mai am mult de trăit. Nu vreau să-mi irosesc zilele care le mai am dormind .
- Mamă, nu spune asta . Doctorul a zis ...
- Ştiu ce a zis. Are dreptate. Nu poţi lupta împotriva sorţii.Credeam că ştii asta din propie experienţă.
- Da, dar ...
- Nici un dar. Au! Hai lasă-mă pe mine. Du-te să faci cumpărături pentru înmormântare.Ce?! Nu te uita aşa la mine. Sunt doar practică. Hai, fugi !
Catherine nu putu să zică nimic aşa că se hotărî să facă exact ce îi spusese mama sa. La urma urmei, trebuie să se aştepte la aşa ceva.
- Bine mamă. Te las! Te sărut şi te iubesc mult ! Să nu uiţi asta niciodată .
- Promit, nici în mormânt !
Steve o aştepta în hol. Când o văzu apropiindu-se, se ridică în picioare şi aşteptă ca ea să să se apropie de el.
- Steve, am vorbit cu mama. A fost coerentă.
- Cât mă bucur! zise Steve cu o dispoziţie de bine în glas.
- Ştii ce mi-a zis ? Mi-a zis să mă duc să fac cumpărături pentru înmormântare . Îţi vine să crezi ?
- Cum? Aşa ţi-a zis ea ? Nu-mi vine să cred ! Şi tu ce ai de gând să faci ?
- Mă duc la cumpărături... Vrei să vii ?
- Îmi pare rău. Nu pot veni . Ştii, bunicul vrea să mai trec pe la el .
- Care bunic ? Cel din partea tatălui sau cel din partea mamei ?
- Cel care stă la două străzi distanţă de tine. Bunicul din partea mamei.
- Aha.Atunci ok . Ne auzim la telefon .Nu?
- Da, sigur. Păstrăm legătura. Pa!
- Pa !
Steve şi Cathy coborâră scările în linişte. Când să se despartă, Cathy îl luă în braţe şi îl sărută pe ambii obraji .
- Steve...
- Da, Cathy ?
- Mulţumesc
- Pentru ?
- Pentru tot, mi-ai fost mereu alături. Îţi mulţumesc !
- N-ai pentru ce. E ceva logic să fiu cu tine când ţi-e greu . Doar eşti prietena mea cea mai bună, nu ?
- Da ... Normal.
- Pa! Pe altădată .
Cei doi prieteni se despărţiră. Cathy ieşi în stradă , chemă un taxi fluierând şi porni spre casă. Se urcă într-un taxi, marca Wolkswagen Passat, cam uzat pe afară, dar destul de comod înăuntru . Bancheta din spate era tapiţată cu o piele de culoarea cafelei iar scaunele din faţă aveau un imprimeu de tigru . Cathy îl salută politicos pe şofer şi îi spuse cu vocea stinsă adresa .
- Casa numărul 153 , aleea Stonehage, cartierul Dublehum. Zona optzeci şi unu .
- Ok, mergem pe Starley sau pe Brain ?
- Pe unde vreţi . Cum vi se pare mai uşor .
- Credeam că aveţi vreo preferinţă .
- Nu .
Şoferul era un bărbat înalt şi nepieptănat, foarte osos şi slăbănog . Era îmbrăcat în haine negre dezordonate. Fuma dintr-o ţigară, din care scrumul i se scutura într-o dâră pe vestă. Părul roşu avea mare nevoie de nişte foarfeci, căci îi cădea peste faţa lungă şi osoasă, răsucindu-i-se peste guler .
Taxiul se opri la un semafor iar Cathy se uită pe geam . Văzu un afiş al unui magazin de yoga . Văzuse acelaşi afiş lipit de gardul ei cu o zi înainte . Avea de gând să se ducă şi ea, după ce se vor linişti apele . Tot drumul gândul îi fu la Miranda . Îi părea atât de rău. Nici nu ştia ce să mai facă căci făcuse tot ce-i stătea in putinţă .
Când taxiul ajunse la destinaţie, Cathy plăti totalul şi coborî .
- O zi bună ! La revedere !
- La revedere !
Intră uşor în curtea întunecată. Casa era la fel, tot în întuneric . Păşi nesigură pe dalele de piatră, aprinse lumina în curte apoi se îndreptă spre uşa principală. Scoase cheile din ghiozdănelul ei şi descuie uşa . Intră, îşi lăsă ghiozdanul pe holul lung, frumos mobilat. În capătul holului era livingul, camera în care Cathy îşi petrecea cea mai mare parte din timp. Se îndreptă spre living şi aprinse becul bătând din palme. Podeaua era o tablă de şah, din careuri strălucitoare de marmură albă şi neagră. Şi tot cu marmură era înconjurat căminul, deasupra căruia stătea o placă încadrată de buchete de flori şi frunze de palmier. Lângă şemineu, înspre fereastra imensă, era o măsuţa din lemn de abanos, pe care Cathy îşi aranjase setul de ceai. Farfurioarele erau împodobite cu un blazon înfăţişând un îngeraş auriu gol-goluţ, ce zbura pe un scut roşu. La fel şi ceştile aveau câte un blazon de astfel . În centrul camerei tronau canapeaua şi cele două fotolii – Canapeaua avea un aer vechi deşi era destul de nouă . Fotoliile aveau aceeaşi tapiţerie de un gri murdar. Pereţii erau văruiţi într-un alb imaculat. Ansamblul livingului părea în regulă.Chic şi modern. Aşa cum îl decorase mama sa .
Cathy se trânti pe un fotoliu şi îşi lăsă capul pe spate. Mintea îi era copleşită de probleme. Ce va face cu mama ei dacă va muri, cum o va înmormânta ? Nu avea bani, trebuia să împrumute de la cineva . Banii familiei îi cheltuise pe operaţiile de până acum. Cathy era strâmtorată .
Gândurile Catheinei fură întrerupte brusc de ţârâitul telefonului. Aceasta se ridică alene după scaun şi se îndreptă spre măsuţa telefonului, care se afla lângă uşă .
- Alo ! se auzi o voce răguşită
- Da, cu cine vorbesc ?
- Bună seara ! Îmi cer scuze că vă deranjez la această oră târzie . Mă numesc Henry Jackman şi sunt angajat al băncii „ Still For You „ .
- Bună seara. Cu ce vă pot ajuta ?
- Păi, aş vrea să vorbesc cu doamna Miranda Smith. Se poate?
- Îmi pare rău dar mama nu este acasă. Eu sunt fiica ei. Cum vă pot fi de folos?
- O să sun altă dată . Îmi cer scuze de deranj .
- Nu , mama nu poate vorbi altă dată căci este la spital. Este pe moarte . Spuneţi-mi cu ce vă pot ajuta .
- Îmi pare rău că v-am deranjat . O să vă sun peste câteva săptămâni.Sper că până atunci se vor linişti apele.
- Ok . La revedere!
- La revedere! Îmi cer scuze încă odată !
- Nu-i nimic. Noapte bună !
- Noapte bună !
Cathy puse la loc receptorul îngândurată şi apoi se îndreptă înapoi spre fotoliul comod. Se adănci în moliciunea lui şi îşi continuă gândurile sumbre.
Trecu un ceas care lui Cathy i se păru o veşnicie. Îşi pusese mii de întrebări dar găsise decât foarte puţine răspunsuri. Era deja trecut de miezul nopţii iar Cathy era în aceeaşi poziţie, cea a fetusului, în fotoliul ei. Într-un final, oftă prelung şi se îndreptă spre dormitor. Traversă holul lung,întunecat şi intră în dormitor. Aprinse lumina. Camera era de dimensiuni obişnuite, comodă şi modernă. Draperiile erau cafenii, decolorate de soare, parchetul era nou, de culoarea cafelei cu lapte. În partea stângă se găsea un şifonier imens, iar în dreapta patului-de o singură persoană, o noptieră lucrată în filigram. Se trânti în pat, aşa îmbrăcată de zi cum era şi închise ochii pentru o clipă. Auzi un pocănit şi se trezi. Se schimbă într-o mare grabă în pijamale. Stinse lumina, se urcă în pat şi trase cuverturile până la bărbie . În întuneric începu să revadă în minte toate întâmplările zilei .


* * * * * * *

Ora 4 : 30. În casă - o linişte ca de mormânt. Afară bătea vântul. Sub tocul ferestrei de la dormitor, un vârtej de frunze începu să se zvârcolească asemeni unei morişti atinse de o pală de vânt. Cathy dormea liniştită. Părul ei auriu se revărsa mlădios pe perna de catifea. Dormea liniştit şi uşor. Visa. Ceva frumos. Pieptul i se mişca ritmic, după cum respira. Pleoapele erau închise, calme, iar fruntea îi era netedă, fără nici un rid, fără nici o încruntare . Buzele pline se deschideau şi se inchideau în funcţie de respiraţia ei. Semăna cu Miranda, părea un înger când dormea.
Deodată, visul se transformă în coşmar iar, somnul ei, din liniştit şi uşor,deveni trepidat şi adânc. Fruntea i se încreţi, pleoapele îi tremurau, iar gura i se strâmba într-un mod nefiresc. Respira sacadat. Corpul îi sălta în sus, şi la fiecare salt, scotea câte un geamăt înăbuşit . Degetele i se încleştară, apucară strâns cearceaful în culori pastelate, iar apoi se ridică în fund delirând, spunând vorbe fără sens . Avea pe chip o expresie nebună . Brusc, se trezi. Coşmarul luase sfârşit . Se ridică din pat, aprinse lumina şi se duse la baie să se spele pe faţă. Inima îi era copleşită de presimţiri sumbre.În baia cu gresie maro şi faianţă bej, Cathy se uita în oglindă. Era răvăşită. Ştia că avusese un coşmar, dar nu îşi amintea ce se întâmplase în el. Capul o străfulgera cu dureri scurte şi intense. Deschise dulapul cu medicamente şi îşi luă un calmant, apoi se întoarse în pat, mergând alene. Se întinse în pat, se înveli şi închise ochii.
Nici nu închise bine ochii, că somnul veni imediat la ea. La început un vis frumos, mergea pe o alee îngustă, într-o noapte cu lună plină . Pe o parte şi pe cealaltă erau plantate viţe de vie şi tufe de trandafiri; ele alcătuiau o boltă deasă prin care abia se vedeau stelele. Aleea ducea spre o o casă în stil elisabethan, mică şi de o frumuseţe desăvârşită, cu grinzi negre de lemn, pereţii văruiţi în alb şi coşuri de fum din cărămidă. Mergea alături de un bărbat. Un bărbat înalt şi extraordinar de chipeş. Avea părul de culoarea cafelei prăjite, lung, până aproape de umeri şi purta o pălărie de piele uzată . La gât îi atârna un şnur de piele care îi dispărea în V-ul cămăşii. Avea ochii albaştrii pătrunzători, iar tenul îi era bronzat de soare. Tot drumul fu parcurs în linişte. O dată ajunşi în faţa casei , bărbatul urcă scările şi bătu la uşă. În câteva minute îi răspunse o femeie înaltă şi suplă. Purta o rochie de un maro-stins cu un model floral abia vizibil desenat cu negru, şi avea guler înalt. Destul de simplă, cu toate acestea, era mai atrăgătoare decât fetele sumar îmbrăcate. Părul roşcat îi era strâns sub o pălărie mică şi neagră, împodobită cu mărgele albe. Ochii îi erau negri şi scăpărători, iar buzele îi erau pline şi roşii .
- Vă aşteptam ! Intraţi să bem o cafea ?
- Nu, mulţumin, răspunse bărbatul chipeş. Hai să mergem!
- Imediat, Jim, îmi iau poşeta şi mergem .
- Aştept .
După ce Jim rosti ultimele cuvinte, el împreună cu Cathy, se aşezară pe trepte şi aşteptară în tăcere. Când femeia veni, Jim se ridică în picioare şi o luă de braţ .
- Alice, hai să mergem pe lângă lac. Ce zici ? Ţi se pare o idee bună?
- Ok, Jim, mi-ar plăcea .
Cathy era tăcută, la fel cum fusese până acum. În vis, ea decât asculta. Nu îi cunoştea pe oameni, nici măcar din vedere. Visul i se părea straniu, dar atât de real ...
- Cathy, ce mai faci ? Cum te mai simţi ?
Cathy nici nu realiză când îi ieşiră vorbele din gură .
- Bine, mulţumesc. Tot sunt supărată dar asta e.
- Da, va trece .
- Sper .
- Cu siguranţă, aşa va fi. Uneori, când ai impresia că totul s-a sfârşit, viaţa îţi oferă un nou început. Trebuie doar să-l recunoşti .
- Da, probabil că aşa este .
Deodată, Cathy începu să plângă. Chipul îi era ud de lacrimi. Jim se grăbi să o liniştească. Veni spre ea, o luă în braţe şi o mângâie uşor pe părul blond.
Îmbrăţişarea lui Jim începu să fie din ce în ce mai strânsă. Afară începu să picure. Cerul îşi scutura lacrimile reci peste ei. Lacul lângă care se aflau, dispăru în ceaţă. Brusc, nu mai era zi, ci noapte. Aproape beznă. Erau luminaţi decât de un felinar cu o putere slabă. Cathy îşi ridică privirea spre Jim . Dar...
Şoc !
Persoana la care se uita era alta. Nu mai era Jim, ci un bărbat foarte înalt cu o conformaţie atletică. Avea părul negru ca abanosul, iar ochii îi erau căprui şi limpezi. Buzele erau subţiri şi roz, iar nasul drept şi cu o mărime potrivită. Cathy putu să observe toate aceste detalii pentru că acum se afla în braţele lui. Încercă să scape din strânsoarea lui dar nu reuşi decât să se apropie mai mult de el. Duhnea a băutură - o împuţiciune care făcea să-ţi lăcrimeze ochii şi-ţi tăia răsuflarea. Era putoarea haznalelor iadului. Cathy icni de scârbă. Bărbatul o strângea din ce în ce mai tare iar Cathy aproape că rămăsese fără aer. Se zbătu, încercă să dea în el, dar degeaba. Cathy se resemnă, nu mai încercă să scape, se lăsă moale ca o cârpă şi leşină.
Cathy încă visa. Dar tot nu se trezise din leşin. Se afla singură într-o beznă totală, într-o mare de întuneric. Inima aproape că îi ieşea din piept la cât de repede bătea. Era complet debusolată. Abisul negru şi mut fu luminat de o lumină slabă şi străpuns de un glas bărbătesc. Lumina se mărea din ce în ce, iar glasul se auzea tot mai aproape. Cathy începu să fugă disperată spre lumină şi gălăgie. Vroia neapărat să scape de întuneric şi tăcere. Acum, într-adevăr, visul ei deveni un coşmar.
Se afla într-o încăpere plină de curbe şi unghiuri ascuţite, cu mobilă minimalistă, lumini ascunse şi picturi ciudate. Era pusă într-un fel de altar al neobişnuitului. Bărbatul o scutura puternic, căci ea era leşinată. Violenţa pe care o exercita acel bărbat era imensă. Când Cathy îşi reveni în simţiri, bărbatul ţipă o dată atât de tare la ea, încât Cathy aproape că leşină din nou de sperietură. Bărbatul începu să o lovească în ciuda zbaterilor ei. Pur şi simplu, era prea puternic pentru ca ea să-i poată ţine faţă. O durea atât de tare încât până şi glasul îi amorţise. El se îndreptă spre un dulap lăsând-o aproape incoştientă. Îl deschise, luă un sul de sfoară şi se întoarse spre Cathy cu o expresie sălbatică pe faţă.
- Cathy dragă, nu-i aşa că eşti fată cuminte? zise bărbatul cu un rănjet crud şi malefic pe faţă.
- Te rog , lasă-mă în pace. Promit că nu-i zic nimic Clarei ! Pe cuvântul meu !
- Nu te mai ruga atât şi nu mai promite strâmb. Nici măcar cuvânt nu ai .
Începu să râdă. Râdea fals, parcă făcând-o dinadins. Când Cathy îl auzi spunând asta, lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe obraji.
- Nu mai plânge, Catherine !
Cathy nu se putea opri din plâns, iar asta îl enerva pe el .
- Am zis să nu mai plângi ! Termină odată cu smiorcăitul ! Tu n-auzi?
- Te rog, lasă-mă în pace ! Nu o să zic nimic. Mă jur!
Aşa deci, te juri ? Ce crezi că dacă te juri o să te cred ? Şi o să te las în pace? Nu scapi tu aşa uşor de mine, stai liniştită. Bună alegere am făcut când te-am înfiat.
- Mamă, tată, de ce nu sunteţi aici cu mine? De ce ?
- Cu cine vorbeşti păpuşă ? Ai înnebunit? Mămica şi tăticul tău sunt morţi !
Cathy nu mai suportă chinurile lui şi începu să ţipe după ajutor. Parcă se aflau în gură de şarpe. Ţipă atât de tare încât îşi pierdu cunoştinţa. Cathy mai auzea decât ecoul unor zgomote seci iar acelea deveneau din ce în ce mai difuze.
Adormi ...
Visul Catherinei părea atât de real şi extrem de complex în fapte şi trăiri . Poate că lucra subcoştientul ei, se temea că se va întâmpla asta sau ceva asemănător. Sau poate visul era o prevestire că va avea să se întample ceva rău cu ea .
Cathy se trezi din nou , într-o cameră de dimensiuni obişnuite. O cameră veche şi austeră. Draperiile erau decolorate de soare şi aveau un aspect neîngrijit, iar parchetul era zdrenţuit şi uzat. Pe pat era aranjată neglijent o cuvertură galbenă cu un model de flori de albăstrea. Cu toate că aceasta era camera cea mai urâtă din toată casa, în ea, Cathy se simţea cel mai bine. Cathy stătea liniştită într-un fotoliu de un verde-pal, rezemată de spătarul lui moale. Se ridică cu greutate din el, cu ideea de a se duce în sufragerie, şi merse cu paşi siguri spre uşa din lemn. O deschise şi se îndreptă spre sufrageria bine aerisită. Camera era mare şi foarte luminată. Pereţii erau vopsiţi într-un bej murdar, iar mobila era din lemn de cireş. Cathy se îndreptă spre una din ferestre şi privi afară. Văzu o femeie scundă, grăsuţă cu părul şaten încărunţit la tâmple. Aceasta se îndrepta spre o Toyota veche şi uzată. Privirea i se îndreptă spre Cathy, îi zâmbi dulce şi îi făcu cu mâna Acelaşi gest îl făcu şi Cathy, apoi se întoarse şi se tolăni într-o canapea grena. Auzi portiera maşinii deschizându-se şi închizându-se, torsul motorului şi fâşâitul tot mai îndepărtat al pneurilor pe căldărâmul umed. Un fior rece îi trecu pe şira spinării. Era singură cu el acum .
Parcă citind gândurile Catherinei, el apăru în pragul uşii imense .
- Bună, Cathy ! Ce faci ?
- Bine. Stăteam. Tocmai a plecat Elaine.
- Mda, ştiu. Şi-a luat la revedere de la mine .
- Da, de la mine nu ...
- Stai liniştită, se va întoarce repede. Până atunci, vrei un ceai sau un pahar cu lapte ?
- Nu, mulţumesc .
- Nici un pahar cu apă ? Sau o limonadă ...
- Da, o limonadă aş vrea, zise Cathy neştiind ce să accepte; oare de ce era aşa insistent să-i ofere ceva de băut când nu e Elaine acasă. Nu asta era întrebarea cea mai dubioasă, ci de ce se simţea ameţită după ce bea din ce-i oferea el. Trebuia să vadă ce se întâmplă cu adevărat. Avea un plan.
El se îndreptă spre bucătărie cu un rânjet pe buze. Acest EL, era un bărbat destul de înalt, dar şi destul de corpolent. Avea părul grizonat, ochii albaştri, goi, şi nasul mare. Figura lui era haioasă şi jucăuşă. Se numea Mark Stevenson, şi era un doctor ieşit la pensie. Toată lumea avea încredere în el, căci salvase multe vieţi, şi rezolvase multe cazuri ce pentru alţii păreau imposibile. Dar nimeni nu ştia ce se ascunde în spatele profesionalismului lui. Nici măcar soţia lui, Elaine .
Mark se întoarse cu un pahar de limonadă rece. Îndreptă paharul plin ochi spre Cathy, iar aceasta vru să-l apuce, dar, din greşeală, îl scăpă. De fapt, nu chiar din
greşeală ci doar în aparenţă. Paharul căzu jos, pe podeaua din lemn şi se făcu ţăndări.
- Doamne, ce am făcut ?! Curăţ imediat! spuse Cathy şi fugi spre bucătărie .
- Nu, stai ! Mă duc eu ! Stai la locul tău. Stai, am zis ! zise Mark aproape ţipând, cu glasul tremurat, plin de nervi .
Cathy rămăsese perplex la reacţia lui şi se opri. Se întoarse în sufragerie şi se aşeză la loc. Între timp îl auzi pe Mark înjurănd şi blestemând în bucătărie .
- Te simţi bine, Mark ?
- Da, stai acolo. Îţi fac altă limonadă. Stai liniştită !
- Nu mai vreau, mulţumesc. Nu mai e nevoie .
- Ba sigur că vrei dar nu mai ceri că ţi-e ruşine. Stai liniştită. Nu trebuie să-ţi fie ruşine. Mie îmi poţi spune tot .
- Da. Mulţumesc !
Cathy era acum convinsă că ceva era în neregulă....
Bărbatul veni în sufragerie cu un alt pahar de limonadă şi cu o mătură să strângă cioburile. Cathy se oferi să-l ajute dar fu imediat respinsă .
- Vezi-ţi de limonada ta ! Mă descurc eu aici. Ia gustă şi spune-mi, e bună?
Cathy gustă, mai mult îşi udă buzele şi dădu verdictul :
- Foarte bună ! Dacă nu te deranjez, mă duc sa beau limonada la mine în cameră. Se poate ?
- Desigur, cum vrei tu. Dar să aduci paharul la bucătărie.
Cathy se îndreptă spre camera ei. Deschise uşa şi privi în jur. Totul era roz. De la pereţi până la detaliile de pe veioza de noapte. Se aşeză pe patul tip Barbie, şi se întinse cât mai comfortabil. Paharul cu limonadă îl pusese pe noptieră. Se hotărî să nu-l bea.
După un timp auzi un ciocănit la uşă, şi apoi un glas .
- Gat , Cathy ? Ai băut limonada ? Căci vreau să spăl vasele.
- Da, imediat !
Cathy se ridică cu repeziciune din pat, luă paharul plin şi aruncă conţinutul pe geam, apoi se îndreptă spre uşa, tot roz.
- Mulţumesc, a fost foarte bună !
- Mă bucur că ţi-a plăcut. Hai că te las, mă duc în bucătărie.
Mark se îndepărtă de camera ei, iar Cathy se întoarse în pat. Parcă o fura oboseala. Respiraţia îi deveni uşoară. Trupul lui Cathy dormea, în vis, dar ea vedea tot ce se întâmpla în cameră. Văzu cum un fluture zbură deasupra trupului ei. Apoi văzu cum se deschise uşa uşor. Văzu cum intrase Mark fără nici o jenă. Cum se îndreptă spre pat, şi îi luă trupul în braţe, apoi ieşi din cameră. Se duse cu trupul Catherinei în bucătărie şi deschise o trapă din podea. Coborî nişte scări şi ajunse într-o încăpere ţinută pe post de pivniţă. Se duse în cel mai îndepărtat şi negru colţ al pivniţei şi deschise o uşă metalică. Bezna fu pătrunsă de o lumină orbitoare venită din acea altă încăpere. O băgă pe Cathy înăuntru şi o aşeză pe un pat de spital. Camera era de dimensiuni mari, văruită într-un alb imaculat. Până şi mobila era albă. Mobila era alcătuită mai mult din dulapuri şi mese pe care erau întinse tot felul de borcănaşe cu substanţe colorate în ele, cu tot felul de instrumente chirurgicale. Era laboratorul lui secret .
După ce o lăsă pe Cathy pe patul alb, Mark se îndreptă spre una din mesele pline cu instrumente chirurgicale şi de acolo luă un bisturiu . În acelaşi moment, Cathy se trezi
buimăcită şi-l văzu pe Mark apropiindu-se de ea. Ţipă o dată atât de tare încât până şi doctorul se sperie şi făcu un pas înapoi.
Ţipătul o trezi pe Cathy de-a-binelea. O trezi cu adevărat din somn şi din coşmar. Se trezi plângând, dar nu ştia de ce. Cu faţa albă, cu buzele palide şi ochi înlăcrimati, ţinând între degete câteva bucle smulse, avea o expresie sălbatică. Era zăpăcită. Pur şi simplu nu-şi amintea ce visase. Îşi amintea decât că fusese un coşmar, resimţea sentimentele de frică. Şi ce mai coşmar, dacă se trezise plângând.
Se ridică din pat şi privi pe fereastră. Era încă noapte. Soarele nu răsărise. Deşi nu dormise mult, era destul de vioaie. Nu mai avea nici pic de somn. Se duse în bucătărie, îşi făcu cafea şi o bău în linişte. Apoi se îmbrăcă în nişte haine lejere şi porni spre mama sa, la spital.

Vizualizări: 110

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Ilies Simona pe Decembrie 15, 2009 la 1:17am
Este superb ,chiar esti de admirat.Cred ca vei avea foarte mult succes .Sincere felicitari din partea mea!
Comentariu publicat de NEACSU VIORICA pe Decembrie 14, 2009 la 6:34pm
Quer enviar Scraps Gráficos?
Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Decembrie 14, 2009 la 11:52am
Autentic talent. Maturitate literara la varsta adolescentei. Sa-ti calauzeasca Dumnezeu pasii in viata si sa-ti inmulteasca harurile!
Comentariu publicat de Alina Kristinka Catunescu pe Decembrie 14, 2009 la 10:08am
Extraordinar,Dumnezeu ti-a dat talent,ai grija sa prelucrezi acest talent.....sa citesti mult ca sa-ti imbogatesti vocabularul.....sa vrei sa ajungi pe cele mai inalte culmi....Succes in continuare!
Comentariu publicat de Dimitrio pe Decembrie 13, 2009 la 1:22pm

Sarbatori fericite!
Comentariu publicat de Dimitrio pe Decembrie 13, 2009 la 1:15pm

Congratulation !
Comentariu publicat de katharos_ pur pe Decembrie 13, 2009 la 12:28pm
Teama imi e ca in aceasta societate
de frumuseti (ca si aceasta )ne vom bucura "doar pe la spate"
Guvernantii nu vor asigura niciodata un cadru de promovare oamenilor cu adevarat valorosi, talentelor in devenire .Felicitari acestei fetite, deosebit de talentate !
Comentariu publicat de paparuz adrian pe Decembrie 13, 2009 la 10:15am
uimitor!
daca inca mai avem asemenea copii talentati ,putem spera in viitor
nu-mi ramane sa fac decat o adanca reverenta
felicitari si succes ,ELLA!
Comentariu publicat de Sofia Sincă pe Decembrie 13, 2009 la 10:01am
Felicitări elevei, succes scriitoarei de mâine!
Comentariu publicat de andrei calarasu pe Decembrie 13, 2009 la 3:55am
Cata sensibilitate la acest copil ? Doamne Doamne cat de bine este sa fii tanar....Daca la aceasta varsta a scris atat de frumos ,ce va fii dupa cativa ani....I-i doresc multa sanatate iar restul vine de la sine.Mult noroc si datii drumul inainte.
Andrei Calarasu

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor