caut azil într-un mit

[katya kelaro]

nu mai e mult până când îmi voi scoate un rinichi şi-l voi vinde
apoi un picior, un braţ, un ochi măcelărindu-mi propriul trup

am nevoie de un timp în care vopseaua e încă udă pe frunze
în care să uit că iubirea e doar autosugestie
de fapt, adam n-a iubit-o pe eva până când nu i s-a spus:
«creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul»

aparţin unei generaţii care nu se revoltă decât în vis
martor incomod unei zile purtate de la un spital la altul
mâini de păianjen răscolindu-i maţele pipăindu-i creierul într-un mod indecent
m-aş arunca de pe poarta sărutului în gol
pământul livid abia-şi mai injectează insulină prin vene s-a uscat
oraşul e un ficat mărit de colesterol prea mult fumat o faţă buretoasă bătrână bolnavă
eu sunt un vierme înlăuntrul lui mă zbat să devin
fluture m-aş întoarce în mit
însă acolo n-au ce căuta canceroşii
acolo dumnezeu e puţin gesturile sunt simple trăiesc un timp putred un timp hâd
poezia nu mai e o velinţă sacră nici un papirus sigilat cu săruturi

când gândesc, vreau să nu mă vadă nimeni
ar fi ca şi cum ar asista la crizele unui epileptic
lumea de care mă izbesc are sârmul ghimpat
hristos a purtat o coroană
ca un şarpe cu pene
eu îmi port spinii în ochi, pe sub piele, -n timpan
sunt o frescă zgâriată, un graffitti
legătura dintre bărbat şi femeie a murit
mă simt androgină pentru că
nu s-a născut nimeni să mă iubească atât de profund
încât să mă vindece
de rabie

oraşul e doar un auschwitz
am tatuat un număr de cnp un număr de stradă de scară
de bloc de etaj inventarul e simplu: căsuţe goale ici colo un bif
din ceea ce ştiam la începuturi s-a ales praful
universul cândva alb e gâtuit de un vid
a erupt peste noi un vezuviu
ne-au închis de vii într-o boabă de chihlimbar
am murit cu ochii deschişi înecându-mă cu răşină

în larg

[caterina scarlet]

e bine fata mea. o să m ai vii și cu alte voci dar asta e limpede, i se vede conținutul. chiar tu ești cea care secretă rășina ce s-a coagulat în jurul realității, una din formele ei studiate de tine. sigur că există și imagini frumoase, dar de ce să  n e îngropăm capul în ele și să nu recunoaștem distrugerea care merge cu pași mai  mari decât trăirile idilice. în definitiv ne putem sinucide râzând în hohote dar oare merită viața o asemenea renegare?ai tras un semnal de alarmă! bravo! dar tot cu bâta vor pricepe...

[Valentin Butnariuc]

Întrebare: care e relaţia dintre originalitate şi talent (poetic)? Avem în acest poem mostre indubitabile de originalitate, de invenţie (poetică): "un timp în care vopseaua e încă udă pe frunze", ca să nu mai vorbim de           ideea că trebuie să fim iubiţi "profund" pentru a ne vindeca nu de singurătate, de nefericire, nu, nici vorbă,              ci de... "rabie". Profund personală e şi viziunea aceasta a unui spaţiu ("oraşul") măcinat de boli cumplite - are

"o faţă buretoasă bătrână bolnavă"... Viziuni halucinante, bine susţinute de "recuzita imagistică"( ar trebui

citat aproape întreg poemul. Atmosferă de coşmar, timp al unei generaţii "care nu se revoltă decât în vis"...

iar eul liric oscilează între statutul de "martor incomod unei zile purtate de la un spital la altul" şi cel de

"vierme". Când scriem, fie versuri, fie proză, ne izbim de zidul ce se interpune obligatoriu între trăirile

noastre, între sentimentele nutrite şi revoltele ce ne inundă, şi, de cealaltă parte, de forma pe care o

dăm tumultului nostru sufletesc. Poeta noastră cunoaşte secretul anihilării acestui baraj, nici urmă din

sforţările (nu o dată sortite eşecului) ale altora de a face permeabilă această barieră "naturală".

Cu consideraţie, 

[Nelea]

[Moldovan V. Dorin]

E bine sa ne exprimam si suferinta dar bucuria vietii si a iubirii , aduce alinare si speranta.

[Any Tudoran]

Friends Images at ImageHousing.com

[Arhetipal]

sper ca aparitia cratimei in "creşte-ţi" e o licenta poetica... :)