Se lasă seara pe dealurile Moldovei

Stelele răsar una câte una peste satele

pierdute în întuneric.

Firul ierbii îţi mângâie faţa în timp ce

vântul îşi face de lucru cu pletele-ţi rebele.

Privirea îţi alunecă pe cer de la o stea la alta.

Din vale se ridică bocetul unei femei;

Lătratul unui câine acoperă câteva clipe plânsul.

Priveşti acum către Ţara Moldovei,

pământ plin de zbucium şi suferinţă.

Ridici vioara veche de sute de ani şi cu

arcuşul mângâi strunele.

O melodie prinde a se înfiripa,

baladă de dor şi jale a neamului românesc.

Vântul o poartă printre dealuri şi văi...tot mai departe.

În vale nu mai plânge nimeni;

natura întreagă a tăcut...acum plânge vioara

şi cerul...cu stele căzătoare.

În casele lor oamenii îţi aud cântul.

Lămpi se aprind. Ici, colo încep să te acompanieze

alte viori iar balada răsună

în toată ţara lui Ştefan cel Mare.

Se cutremură munţii de durere şi codrul vuieşte.

(din volumul Vers de toamna)

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor