CEARTA INTELECTUALILOR: UN NOU MOTIV, CARTEA MARTEI PETREU


Despre Nae Ionescu, contemporanii lui, inclusiv una dintre iubitele sale, Maruca Cantacuzino, au depus marturie ca era diavolul. Mihail Sebastian, care i-a fost ucenic la Cuvintul vreme de sapte
ani, din 1927 pina in 1934, a sfirsit si
el prin a declara ca profesorul si
directorul sau de
constiinta era „diavolul”. Centrata pe
publicistica politica a lui Sebastian
si pe psihologia
tinarului scriitor – ce l-a fixat afectiv, ca pe-o iedera, de Nae Ionescu si de Eliade –, cartea
examineaza rolul pe care l-a avut Nae
Ionescu in formarea tinarului sau
discipol si cit de
tare a fost influentat invatacelul de ideile politice si filosofice ale maestrului.
De pe urma acestei cercetari, facute in presa anilor 1927-1936, autoarea
demonstreaza ca Mihail Sebastian
a fost (ca mai tirziu Cioran, Eliade, Noica s.a.) un reprezentant al aripii de
extrema dreapta a generatiei sale, generatia ’27.




VLADIMIR TISMANEANU DEPRE CARTEA MARTEI PETREU „DIAVOLUL SI UCENICUL SAU/NAE IONESCU-MIHAIL SEBASTAN



Am citit pe nerasuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei, poetei si eseistei Marta Petreu pe tema tineretii intelectuale a lui Mihail Sebastian, a relatiei
dintre tinarul intelectual evreu roman de la Dunare, unul dintre cele mai
rafinate spirite ale generatiei ‘27, si principalul doctrinar al
extremismului revolutionar din Romania anilor 20 si 30, Nae Ionescu,
seducator (la propriu si la figurat) profesor de logica si metafizica,
dialectician-prestidigitator fara pereche, magician al conceptelor din specia
lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann
din Muntele vrajit. Cartea trebuie examinata in
spiritul ei, care este unul al respectului pentru text, pentru surse, pentu
faptele istorice, , iar nu pe baza de procese de intentii, pe cat de
malitioase, pe atat de dubioase. “Atacurile la baioneta”, exploziile
nevrotice, nu-si au locul acolo unde se discuta idei. Sebastian
nu a fost un scriitor oarecare, rolul sau la Cavantul nu poate
fi comaparat cu cel al unui Ion Calugaru, for instance.
Tema explorata de Marta Petreu poarta asupra unuia din cele mai
controversate si inca sangerande momente din istoria politica si intelectuala a
Romaniei interbelice.
Mai presus de orice, Nae
Ionescu a urmarit sa intemeieze religia politica a
ortodoxismului romanesc
, o filosofie colectivista ostila
liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta si democratic) si
oricarei forme de rationalism considerat emasculant si lipsit de viata.
Naeionescianismul a fost o viziune totalitara despre fenomenele politice,
etice, si religioase, iar tanarul Sebastian a sprijinit aceasta perspectiva
anti-pluralista. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelenta
decadenta, corupta si corupatoare. Statul burghez era unul fals, artificial,
lipsit de legitimitate. Libertatile civile erau mofturi derizorii. Se
impuneau decizii rapide, necrutatoare, luate de un Conducator blagoslovit cu
providentiala charisma. In conflictul dintre spirit si suflet, klagesianul Nae
lua partea sufletului. La un ceas cand Europa parea sa fi intrat in ceea
ce Elie Halevy a numit L’ere des tyrannies,
aceste idei explozive pareau sa aibe un viitor si nu este de mirare ca
Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadentat. Ceea ce este
surprinzator tine de intensitatea adeziunii sale la o formula spirituala menita
sa justifice cele mai aiuritoare salturi mortale politice, inclusiv recursul la
violenta, teroare, crima. In acei ani de “indracire”, Sebastian a fost de
fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce Thomas Mann a numit odata extazul
demonismului
.


Intitulata Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, cartea publicata la editura Polirom, poate fi citita in mai multe registre: mai intai acela al atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniana) impotriva
institutiilor burgheze din Romania. Este vorba in acest caz de atractia lui
Sebastian catre ideile fascismului italian si chiar francez, in nici un caz
catre rasismul antisemit, misticismul wagnerian ori socialismul
pan-germanist din care s-a nascut nazismul. Mai mult, cel putin in prima faza a
Cuvantului, nici Nae Ionescu, personajul pentru care Sebastian
nutrea o admiratie netarmurita, invecinata cu orbirea, nu era un ideolog atras
de elucubratiile rasiste. Etnicismul sau meta-politic (spre a relua conceptul
lui Pieter Viereck) era unul primordialist, autohtonist,
grandios-teluric, fundamentalist, reactionar in sensul cel mai exact al
termenului. Asemeni lui Peguy, Nae venera la patrie et les morts.
Gandirea sa provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre si
se inrudea poate cu filosofia lui Charles Maurras. Cand
Sebastian scrie impotriva partidelor politice (in primul rand impotriva celui
liberal) el participa, alaturi de profesorul sau, la un atac general-european
impotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Sa nu uitam ca primul
presedinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost
asasinat de un extremist nationalist. Moda crimei politice era
contagioasa si afecta toate tarile din regiune. Pozitia etnocentrica a lui
Nae Ionescu nu era esential diferita de aceea a unui Roman
Dmowski
, ideologul Democratiei Nationale (endecja) din
Polonia. In plus, ortodoxismul febril lui Nae Ionescu, fundamentul
modelului sau etnocratic, s-a ciocnit cu criticile venite din partea unui Mircea
Vulcanescu
, alarmat de manipularile politice ale credintei.


Al doilea registru ar fi acela al abordarii demistificatoare (myth-breaking). Marta Petreu schimba paradigma interpretarii lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai
Generatiei, a ajuns la concluzia ca Sebastian a fost in fapt principalul
megafon al atitudinilor de extrema dreapta care au constituit viziunea naista
despre stat, colectivitate, traditie. As indrazni totusi sa citesc diferit
articolul lui Sebastian “Omul cu revolverul” publicat cu putin timp inainte de
interzicerea Cuvantului si arestarea lui Nae Ionescu, ca
partea represaliilor ce au urmat uciderii lui I. G.
Duca. Nu cred ca era vorba de o desantata, iresponsabila,
cinica apologie a gangsterismului, ci mai degraba de un text-diagnostic, o
premonitorie incercare de simptomatologie a ceea ce mai tarziu, in Cum
am devenit huligan
, Sebastian definea drept “o epoca si o
mentalitate”. Apropos de aceasta lucrare, cred ca ar fi fost utila o
discutie in detaliu, mai cu seama in ceea ce priveste definirea spiritului
anti-totalitar. “Spiritul critic este un civil”, scria exemplar
Sebastian. “Marsurile, odele si simbolurile vagi sunt materia prima a
oricarei dictaturi” (citez din memorie). Personal, consider pamfletul lui
Sebastian una dintre cele mai lucide analize a relatiei de consubstantialitate
ideologica, pe baza de anti-individualism, de dispret pentru subiectivitatea
autonoma, dintre fascism si comunism. De acord cu Marta Petreu, nu
trebuie sa-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un “model”, dar nu trebuie sa dam
o semnificatie de-a dreptul cosmica, inexorabila celor “sapte ani din
‘casa
Cuvantului’, cei sapte ani de ‘noroc
nemeritat’ si de ucenicie pe langa ’stapanul’ sau, Nae Ionescu”.

(p.256) In plus, sunt mai putin dispus decat Marta Petreu sa dau credit
ironiilor de doi bani ale unui I. Ludo ori atacurilor venite din partea celor
care, in acei ani, ridicau in slavi URRS ca patria sperantelor
antifasciste. Nae Ionescu i-a aplicat discipolului sau o “pedagogie
negativa” prin acea dezolanta prefata. Textul insa era (si ramane)
penibil pentru Nae, nu pentru Sebastian, orice ar fi scris Racoveanu, Braniste
si Ludo, spre a nu mai vorbi de Belu Zilber.


Un “trecut deocheat” a fost intr-adevar aceasta perioada a furorii naiste a lui M. Sebastian, ca si in cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu cativa ani inaintea “indracirii” acestora. Pozitiile revolutionare de
dreapta ale lui Sebastian (extremismul “moderat”) au fost probabil cunoscute de
exegetii sai, dar, sugereaza Marta Petreu, acestia au preferat a le trece sub
tacere. Un idol nu poate fi imprevizibil, failibil si
heterogen.
Sebastian a aderat la extrema dreapta cu patima primei mari
iubiri. Nu la conservatorism, ma grabesc sa o spun, ci la acea formula
politica pentru care pasoptismul, Luminile, Revolutia Franceza (inclusiv
girondiniii) erau numele unor catastrofale erori. Tema revolutiei plutea
in aer in acea perioada, institutiile statului de drept se clatinau nu doar in
Romania. Pe de alta parte, poate ca ar merita spus ca unii evrei au
aderat la fascism in Italia acelor timpuri, inclusiv Margarita Sarfati, atat de
apropiata de Duce. Cartea lui Alexander Stille, Benevolence and
Betrayal,
trateaza tocmai acest delicat, spinos si totusi real
subiect. Sa mai spun ca in anii 30, cand legislatia antisemita ducea la
discriminari la adresa studentilor evrei (mai intai numerus clausus, apoi
numerus nullus), au fost destui tineri evrei din Romania care au plecat la studii
in Italia lui Mussolini. Repet, a fi simpatizat cu Mussolini in anii 20
insemna cu totul altceva decat a-l admira dupa 1938, cand Italia fascista a
adoptat legislatia rasista inspirata de nazisti. Fascismul italian, cu
ale sale abominabile represiuni, prigoane si asasinate, nu a fost
exterminist, nu a urmarit anihilarea mecanic-tehnologica a unor intregi
categorii umane definite in chip biologic. Cel putin in faza descisa in
carte (1929-1933), Mussolini se bucura inca de sprijinul unor intelectuali
influenti, inclusiv Giovanni Gentile. Futuristul Marinetti
a ramas fascist pina si in timpul abjectei Republici Sociale Italiene de la
Salo (1943-1945). Despre Papini, sicofant al Ducelui (pe care
il numea “prietenul poetilor”), nu mai este cazul sa insist.


La fel de interesanta mi se pare analiza relatiei Sebastian-E. Lovinescu: departe de a se identifica moral si estetic cu viziunea sincronista a celui care a fost un fel de Settembrini roman, deci arhetipul
anti-naismului, Sebastian a ramas in fond, pana la capat, un nostalgic al
naeionescianismului, deci al unei filosofii “rumanesti” care ii interzicea
identificarea ca roman. Relatia dintre demonicul Nae si invatacelul sau
Iosif Hechter a fost intr-adevar una de o ambivalenta ce tine de resortul
psihanalizei. Nefasta prefata scrisa de Nae Ionescu pentru romanul De
doua mii de ani
nu a dus la finalul relatiilor de mare
cordialitate dintre cei doi. Dimpotriva, Sebastian se va feri sa-l acuze direct
pe Nae de antisemitism, ii va gasi cele mai contorsionate scuze si va
accepta sa-i viziteze superba vila de la Balcic si se costumeze in
“mariner” cand accepta invitatia profesorului de a participa la o excursie pe
yachtul acestui hedonist specializat in predicarea ascetismului mistic.
Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate mai bine
spus a unei iubiri dintre un tanar indragostit de absolut si un alchimist al
gandirii pentru care viata nu este altceva decat experiment, aventura,
risc. O iubire care a implicat ambele parti: o stim de la Hegel,
dialectica stapanului si sclavului nu este una univoca. In Sebastian,
dincolo de anumite interese indoielnice (ma despart de speculatiile legate de
dorinta de a o flata cumva pe Elena Lupescu prin promovarea unui “june evreu”),
Nae a gasit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape
maladiva. Poate ca tocmai aceasta vulnerabilitate excesiva explica
slabiciunea lui Nae pentru cel pe care il remarcase inca de la acel fatidic
bacalureat din Braila. O slabiciune care nu s-a stins vreodata, dincolo
de inregimentarea profesorului intr-o miscare totalitara a carei natura tinea
de ceea ce Hannah Arendt a numit “logodna intre gloata si
elite”. Si fiindca am pomenit-o pe Hannah Arendt, ma intreb daca nu este
ceva similar, la nivelul inefabilului, al inexprimabilului, al
infra-rationalului care explica relatia acesteia cu Martin Heidegger
la atatia ani dupa episodul de tinerete, tot asa cum Sebastian nu s-a putut
rupe complet vreodata de vraja Logosului naeionescian.


In anumite privinte, cartea este si istoria prieteniilor unei generatii pierdute, ratacite, supliciate, a pasiunilor pentru miscari politice nascute din resentiment abisal si sperante apocaliptice. La stanga si la dreapta, s-au
tesut in acei ani prietenii intemeiate pe spirit anti-filistin, pe expectatii
mesianice, pe vise nesabuite ( as vedea cartea lui Marci Shore,
Caviar and Ashes, despre generatia lui Aleksander Wat, Jaroslaw
Iwaskiewicz si Julian Tuwim). Unele afirmatii nu mi s-au parut suficient de
argumentate, exista o tentatie didactica (usor de inteles) si o inclinatie cam
apodictica in anumite momente, bibliografia ar trebui actualizata, mai ales
daca lucrarea se va extinde, cum sper, asupra intregii Generatii, cu lucrari
despre fascismul european ca fenomen intelectual (G. Mosse, R. Griffin, E.
Weber, J. Herf, R. de Felice, R. Paxton, Z. Sternhell). In ansamblu, avem
de-a face cu o lucrare de o luminoasa onestitate si de un admirabil
curaj spiritual, un exercitiu remarcabil de restituire dezinhibata a unor
adevaruri nu intotdeauna comode, insa mereu necesare.



DANIEL CRISTEA-ENACHE: Despre „extremistul“ Mihail Sebastian



În avalanşa de opere memorialistice şi diaristice a anilor ’90, trei Jurnale (cu majusculă) aveau să se impună şi să se detaşeze de celelalte, prin tensiunea morală şi intelectuală a lecturii trecutului. Dacă Jurnalul
fericirii
al lui N. Steinhardt, apărut în 1991, era centrat pe episoadele
detenţiei de la finele „obsedantului deceniu“, Jurnalul unui jurnalist fără
jurnal
al lui Ion D. Sîrbu, publicat în două volume, în 1991 şi 1993,
încorpora o experienţă similară, deplasând însă accentul confesiv şi critic
spre momentul scrierii: ultimii ani ceauşişti. Aveam, aşadar, cele două
perioade ale comunismului românesc, prinse în viaţa fracturată, dar şi în
gândirea rămasă liberă a două victime luminoase.

Cu a treia mare apariţie, nu mai puţin impresionantul Jurnal. 1935–1944 al
lui Mihail Sebastian editat în 1996,
spectacolul de forţă îngheţată a totalitarismului de stânga se completează cu
sângele cald şi febrele vitalist-destructive ale interbelicului compozit.
Ultimii ani de viaţă ai lui Sebastian,
consemnaţi pe hârtie, au devenit o cale de acces direct spre extremismul de
dreapta al unei generaţii strălucite.




Dincolo însă de acest fond testimonial, ca şi în cazul celorlalte două apariţii, Jurnalul lui Mihail Sebastian a redimensionat statura unui scriitor. Trei opere postume au modificat într-un acelaşi sens ascendent percepţia critică şi
publică asupra unor autori consideraţi, în epoca lor, de plan secund. Şi
aceasta pentru că opera lor fundamentală n a putut vedea lumina tiparului decât
într un alt timp istoric şi social decât cel al redactării. Ea apare şi respiră
într o durată mai lungă, demonstrând, prin repetatul impact de lectură,
vitalitatea şi actualitatea unui autor dispărut.

Saltul canonic cel mai vizibil rămâne cel al lui Mihail Sebastian, cu o imagine cristalizată încă de critica
interbelică şi obligată acum de realitatea jurnalului să se schimbe. Mai
importantă decât devoalarea intimităţii de gândire a unui Mircea Eliade (ştim
cum gândea Eliade) mi se pare autodevoalarea lui Sebastian: un spirit de o complexitate şi o
fineţe ce nu se lasă ghicite în opera lui strict literară. Efectul Sebastian, despre care s a
vorbit, depăşeşte spectrul ideologic şi condiţionările de culoar(e) ale
acestuia. Ca şi la Steinhardt, ca şi la Sîrbu, este un efect scriitoricesc şi
uman extrem de puternic şi de profund, atingând sensibilităţi ale unui tânăr de
azi şi ale unui om dintotdeauna. E limpede că fără acest efect (pe care îl
putem citi în toate sensurile) literatura nu durează, iar biografia, oricât de
încărcată, nu contează.

Într-un mod cu totul diferit vede lucrurile Marta Petreu, în analiza sa
fructificată într-o carte controversată: Diavolul şi ucenicul său: Nae
Ionescu – Mihail Sebastian
. Remarcabila cercetătoare şi
analistă a „trecutului deocheat“ cioranian şi interbelic vrea să corecteze
imaginea lui Mihail Sebastian din Jurnal (şi
din antologiile selective de publicistică), pe care o consideră parţială,
retuşată premeditat, ba chiar „profund mistificată“. La mistificarea imaginii
publice a lui Sebastian
au contribuit toţi cercetătorii anteriori, editorii, istoricii literari care au
abordat epoca şi, nu în ultimul rând, M. Sebastian însuşi, a cărui „perdea de camuflaj“
din Cum am devenit huligan şi ale cărui „lamentări“, „mârâieli“ şi
„scâncete“ din Jurnal au făcut să nu se mai vadă „îndelungata compatibilitate
cu călăii“ a fostului gazetar de la Cuvântul. Adevărul „obţinut
inductiv şi demonstrat cu probe“ al autoarei este formulat, ca teză
susţinătoare a cărţii, în mai toate capitolele ei.

Iar cea mai bună expunere a tezei (şi a metodei de lucru, deopotrivă) apare sub
titlul Sebastian, un extremist de
dreapta moderat
: „Revenind la articolele lui Sebastian
din Cuvântul şi la ideologia de extremă dreaptă, antidemocratică şi
revoluţionară, care emană din ele, trebuie să spunem că, în mediul în care se
afla, Sebastian a
devenit extremist de dreapta aşa cum se respiră: firesc şi fără nici un efort.
Lectura articolelor lui, făcută chiar în paginile Cuvântului, şi corelând mereu
textul discipolului cu textul magistrului său, şi pe amândouă cu cronologia
politică a României, arată fără nici o putinţă de tăgadă că Sebastian, influenţat adânc
de personalitatea şi de ideologia lui Nae Ionescu, a devenit antidemocrat şi
«revoluţionar», încadrându-se în extrema dreaptă. Nu a fost legionar – a fost
doar un extremist de dreapta. Şi, cum extremismul însuşi are grade sau
intensităţi diferite, Sebastian
a fost un extremist de dreapta moderat – formula sună aberant, dar reflectă
realitatea articolelor sale –, nu unul «turbat». Adesea, ideile lui sunt cu un
ton mai jos decât acelea ale lui Nae Ionescu sau decât vor fi în anii următori
cele ale colegilor săi de generaţie, precum Eliade, Cioran, Noica ş.a. Sebastian a fost «protocron»,
făcând experienţa extremismului mai devreme decât alţi colegi de-ai săi. A
început-o în 1929, iar anul lui de vârf a fost 1933“ (pp. 126–127).

Pe pagina următoare, în finalul concluziv al capitolului, descoperim şi implicaţia
(verificării) tezei: „Faptul că el a fost, în siajul lui Nae Ionescu, un
ziarist politic de extremă dreaptă aruncă o lumină nouă şi asupra opţiunilor
extremiste (şi de dreapta, şi de stânga) ale întregii generaţii ’27“ (p. 128).
Dacă totuşi această implicaţie păstrează un rest de neclaritate, fiind prea
vagă, Marta Petreu va reveni, ulterior, cu precizări şi sublinieri
suplimentare. Mihail
Sebastian nu mai
este „un model intelectual de luciditate şi un model civic de moralitate, adică
excepţia absolută a generaţiei lui“ (p. 170). Vinovăţiile celorlalţi,
„particulare“, sunt „asemănătoare“ cu a lui; „prietenii lui nu făceau decât să
îi calce, mai apăsat, pe urme“ (p. 185); trecutul lui Sebastian nu era „prin nimic
mai bun decât prezentul lui Eliade“ (p. 228); în fine, „el, primul din
generaţia ’27, s-a lăsat înşelat de ideologia revoluţionară a epocii şi de
farmecul lui Nae Ionescu, precum şi de spectacolul extremei drepte europene, în
varianta ei blândă, italiană“ (p. 256). Şi pe ultima pagină a cărţii de faţă,
protocronismul extremist al lui Sebastian,
întâietatea lui în această sferă îl decredibilizează pe autorul Jurnalului ca
victimă inocentă şi diminuează, totodată, culpele mai apăsate (şi, până acum,
mai vizibile) ale colegilor de generaţie.

Marta Petreu are o concepţie curioasă asupra condensării şi, respectiv,
relativizării vinii de a fi extremist. Principiul vaselor comunicante e adaptat
în felul următor: cu cât se pune mai multă presiune pe rătăcirea unui Mihail Sebastian, cu atât rătăcirea
unui Mircea Eliade se relativizează. Şi, invers, M. Eliade a putut fi
considerat extremist de dreapta în condiţiile în care nu s a ştiut, până acum,
că şi M. Sebastian
fusese, înaintea lui, un „extremist moderat“. În fapt, fiecare autor din epoca
interbelică şi din orice epocă democratică răspunde, individual, pentru ceea ce
a produs – publicistic ori editorial – tot individual. Meritul literar se
judecă frecvent şi în balanţa unei comparaţii. Însă deficitul de moralitate nu
se justifică prin formule analogice de tipul „şi alţii au fost vinovaţi“.
Vinovăţia mea, dacă e, mi o decontez singur. Culpele altora nu intră în
chestiune. Este drept că un cercetător onest e obligat să vadă întreg tabloul
extremismului, nu numai anumite porţiuni din acesta. Dar aderenţele fasciste
(de discutat, după mine, dar asta urmează să vedem) ale lui Sebastian nu scuză înverzirea
ulterioară (veritabilă) a lui Eliade; după cum extremismul acestuia nu ar putea
justifica derapajele colectiviste ale tânărului Sebastian.

Am insistat asupra acestei ecuaţii, prin care se obţin derivative, echivalări
şi indulgenţe nemeritate, fiindcă efortul de cercetare făcut de Marta Petreu nu
se asociază, cum ar fi fost firesc, cu unul de detaşare academică şi
obiectivare critică. Diavolul şi ucenicul său… e o carte aproape
pasională, mai degrabă un eseu participativ şi polemic decât un studiu riguros
şi cumpănit. Obiectul cercetării este văzut şi apreciat fără urmă de empatie
(ceea ce poate servi analizei), dar cu urme, vizibile şi de la un moment dat
stânjenitoare, de tendenţiozitate. Diferenţa faţă de Un trecut deocheat sau
„Schimbarea la faţă a României“
(1999) e notabilă. Ceea ce acolo era efort
de încadrare critică a derivei cioraniene de tinereţe, explicare din multiple
unghiuri şi nuanţare fină, e aici efort contrar, de eliminare a oricărei
explicaţii şi a oricărei circumstanţe pentru articolele din Cuvântul ale
tânărului Sebastian. Pentru cele
politice, mai exact, detaşate complet de restul (implicit, de întregul
activităţii şi gândirii lui Sebastian
din acei ani) pentru a servi unei incriminări fără complicaţii. Practic,
tabloul anilor 1927–1933 este golit de substanţa istorică şi socială, de
conjuncturile economico-financiare şi de criza generală a democraţiilor
europene, pentru a păstra, supraconturate pe un fond alb, trei serii gândite
împreună: articolele extremiste ale „diavolului“ Nae Ionescu, articolele de un
„extremism moderat“ ale „ucenicului“ Mihail Sebastian
şi – într o corelare programată – violenţele şi crimele ce vor surveni pe scena
publică românească.

Acestea din urmă, când apar, par un ecou sau chiar un efect direct al
articolelor respective din Cuvântul. Alte gazete nu mai apar în
România, după cum alţi publicişti nu mai semnează în paginile Cuvântului.
Sunt doar ei (Nae Ionescu şi Mihail
Sebastian),
focalizaţi şi puşi în relaţie cu viitorii agenţi ai violenţei. Din selecţia
unidirecţionată şi din montajul terifiant al Martei Petreu, deducem că
extremiştii din România interbelică îşi găseau în cursivele lui Sebastian, după ce le dădeau
deoparte pe cele neinteresante (cronici de carte, de expoziţii, de varii mondenităţi,
polemici literare şi artistice), un îndreptar de acţiune criminală. Deşi rolul
lui Sebastian la Cuvântul
era „să facă băşcălie de lumea politică“ (scrie negru pe alb Marta
Petreu), articolele sale furnizau muniţie revoluţionară şi fuzionau în avans cu
episoadele ulterioare desprinse de cercetătoare din cronologia funebră a
României interbelice. E drept că, adversar din prima clipă al lui Hitler şi al
hitlerismului, Mihail
Sebastian nu
reprezenta, la borna lui decembrie 1933 de care îl fixează obstinat autoarea, o
sursă teoretică foarte creditabilă pentru legionarii lui Codreanu. Dar ei, mai
disociativi decât eseista de azi, preluau din articolele evreului de la Cuvântul
ceea ce acesta preluase, înainte de momentul Hitler şi fără ezitări, din
articolele şi gândirea mefistofelicului Nae Ionescu…

E, iarăşi, de precizat că acesta şi-a schimbat pe parcurs opiniile în legătură
cu Hitler şi că într-un răstimp scurt a devenit antisemit, cum M. Sebastian nu-l cunoscuse
niciodată. Însă aceste oscilaţii şi degradarea plus radicalizarea autohtonistă
a lui Nae Ionescu nu mai pot fi regăsite – decât într-o interpretare malonestă
– la „ucenicul“ său din aceeaşi perioadă. E un proces în oglindă, pe care
autoarea, din necesităţi intern-demonstrative, îl ocultează deocamdată: cu cât
magistrul se apropie mai mult de legionarism, cu atât discipolul de la Cuvântul
(spre deosebire de ceilalţi discipoli, din interiorul şi din afara
redacţiei) evoluează într-o direcţie opusă: individualism critic, raţionalism,
apărarea valorilor şi a libertăţilor. Glisarea lui Nae Ionescu este mai curând
o adaptare la cursul vremurilor decât o fanatizare, pe baza unei mai vechi
convingeri. Traseul său urmează reperele de interes imediat. După ce încercase
să-l influenţeze pe Carol al II-lea, fiind până la urmă exclus din camarilă, el
aspiră acum la un rol de eminenţă a legionarilor pe care mizează. (Şi e
tragicomic să vezi cum profetul disoluţiei democraţiei şi arhitectul soluţiilor
de forţă protestează vehement când Garda de Fier nu mai e lăsată să participe
la alegeri.)

Era oare şi „ucenicul diavolului“ un adaptabil? În această ipoteză, dacă Mihail Sebastian ar fi fost atât de
oportunist şi de „cot la cot cu articolele lui Zelea Codreanu“ (!), cum îl
prezintă, cu o orbire inexplicabilă, autoarea eseului, abia momentul 1933/1934
ar fi fost şi al lui. Şi-ar fi primit răsplata jertfei patriotice sau
măcar bonusul de adoraţie al extremiştilor de dreapta. Iar dacă era
„compatibil“, intelectual şi spiritual, cu „călăii“, dacă era fie şi
„complicele“ lor, n-ar fi fost firesc ca legăturile cu ceilalţi extremişti să
fie întărite în beneficiu reciproc? Suspendarea Cuvântului şi
arestarea lui Nae Ionescu ar fi trebuit să-i solidarizeze şi mai mult pe
contestatarii democraţiei parlamentare, întărind şi supraînălţând poziţia de
„extremist de dreapta moderat“ a lui Sebastian. Adeziunea discipolului obedient faţă de
magistrul căzut victimă ar fi trebuit, acum, să crească, să treacă pe treapta
suferinţei împărtăşite.

În raţionamentul metodic desfăşurat de Marta Petreu a fost introdusă o falsă
premisă, şi anume că Mihail
Sebastian avea
convingeri politice „trase la indigo după acelea ale patronului său“, că era
„îmbibat ca un burete“ de ideile şi stilul lui Nae Ionescu, servind ca „un
popularizator cvasicotidian şi foarte talentat al corpusului doctrinar –
reacţionar – al lui Nae Ionescu“ (p. 104). Ce îi ia cu o mână lui Sebastian, autoarea îi va reoferi, nolens-volens,
cu două. Dacă afecţiunea şi gratitudinea lui Mihail Sebastian pentru Nae Ionescu erau atât de puternice încât
să elimine ori să ignore toate diferenţele dintre ei şi să cadă în forma
serială a mimetismului total, atunci valorile care nu le erau comune ar fi
trebuit, în continuare, să nu conteze, iar mimetismul să fie prelungit. Dacă,
în schimb, iubirea şi recunoştinţa lui Sebastian
pentru Nae Ionescu nu erau chiar atât de puternice încât să pună între
paranteze tot restul, ci e vorba de o influenţă de tinereţe (poate mai
consistentă decât în alte cazuri, poate nu), atunci diferenţele rămân, şi toată
construcţia cărţii Martei Petreu cade.

Merg pe a doua variantă, fiindcă mi se pare nu doar mai plauzibilă în cazul Sebastian, ci şi în spiritul
adevărului istoric şi uman. Departe de a se comporta ca un „papagal de presă“,
cum se exprimă la un moment dat distinsa eseistă, Sebastian a fost din prima tinereţe un spirit
complicat: un ins greu încadrabil, evreu, român şi dunărean pentru care
identitatea este un factor individual mai complex decât rolul minoritar în care
l-ar vrea distribuit Marta Petreu. Identitatea lui Sebastian
e una prin adăugare şi suplimentare, nu prin excludere şi eliminare. Problema
lui (frumuseţea ecuaţiei lui) e că nu poate renunţa decât în menghina unei
situaţii fără ieşire la unul sau altul dintre aceste ţesuturi identitare. În Jurnal,
evreul Sebastian
suferă că românul Eliade a luat-o într-o direcţie greşită. Dar nu suferă pentru
că el, Sebastian, e victima aceleiaşi
situaţii, ci pentru că din opţiunea lui Eliade va rezulta răcirea şi
îndepărtarea lor. Suferă, altfel spus, pentru prietenia lor. Când acceptă
publicarea prefeţei la romanul De două mii de ani, ştie că va stârni
un mare scandal în al cărui epicentru se va afla. Dar a tipări textul
magistrului său de tinereţe e o datorie de onoare; şi, oricum, gravă – pentru
el – e scrierea prefeţei în aceşti termeni, iar nu publicarea propriu-zisă. Aşa
cum va suferi, ulterior, pentru Mircea, suferă acum pentru Nae: pentru
distanţarea inexorabilă a mentorului naţionalist de discipolul care el, Iosef
Hechter/ Mihail Sebastian, i-a fost. Spre stupoarea (totuşi,
tardivă) a cercetătoarei de la Cluj a colecţiei revistei Cuvântul, în
publicistica de aici, ca şi în Cum am devenit huligan, Sebastian preferă să
greşească alături de Nae Ionescu decât să aibă dreptate împreună cu
inenarabilul I. Ludo (care îl numea „arhanghelul Mihail circumcisul, angelul păzitor al onoarei
patronului“).

Complicaţia, dar şi frumuseţea omenească a cazului Sebastian este că angajamentul lui afectiv îşi
subordonează până la un punct angajamentul ideologic şi că ideologicul însuşi –
în versiunea lui ideală – e în anii fericiţi acel spaţiu criterionist în care
cele mai diferite opinii pot fi exprimate într-un dialog veritabil. Deşi este
un personaj tragic, deşi ar avea destule motive să fie încrâncenat, sau măcar
crispat, tânărul Sebastian,
chiar şi aşa cum se desprinde din articolele selectate şi montate de autoare,
are un comportament mai liber şi mai relaxat decât cercetătoarea care preferă
să focalizeze aceleaşi câteva texte compromiţătoare, ignorând restul. Când
epoca pare tulbure, ea e de fapt foarte frumoasă, şi Mihail Sebastian
înfloreşte pur şi simplu în pletora publicistică a activităţii sale de la Cuvântul.
Şarjele şi campaniile lui, portretele în aqua forte, polemicile cu
impact, maliţiile şi admiraţiile distribuite colegilor de breaslă, caricaturile
textuale făcute oamenilor politici, toate au farmecul tinereţii, mediul propice
al presei libere şi garanţiile democraţiei căreia mai toţi îi cântă prohodul.
Când epoca se „limpezeşte“, în sensul de avansare spre o unică ideologie
constrângătoare, Sebastian,
aşa-zisul „extremist de dreapta moderat“, intră într-o profundă criză
sufletească şi morală. Este faza cărţii, de o copleşitoare tristeţe, Cum am
devenit huligan
, despre care Marta Petreu susţine că este „în foarte multe
privinţe lipsită de adevăr“ şi că „induce în eroare cu uşurinţă“.

Pe când excesele junelui publicist Sebastian,
reale, sunt ale vârstei (majoritatea tinerilor sunt revoluţionari, după care
devin burghezi), ale epocii (la fel de tolerantă ca şi cea de astăzi), ale
presei autohtone (cu nerv, cu expresie pamfletară, cu suculente adjective) şi
ale unui autor care, după câţiva ani, va deveni mult mai amar-reflexiv,
abuzurile de metodă şi excesele de limbaj ale Martei Petreu beneficiază de o
altă încadrare. Simţind că teza cărţii sale nu poate fi de fapt susţinută,
autoarea o enunţă în repetate rânduri ca fiind deja demonstrată. Utilizând
aceleaşi câteva citate (le vom vedea în a doua parte a cronicii) şi
interpretându-le la limită, uneori contrar sensului ironic dat de Sebastian (v. Omul cu
revolverul
, un exemplu de misreading), eseista glosează
consistent, introducându şi repertoriul de teme în frazeologia alertă şi
spumoasă a unui publicist extrem de mobil. Ca un făcut, „extremistul de dreapta
moderat“ imaginat de Marta Petreu îi scapă cercetătoarei din mănuşa
chirurgicală, evitând prin câte o piruetă, o metaforă neaşteptată sau o imagine
umoristică insolită repartizarea forţată pe care intenţiona să i-o dea
autoarea.

În alt plan mutând discuţia, nu doar M. Sebastian îi scapă autoarei noastre de sub control, ci şi
propriul limbaj critic. Dacă suntem atenţi şi la ce scrie Marta Petreu, şi la cum
scrie ea despre subiect, vom observa că pertinenţa argumentelor e uneori
dublată, alteori suplinită printr-o inflaţie de termeni şi expresii jignitoare.
De neînţeles într-o lucrare de asemenea factură. Astfel, Sebastian are „o perseverenţă
acră“. Nişte rânduri ale lui sunt „patetice şi ridicole“. Tânărul publicist
este „plin de ţâfnă“, „din ce în ce mai arogant“, deşi „un comentator politic
începător“ şi „patetic“. „Îşi dă cu părerea“, „bate câmpii“, are „un aer
ştiutor“ şi „îşi ascunde înşelătoria“. Autoarea îi reproşează că este
„reverenţios“, după care, în alte situaţii, că e „ireverenţios“. Superioritatea
lui morală e „întemeiată pe nimic“. Nae Ionescu îi activează „reflexele
condiţionate“. Iubirile lui sunt „fixaţii“. Într-o cronică la G. Călinescu, din
mai 1933, „se fandoseşte“, pentru ca mai târziu, în Jurnal, în
decembrie 1937, să se „lamenteze“. „Papagalul de presă“ al lui Nae Ionescu a
continuat să ţină la magistrul său demonic, „cu toate mârâielile şi scâncetele
lui Sebastian din Jurnal“.
Altfel, s-a înţeles că tânărul jurnalist era „înţepat“, „agresiv şi autoritar
până la necuviinţă“. „A fost ani la rând necuviincios şi brutal cu mari
personalităţi ale literaturii române, fără să păţească nimic serios“ (p. 256).
Iar într-un ultim efort inductiv, Marta Petreu scoate din expresia „ecarisaj
moral“ utilizată de Mihail
Sebastian următoarea
interpretare: „Sebastian a considerat
că el – la fel ca generaţia sa – a făcut, prin cronicile lui literare, operă de
«ecarisaj moral». Inducem de aici că se considera hingher, că pe scriitorii
români îi socotea câini vagabonzi, iar cultura română, un sat al câinilor fără
stăpân“ (p. 255).

Cu toate că vorbeşte despre lucruri serioase până la a fi grave, cartea Martei
Petreu cuprinde şi astfel de pasaje, de o inadecvare comică şi o
tendenţiozitate în acelaşi registru.




Vizualizări: 141

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Alexandru Boris Cosciug pe Februarie 27, 2010 la 12:24am
Un mesaj interesant, facut amplu asupa unei lucrari care ne reaminteste de dualitatea sufletului uman, impartit de Creator in sufletul organic sau cel care ne indeamna sa ne cunoastem necesitatile si limitele sinelui organic, si spiritul divin, care ne aminteste ca nu suntem chiar de capul nostru in aceasta lume.
Cei care reusesc sa armonizeze aceste doua aspecte sufletesti, bine precizate si de religiile asiatice in Yin si Yang, nu au de ce sa se teama de diavolul uman, care pune trairea organica deasupra trairii viitoare.
Comentariu publicat de Dedu Vasilgu pe Februarie 26, 2010 la 8:11am
Lucruri postate inainte de altii. Am fost intarziati cu acest subiect ce pare fierbinte.
Comentariu publicat de ionescu petru pe Februarie 25, 2010 la 1:35pm
ştiţi ce s-a întâmplat cu Pound şi Celine imediat după război....altfel doi mari artişti ai tuturor timpurilor....ce s-a întâmplat cu viaţa în timpul lor nu prea diferit în esenţă de ce s-a întâmplat cu Sebastian, Heidegger, Pirandello, Maiakovsky (până la un punct) timpuriu şi Marquez recent, faţă de alţi dictatori şi bineînţeles toată acea "rezistenţă prin cultură" a intelectualilor şi artiştilor din timpul comunismului...şi apoi mai e vorba şi de două ipostaze: convingerea şi oportunismul...iar cum valoarea şi profesionalismul nu prea ţin cont de morală...asta e. Cât strict despre romăni...Caragiale şi Cioran ne-au "ştampilat" cam pe veci...de la WC...altfel....măcar de-am mai avea azi oameni ca Sebastian şi Nae Ionescu.
Comentariu publicat de Dimitrio pe Februarie 25, 2010 la 11:54am
Nae Ionescu :
"dialectician-prestidigitator fara pereche, magician al conceptelor din specia lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrajit." mi-a plăcut comparaţia aceasta , a domnului Tismăneanu asta nu înseamnă că-i apreciez toată prestaţia sa de azi , obedientă lui Băsescu ,cum a fost pe vremuri obedientă lui Iliescu şi dacă mai săpăm chiar lui Ceauşescu , dictatorul-comunist ...
Aici e încurcătura cînd intelectualii fac politică aplicată ...această postură delicată l-a făcut pe vanitosul intelectual de extremă dreaptă Mircea Eliade , să-i ceară scuze intelectualului scriitorului si dramaturgului de mare talent ,l-am numit pe Mihai Sebastian - o stea care a strălucit şi va străluci în istoria dramaturigiei româneşti alături de I.L.Caragiale - pentru abuzurile săvîrşte de legionari cu ţinta declarată împotriva masoneriei şi în speţă împotriva intelectualilor evrei dar şi împotriva unor intelectuali români de elită care se opuneau doctrinei legionare ...şi care abuzuri au fost încununate cu odiosul asasinat împotriva lui Nicolae Iorga....
Chiar aşa cine a fost Nae Ionescu şi ce operă scrisă a avut ?
A fost el ,oare , un soi de Socrate al fundamentalismului ortodox de nuanţă legionară ?
Să nu uităm pe Coana Europă şi elita ei politică care era-n limbă după Hitler şi Mussolini , în fond Nae Ionescu s-a comportat ca un intelectual la modă...culpa e colectivă civilizaţia occidentală întrase într-o fundătură , cu puţină lipsă de imaginaţie istoria s-ar putea repeta identic şi azi dar cu alţi actori , in locul legionarilor comuniştii convertiţi la fundamentalismul ortodox ,iată limitele umanismului dar şi ale ortodoxismului fundamentalist , pericolul este în noi, în firea omului care din lene cedează idealurilor sale de perfecţionare spirituală....scriu şi eu ce să fac ,cît mă suportă tastele , dar uneori în practică nu de puţine ori simt cum lucrează în mine oportunismul şi alte asemenea defecte aici e buba trebuie de fiecare dată să începem cu noi înşine ....
Iată motivul discordiei puterea şi nevoia ei de ideologie pentru a fi legitimă ....
Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Februarie 25, 2010 la 10:42am
Inafara de cei care intrasera in Miscare fara sa aiba ei nici o treaba cu filozofia ei, etc, etc, ceilalti, pot afirma ca unul in cunostinta de cauza, erau usurel, usurel, dusi cu pluta. Cei la care ma refer nu puteau [la propriu] pronunta cuvinte ca romanism, Romania, natia, etc, fara sa si planga concomitent. La propriu, cum am zis. Desi, Romania si romanii ii cam tinusera pe la Aiud... cate 15-20 de ani. Macar din acest motiv trebuia sa nu mai planga macar, la ideea de romanism, etc.
Comentariu publicat de Nedeea Burca pe Februarie 25, 2010 la 9:33am
Pe foarte scurt: e de meditat asupra demersului Martei Petreu si a corectitudinii acestuia. Mie cartea ei despre Sebastian mi s-a parut tendentioasa si nu m-a putut convinge. V. Tismaneanu este el insusi, ca de fiecare data. No comment. In schimb, da, ceea ce scrie Daniel Cristea Enache se sustine, dupa parerea mea, intru totul. Echilibrat, ferm, bine documentat, calm si la obiect. Nu pot decat sa ma bucur ca a scris aceasta "punere la punct" ferma, documentata, logica si... pur si simplu de bun simt.
Comentariu publicat de Constantin Grecu pe Februarie 25, 2010 la 8:32am
frământările de atunci pot să dea de gândit clasei politice de acum;România se află tot în perioadă de criză....
Comentariu publicat de Sorin A. Matei pe Februarie 25, 2010 la 2:41am
Mircea Vulcanescu afirma ca aceasta imagine este modelata dupa Nae Ionescu. Ea ar fi fost comndata de chiar patriarhul Miron Cristea, care credea ca Ionescu va duce tineretul roman la pierzare. Imagine il prezinta pe dracul sef ducand, intr-adevar, tineretul la pierzare.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor