„ce simfonie înaltă / viaţa” când „ morgane umbre cad în palma ierbii”.Mioara Băluţă. Ex. V. Becart

Scrierile poetei Mioara Băluţă (cuvânt de întâmpinare...)Valentina Becart

„ce simfonie înaltă / viaţa” când „ morgane umbre cad  în palma ierbii”...

          Aplecându-mă asupra scrierii şi făcând o analiză mai profundă, descopăr în opera poetică a d-nei Mioara Băluţă o „voce lirică” remarcabilă, un stil deosebit, un limbaj rafinat, o conştiinţă creatoare ajunsă la un grad de plenitudine.

          Poeta Mioara Băluţă ( cu un deosebit simţ al sonorităţii cuvântului) caută înţelesuri, profunzimi ,dincolo de aparenţe, de „vitrina” în care realitatea îşi expune iluziile multicolore, mătăsoase, alunecoase....

                “ E iarnă poete, o iarnă albastră // Cu iz de cerneală uscată-n hârtii”   ( Solitar).     

                     

        Există în aceste versuri o teamă ancestrală, poeta, cu “fărâma de suflet”lăsată la vedere constată cum “umbre în haită se-adună nebune” şi, astfel, sfâşierea va fi inevitabilă… iar “urletul” va determina luna să se ascundă în nori… pentru a nu fi martora atâtor nedreptăţi.

                “Un viscol de vorbe te-alungă din lume  // Iar tu le dai nume poetic: ninsori” ( Solitar).

      Simbolurile-imagini, încărcate de afectivitate, muzicalitate, se oferă sensibilităţii cititorului fără a obtura, ci, dimpotrivă, clarificând gândurile. Fiinţa poetică este ca un receptacul, ca un senzor deschis spre lume – fiind străbătută de numeroase forţe necunoscute  - ce par uneori:

“ pulbere de lumină  // pe o carte şi… praful // din umbrele // moarte”

Liniştea mea // nu ascunde nimic” spune poeta pe un ton aparent detaşat, sobru, lipsit de stări contradictorii… în timp ce “privirea alungă // ultimul vis pe fereastră”… ( Statică).

       Zvărlite de valurile gândului pe ţărmurile însorite ale expresiei poetice, versurile autoarei Mioara Băluţă se “expun” în toată nuditatea, frumuseţea şi gingăşia lor în faţa celor ce vor să descopere noi forme, noi linii. “nu-mi pune cod de bare  // pe ideile nude  // Lasă-le-n dantela lor de-nsingurări  // să se vândă zăpezii” ( Fără cod de bare).

       Expresii ca: “la mine-i toamnă”, “mă rugineşte-n mov”, “eu // desfrunzindu-te”, “fire de praf în ochii veşniciei”, “aripile s-au îngălbenit”, “descântecul iubirii efemere”, “nisipurile ştiu multe poveşti”… traduc ruina timpului -  întreţinând astfel  - o anumită stare de mâhnire, rostogolire, de risipire într-o noapte a coşmarului….

      Nu pot trece neobservate neliniştile spiritului şi nici efervescenţa ideilor.

Adâncul meu se destrăma-n nisipuri  // când palma ta îmi tulbura fiinţa // şi-mi ascundeam sub pleoape neputinţa  // în faţa trecerii prin anotimpuri” ( Rătăciri).

       Şi iată cum “poeme-albe”, respirând aerul proaspăt al munţilor, pline de sensibilitate, fac să vibreze, să tresară “fiorul  // cuvintelor ce se-mpleteau măiastru” – cuvinte însoţite de metafore-bijuterii: “păream un râu şi-ţi unduiam în şoapte”. Lirismul provenit din sfera imagistică luxuriantă, debordantă, crează stări, emoţii, înlănţuiri de trăiri – când limpezi, senine… când tulburate de vânturile aspre ale amintirilor…

        Cutia Pandorei a fost mereu o ispită de neînvins… şi-atunci “păcatul” răscolind în sânge – patimile adormite – şi-a strigat pe nume fiecare “exilat” în valea plângerii… Căutând în lumina mângâietoare a zorilor imaginea iubitului, poeta, cu nostalgie şi durere în suflet se întreabă cum a fost posibil ca un sentiment atât de nobil ( iubirea) să fie doar o “farsă”, o amăgire ce a lăsat şi continuă să lase răni în suflet. Având rezonanţe adânci în planul sensibilităţii, izvorând din tonalitatea înaltă a celui mai sublim sentiment, cu toată bogăţia de culori, de pasiuni – cuvintele se revarsă din albia lor – amplificându-şi efectele, irosindu-şi întreaga energie în scopul triumfării formei estetice. Fiecare cuvânt are accente, armonii, tonalităţi în funcţie de receptivitatea emoţională, trăirile intuitive şi fondul estetic ale poetei.

         “Prin cuvinte respir //  poezia mă amăgeşte cu dragoste // tac, ascult şi dau vina pe primăvară” ( Draft).

          Florile nopţii se deschid parcă anume pentru trăirile poetei ce-şi lasă gândurile în voia parfumurilor îmbătătoare.Pentru a ajunge la o adevărată cunoaştere,  poeta trebuie să-şi lase mintea vrăjită, spiritul să urce pe cele mai înalte trepte ale misterului  - acolo unde izvoarele înţelesurilor curg nestăvilite… aceasta ( poeta) receptând nuanţe, ecouri cromatice variate – aducând astfel la lumină senzaţii estetice inedite.

“Ştii, dragul meu // Deja la mine-i toamnă  // Cu iz de levănţică scuturată //  Mă rugineşte-n mov  // Şi mă condamnă  // Să ard mocnit  // De timp îngenuncheată

…..

Licori sălcii  // M-adorm ca nişte hoaţe //  Captivă într-un fluture de gând // Străină  // eu // Cu sufletul în braţe  // Mă dărui clipei  // prefăcută-n prund

Ştiu, dragul meu  // Că piatra mea te doare // Ţi-e noaptea mare  // Într-o lume mică // Te simt // Mă cauţi  // Cu înfrigurare  // C-adie-n jur // Parfum de levănţică” ( Mov ruginiu).

          Oricâtă culoare ar pune poeta pe paleta creativităţii... se întrevăd umbrele neliniştilor, ecourile surde ale întrebărilor torturante, neîmpăcate cu destinul închis într-o clepsidră în care rănile „înfloresc” cu fiecare răsărit...

          Deţinătoare de rezerve spirituale, strecurându-se cu agilitate printre obstacolele ce stau în calea cuvintelor îmbobocite – poeta caută ineditul, inefabilul în spaţii nu tocmai accesibile.

Expresii ca: „se destramă lumina din ceruri”, „timpul lacom”...

pe lăngă noi trec zilele în grabă”, „mii de dorinţe-n suflet se închid //  din umbre se ridică-acum un zid // iar nopţile de tine mă întreabă” ( Neuitare)...  scot în evidenţă imaginaţia revelatorie, răscolitoare... frângerea echilibrului lăuntric  ce este umbrit de îndoială, tristeţe, dezamăgire...

          Lumina este preferată întunericului unui „trup troienit” care observă zi de zi „timpul cum roade din mine // ca un stol de păsări în cununa unui cireş. //  Însă nici măcar atunci // simţurilor mele nu li se va tăia respiraţia...” ( pe gânduri...)

Crede poeta „într-o altă viaţă”? în recâştigarea paradisului pierdut? Este posibil...

Lumina interioară a spiritului este tocmai Cuvântul – acest miracol ce te determină să conştientizezi că eşti „fiinţare”... şi rostul tău în lume este acela de a da valoare propriei tale existenţe. O existenţă, o realitate din care lipseşte ceva, cineva... şi-un vid se deschide în faţa „zilelor aurite” altădată....

       „ iar toamna asta-ncepe să mă doară // Cu auriul ei ce-ar vrea s-alinte.” ( Eu nu mai cred în galben niciodată).

          Cuvântul turnat în tipare noi „doar te descompun în litere pe care le pun la presat într-o carte”... nelipsit de fineţea spirituală, nobleţe, tensiunea gândurilor – transmite pe cale sugestivă singurătatea poetei care nu se lamentează... dimpotrivă, se retrage sub vălul protector al discreţiei...

Nu, eu nu-ţi vorbesc ţie // vorbesc numai sufletului meu // vândut singurătăţii” ( Draft).

           „Dincolo de graniţa inimii mele” spune aceasta... pângând, plângând „întotdeauna prefăcută în păcat” – simţind spaţiul real, mărginit, asemenea unei închisori care o striveşte şi-o condamnă pe nedrept la ruinare lentă - trebuie să mai existe ceva!

         „Mi-e trupul lemn de trandafir” – recunoscând prin aceasta dominaţia legilor lumii, legi perisabile, supuse degradării.... „şi cu braţele desfăcute a îmbrăţişare // şi viaţa întinsă între patru // cuie cardinale” mai caută „punctul”, poarta spre o altă realitate... acolo „unde adevărul nu cunoaşte deşertul”( Nu sunt un înger).

            Dorinţa de evadare, de căutare a unei noi ordini a lumii ( poeta fiind predispusă călătoriilor iniţiatice), este redată, sugerată, esenţializată în versurile ce urmează:

„N-am aripi albe // nu // eu nu sunt  înger // dar am atâta lumină încât // întunericul nu mă poate străpunge // vorbele nu mă pot răstigni”

 ( Nu sunt un înger).

          „Prin moarte întreaga existenţă se purifică, îşi modifică structura, trece într-un alt plan ontologic. Devenind pură esenţă, ea se sustrage oricărei corupţii” --------

          Freamătul lumii exterioare predispune la visare, favorizând starea de graţie, de revelaţie. Metaforele deosebite ajunse în stadiu de cristalizare... aduc la suprafaţă stările lăuntrice aflate sub semnul apăsătoarelor singurătăţi şi a furtunilor ce ameninţă fiinţa.

„se cuibăresc sub gene mii de fluturi”, „ ardeam mocnit ca doi cărbuni în scrum”, „îţi sunt aici tu însă-mi eşti departe // visând la un tărâm necunoscut”   ( Însingurare).

          Culorile contradictorii ( alb-negru) simbolizeză dualismul intrisec al fiinţei umane, conflicte ale unor forţe care se manifestă la toate nivelele existenţei. Gândul ( plin de miez) conferă contur stărilor sufleteşti adânci şi reprezentative – stări din care nu lipsesc: îndoiala, tristeţea, teama de „exfoliere” a tuturor speranţelor, sufletul curbându-se sub povara tăcerilor ameninţătoare...

„aripile s-au îngălbenit”, „ lumina brodează pergamentele sufletelor // răsucite spre îngropăciune”, „nisipurile ştiu multe poveşti  // în schimbul nopţii de dragoste( Efemeride).

             Poeta caută în vis un spaţiu necenzurat de manifestare, un loc de relaxare ( „voi alege un loc printre aştri”), o formă de evadare pe un ţărm al liniştii... dar „visele osândite să-şi caute dimineaţa”... „picură auriu” şi silenţios „împrejur neliniştile”...

          În scrierile autoarei Mioara Băluţă apar simboluri variate cu putere remarcabilă de sugestie. Amintim, astfel, piatra ( simbol al inutilităţii de a te opune curgerii vremii).

         „viaţa seamănă cu un râu de cuvinte  // prin care trecem împreună // rostogoliţi  // din piatră  // în piatră( Efect).

         Şi când  „fântâna mea cu vise a secat // m-am risipit în vânt // şi lângă mine //  nici umbră nu-i cu cerul  // să mă-mpart( aiurare)... şi-atunci cum să nu-ţi simţi sufletul mutilat şi să te întrebi:

              „oare ce iarbă va creşte prin mine?” ( însemne).

Negăsindu-şi liniştea, poeta caută puncte de legătură cu transcendentul, cu orizonturi unde timpul şi spaţiul nu-i pot afecta „făptura de lut” ------

            Scrierile autoarei  poartă amprenta timpului ce mistuie în trecerea lui... bucuria, vitalitatea, lumina vieţii. Acest ceremonial al trecerii lucrurilor spre nefiinţă... fac sufletu-i înfiorat să tresară – suflet înfăşurat în zădărnicii -  în care se deschid abisuri de regret şi tristeţe. Condamnată să ardă ca o candelă în noapte, inima poetei nu se resemnează, nu renunţă la iubire. Tânjind după mirajul paradisului erotic şi contopirea cu sufletul pereche ( cu prinţul de fum), chiar dacă uneori „port crucea din cupola sfărâmată // şi-o rog în gând să-mi fie vindecare” ( Eu nu mai cred în galben niciodată)... aceasta aşterne pe hârtie versuri deosebite, impresionante, izvorâte din demnitatea  trăirilor complexe, transfiguratoare.

                  „răsfăţată de soarele toamnei” cere adoratului:

          „Lasă-mă  // să te iubesc aşa cum ştiu // ghemuită-n galben de frunze // îndrăgostită  // crenguţă  // ascunsă-n zăpada gândului tău”...

          „ Odihneşte-mă  // aripă lângă pieptul tău //

de la răsăritul ochilor mei  // până la asfinţitul zilelor noastre //

   spre orizonturi de care-şi sprijină  // păsările zborul // şi lasă-te iubit”

   ( Floare de măceş).

          Imaginaţia, planând pe culmile înalte şi coborând în adâncurile eului creator -  acolo „unde-şi dorm îngerii somnul de frumuseţe” şi acolo unde se află esenţa tuturor lucrurilor -  surprinde frânturi din tainele bine ascunse ale lumii şi greu perceptibile senzorial.

Individul în sine este perisabil... trăsătură pusă în evidenţă printr-un limbaj degajat, profund şi stilizat... în următoarele versuri:

       „rotunjeşte-mă în sfere // moale lasă-mă s-alunec // în căuşul        mâini tale // o secundă // să-mi adorm // veacurile de //tăcere”...

                      * * *

       „fă-te cerc pe lângă trupul // închinat printr-un sărut // mâinii de olar să-nvie // după mii şi mii de ani // doi miri în // acelaşi lut” ...

      „nisipurile-n mine curg // neliniştile lumii // plâng // şi toate-mi strigă-n // dangăt // lung //maktub //

maktub”... ( Descântec de dragoste).

                 Maktub ( aşa a fost scris...)

             Savurând frumuseţea cuvântului, limbajul poetei Mioara Băluţă este un limbaj al inteligenţei, bine şlefuit, cu ample disponibilităţi lirice şi estetice.

                      „Gena poetică”  îşi are rădăcinile în stratul fertil, aristrocratic...  al cuvântului scris.

 

                                                             Valentina BECART

                                                                                                                                          2 MAI 2011                                                                          

 

Vizualizări: 6

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de valentina pe Iunie 10, 2011 la 8:02pm

Dragă doamna Delia,

dacă n-am avea prieteni buni.... ce ne-am face!?

vă mulţumesc pentru gândurile deosebite!

cu drag,

valentina

Comentariu publicat de Delia Staniloiu pe Iunie 10, 2011 la 6:33pm

Mioara Băluţă, este o poetă al cărei suflet cântă chiar când aceasta tace.Dar când poeziile ei sunt analizate de o altă doamnă a cuvântului cum e Valentina Becart.....poţi să fi sigur că totul este prelucrat la un creuzet unde arderile sunt de neatins.Eu cred că o întîlnire mai fericită ca poezia Mioarei Băluţă cu analiza doamnei Becart nu se putea.....

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor