Nu stiti cine-mi fura ciresele? Nu ati vazut nimic ciudat in gradina mea? Am ciresul acesta special de vreo cativa ani de zile. Este un cires care face fructe de patru ori pe an: face cirese de iarna, cirese de primavara, de vara si de toamna. Cum vi se pare? Nu-i asa ca e grozav?

Poate credeti, insa, ca acesta este motivul pentru care ciresul meu este special. A, nu. Asta-i alta poveste. Ciresul este special din cauza fetitelor-cirese. Sa vedeti cum fac: culeg ciresele de vara, le pun la borcan si obtin niste minunate fetite-cirese. Dar sa nu incercati sa faceti asta si cu ciresele celelalte, cele de toamna sau de iarna, pentru ca nu veti reusi.

Acum insa nu stiu cine-mi fura ciresele. Asta iarna, chiar dupa Craciun, cand erau gata-gata sa se coaca, au disparut intr-o noapte toate. Am mers pe la toti vecinii, intreband: nu ati vazut nimic ciudat in gradina mea? Dar vecinii mei au ridicat din umeri:

-N-am vazut si nu stim...

            Am ridicat atunci si eu din umeri si m-am lasat pagubasa. Ce-o sa fie? mi-am spus. Iarna aceasta nu voi mai avea cirese. Nu-i nimic, in fond. Dar primavara am patit la fel. Tocmai cand mai aveam doua-trei zile pana la cules, hotul cel nestiut a trecut intr-o noapte si mi-a lasat ciresul gol-golut! Am mers din nou pe la toti vecinii:

-Nu stiti cine-mi fura ciresele?

Bietii mei vecini au ridicat si de data aceasta din umeri, simtindu-se vinovati ca nu ma pot lamuri.

            Doar n-o sa-mi fure si ciresele de vara, pe care trebuie sa le pun la borcan ca sa obtin fetitele-cirese! Gandul acesta m-a cam speriat. Categoric, trebuie sa dau de urma hotului, inaintea culesului de vara! Si – odata luata aceasta hotarare – mi-am simtit inima mult mai usoara, dovada ca hotararea era buna.

            Am trecut la treaba imediat. Mai intai am sunat-o pe vecina care cultiva flori. Probabil ca unii dintre voi o cunosc pe aceasta vecina a mea. Ea are straturile acelea de lalele din care obtine fetitele-lalele. Minunate fetite! Politicoase si mereu vesele, sunt aproape tot atat de dragalase ca si fetitele mele cirese. Numai ca lalelele vecinei mele nu infloresc de patru ori pe an.

-Alo? Buna dimineata, am spus eu la telefon. Pofteste, te rog, la mine la o cafea.

Si vecina cu lalele a sosit imediat. Pricepuse ea ca se petrece ceva grav, pentru ca de obicei beam cafeaua impreuna numai miercurea sau cand ploua.

            Am iesit pe terasa, ca sa o intampin, asa cum se cuvine atunci cand iti sosesc musafiri. Vecina inainta incet pe alee, iar cei patru pisoi i se tot impleticeau printre picioare, impiedicand-o la mers.

            Nu vreti sa facem o mica pauza, ca sa va povestesc despre gradinarii mei? Este vorba chiar despre acesti patru pisoi: doi ai mei, doi ai vecinei. Ei s-au ocupat de la bun inceput de tot ceea ce a fost necesar pentru ciresul special si pentru lalelele speciale. Sunt foarte priceputi, va spun! Adevarul este ca – pana sa aflu ca sunt gradinari – mi-au scos un strat de ceapa si toti morcovii. Dar apoi am inteles ce-i cu ei si le-am dat de lucru. Fetitele-cirese si fetitele-lalele sunt foarte legate de ei, si intotdeauna merg sa le ceara sfatul cand au probleme de ale lor, ciresesti sau floricesti. De-ale fetelor vorbesc insa cu noi, cu vecina si cu mine.

            Iar acum am sa va spun un mare secret: va voi dezvalui numele pisoilor-gradinari. Ei sunt: Oţ, Az, Ec si Ut. Cand le veti spune prietenilor vostri aceasta poveste, va rog sa treceti sub tacere numele pisoilor. Iar voi sa veniti intr-o zi pe la mine, la o ceasca de ceai, si va voi spune de ce este asa un mare secret.

               In sfarsit, vecina se instala comod in balansoarul de pe terasa, cu cescuta in mana, si incepu a sorbi ganditoare cafeaua.

-Sa stii, i-am spus, ca ma cam tem. Hotul acesta care s-a invatat la ciresele mele imi da de banuit. Precis ca urmareste sa puna mana pe fetitele mele, dar probabil ca nu stie in ce anotimp apar. Ce ma fac daca vine si la vara? Sa fure ciresele ii va fi usor, dar habar nu va avea ce fel sa le puna la borcane, iar bietele mele copile vor fi pierdute!

-Mda, mormai vecina. Iti trebuie un plan. Ma voi gandi in seara aceasta, in timp ce fac dulceata din petale de trandafir, si iti voi da de stire.

            Vecina mea facea o dulceata din petale de trandafir – o minunatie! Fetitelor le placea chiar mai mult decat dulceata mea de cirese (facuta, bineinteles, din cirese de iarna, primavara sau toamna). Cu asta le hraneam, cu dulceata, iar de baut nu puteau bea decat compot de cirese. In fiecare saptamana, amandoua pregateam dulceturile, apoi faceam schimb de borcane: un borcan cu dulceata de cirese contra unul cu dulceata de trandafiri, ca sa aiba fetele ce manca.

            Am mai ramas o vreme, tacute, pe terasa, privind la pisoii care curatau ciresul de uscaturi si la fetitele noastre care se jucau in gradina. Apoi vecina se ridica, imi multumi frumos pentru cafea, isi chema fetitele-lalele si plecara cu toatele. Se apropia ora pranzului, si copilele ei trebuiau neaparat sa intre in casa, unde stateau ascunse de ochii soarelui pana la apus. Abia atunci mai puteau iesi, pentru o ora – doua. Altfel, razele mult prea fierbinti de la pranz le ofileau trupusoarele plapande. Copiii nostri speciali aveau nevoie de mult mai multe ingrijiri decat copiii obisnuiti, dar noi eram fericite ca-i avem.

            Zilele cursera netulburate una dupa alta, apropiindu-ma pe mine de nefericitul moment din miezul verii cand ciresele s-ar fi copt din nou. In fiecare dimineata priveam la fructele foarte micute si verzi din pom, si la fetitele-cirese din anii trecuti, care isi leganau picioarele printre crengi, pazindu-le. Gandul ca este posibil sa pierd copilele din vara aceasta imi facea inima sa se stranga ca strapunsa de un cutit.

            Raspunsul de la vecina care cultiva flori nu ma multumise. Ea propusese sa incepem imediat sa construim un turn de jur imprejurul pomului amenintat, un turn fara ferestre si doar cu o singura intrare foarte mica, pazita cu strasnicie zi si noapte. Dar cum era sa fac asa ceva, cand ciresul meu ar fi murit imediat, lipsit de lumina si dragostea soarelui? Nu! Trebuia sa gasim altceva. Dar timpul trecea iar eu, apasata tot mai mult de tristete si deznadejde, nu reuseam sa ma mai gandesc la nimic.

            In noaptea care despartea primavara de vara nu am inchis un ochi, iar dimineata ma hotarasem deja: aveam sa plec la o veche prietena a mea si a fetelor: Cautatoarea de Scoici. Sfatul ei ma mai ajutase si in alte situatii, si eram sigura ca o va face si de data aceasta. Mi-am impachetat deci, la repezeala, periuta de dinti si cescuta de cafea care imi purta noroc, am dat fetitelor instructiuni pentru paza ciresului si am pornit-o spre malul marii, unde locuia Cautatoarea de Scoici.Am imbracat in frunzulite curate si proaspete vreo cinci fetite-cirese si le-am luat cu mine, gandindu-ma ca fetitele-perle se vor bucura sa-si revada o parte din prietene.

            Pe Cautatoarea de Scoici o cunoscusem cu multe veri in urma, intr-o vacanta. Umplusem plaja cu fetitele mele cirese, iar ceilalti copii se adunau intotdeauna in jurul nostru cu chiote de veselie, incantati de palarioarele rosii cu frunzisoare verzi ale fetelor mele. Si intr-o dimineata, chiar langa prosoapele noastre intinse pe nisip s-a asezat Cautatoarea de Scoici. Mi-aduc aminte ca in anul acela aveam treizecisisapte de fetite-cirese, si erau treizecisisapte de prosoape cu dungi rosii si verzi, frumos aliniate pe plaja.

            Cautatoarea de Scoici mi-a zambit si a spus:

-Frumoasa vreme! Copiii se vor bronza repede. Sunt o cautatoare de scoici. Esti in vacanta?

-Da, am raspuns, fara sa pricep prea bine ce face o cautatoare de scoici.

Noroc ca noua mea cunostinta, pricepandu-se bine sa citeasca nedumerirea in ochii oamenilor, m-a lamurit repede:

-Suntem multe cautatoare de scoici aici, pe malul marii. Noaptea, iesim cu barcile in larg si ne scufundam in locuri stiute de noi, ca sa aducem la suprafata scoici care fac perle. Vaslasii care conduc barcile noastre sunt muti, pentru ca niciun barbat nu poate sa ne priveasca in timpul lucrului, invesmantate in rochiile noastre albe, fara sa-si piarda graiul pentru totdeauna.

-Esti vreo zana? am intrebat, auzind-o vorbind despre rochii albe si vaslasi muti.

-Ei, zana! a ras Cautatoarea de Scoici. Da’ de unde? Suntem nevoite sa purtam straiele acelea cand ne scufundam, pentru ca rechinii se tem foarte tare de culoarea alba, si ne lasa in pace cand vad rochiile fluturand agale prin apa, in ritmul valurilor. Auzi, zana!

-Atunci, cu vaslasii muti ce este? Cine-i blesteama?

-Nu este vorba de blestem. Sa stii ca cei care doresc sa devina vaslasi, sa conduca barcile si sa aiba grija de noi acolo, in larg, cunosc foarte bine soarta care-i asteapta, dar a fi vaslas este o mare onoare. Ei se simt mandri atunci cand Batrana Cautatoare de Scoici este de acord sa-i accepte pe una dintre barci, si pierderea graiului nu inseamna nimic pe langa faptul ca ei intra in gratiile Protectoarelor Marii.

-Protectoarele Marii?? am intrebat eu, din ce in ce mai uimita.

-Ele sunt zane intr-adevar. Dar tu chiar nu stii nimic? se mira de data aceasta Cautatoarea de Scoici.

-Stii, noi locuim tare-tare depate, am incercat sa ma scuz, pentru ca nu cumva sa se supere din cauza nepriceperii mele.

Uneori, oamenii se simt jigniti daca pari a nu stii lucruri care pentru ei sunt foarte importante.

-Cat de departe? ma intreba Cautatoarea de Scoici privindu-ma piezis, probabil vrand sa afle cam cat de multe mai trebuie sa-mi explice.

-A, departe, am zis. Am mers o zi cu trenul, o zi cu masina, o zi cu bicicleta si o zi pe jos ca sa ajungem aici.

Si nu minteam, pentru ca eu nu pot minti, ca si voi dealtfel.

-Clar, mi-a spus atunci noua mea prietena. Va trebui sa-ti explic eu totul. Fii atenta: mama mea a fost cautatoare, intelegi?

-Da, am raspuns eu repede, bucuroasa ca am priceput usor.

-Bunica a fost cautatoare, da? Deci fiica mea va fi si ea tot cautatoare. Nici eu si nici alte cautatoare nu vom spune vreodata care sunt locurile unde se afla scoicile care dau perle, decat numai fiicelor noastre, intelegi?

-Da, sigur. Sunt atenta.

-Ei bine, in afara de aceasta fiica pe care o invat acum sa se scufunde, mai am si cateva fetite-perle, pe care le-am obtinut din scoici. Ele sunt mult mai rare, si de obicei trebuie sa aduci la barca vreo zece – douazeci de perle in scoicile lor purtatoare, pana sa gasesti acea perla speciala din care poti obtine mai apoi fetita. Anul acesta am ajuns la un numar de douazecisitrei de fetite-perle. Mi se pare ca s-au imprietenit destul de repede cu fetitele tale cirese, mai spuse cautatoarea, aratandu-mi cu un zambet cum copilele mele cu palarioare rosii construiau castele din nisip alaturi de copilele ei cu palarioare sidefii.

Era un iures si o veselie, si se amuzau asa de frumos impreuna, de-ti era mai mare dragul sa le privesti!

            Asa am cunoscut-o pe Cautatoarea de Scoici. Din ziua aceea, tot restul vacantei, pe nisipul auriu insiram in fiecare dimineata treizecisisapte de prosoape rosii cu dungi verzi si douazecisitrei de prosoape sidefii, iar in mijlocul acestui sir ne asezam noi doua, privindu-ne copilele alergand prin apa sau construind castele.

            Poate nu o sa ma credeti, dar am gasit-o si de data aceasta exact in acelasi loc, la malul marii, cu douazecisicinci de prosopele sidefii alaturi. Arata ca si cum nici nu ar fi plecat de acolo intre timp, doar ca stiam ca nu era posibil sa-si fi petrecut iarna pe nisip.

Se vede treaba ca mai obtinuse inca doua fetite-perle de cand o vazusem eu ultima oara. A pus mana streasina la ochi si ne-a privit apropiindu-ne.

-Frumoasa vreme, a spus atunci cand am ajuns langa ea. Dar nu-i cam devreme pentru o vacanta? V-ati terminat treburile pe acasa asa devreme, anul acesta?

Fetitele-cirese au alergat imediat in mijlocul grupului de fetite-perle, unde au fost primite cu mare bucurie, iar eu m-am asezat langa Cautatoarea de Scoici, incercand sa zambesc, ca sa nu o sperii de la bun inceput. Dar nu cred ca a fost un zambet prea reusit, pentru ca vechea mea prietena s-a uitat brusc foarte atenta la mine:

-Ce-ai patit? m-a intrebat.

-Nu stiu cine imi fura ciresele, am spus eu.

-Care cirese? Ciresele din care obtii fetele??

-Pana acum, nu. Mi-a furat ciresele de iarna si pe cele de primavara. Dar mi-e teama, foarte teama, si nu am gasit nicio solutie care sa fie convenabila si sa-mi rezolve problema. Ce ma sfatuiesti sa fac, pentru ca intr-o luna se vor coace ciresele de vara? Nici macar nu am aflat cine-i hotul.

            Cautatoarea de Scoici se uita o vreme in zare, la soarele care facea apa marii aurie, si la mare, acolo unde ea se unea cu cerul. Apoi spuse:

-Maine iti voi spune cine este hotul, si ce este de facut, dar nu te voi putea ajuta sa duci treaba la bun sfarsit. Va trebui sa te descurci cumva.

-Iti raman datoare pe viata pentru sfat! Cat despre restul, sa nu-ti faci griji: eu, fetele si cei patru pisoi nu vom avea somn, nici zi nici noapte, pana cand ciresul nu va fi salvat!

-Acum trebuie sa plec, mai spuse cautatoarea, ridiandu-se. Voi merge la Protectoarele Marii la noapte, si trebuie sa pregatesc daruri pentru ele daca vreau sa capat un raspuns.

-Multumesc, am mai apucat sa spun, in timp ce ea disparea in spatele stancii ce marginea plaja.

            In urma ei, timpul parea ca s-a oprit in loc. Eram asa de nerabdatoare sa-mi stiu ciresul in siguranta, incat aveam impresia ca ziua nu se mai sfarseste. Intr-un tarziu se innopta. Am culcat fetele iar eu am ramas multa vreme cu ochii la stele si cu gandurile dincolo de ele. Dimineata m-a gasit cu ochii cam umflati, si prietena mea, Cautatoarea de Scoici, a ghicit de cum m-a vazut:

-N-ai dormit deloc.

-Am dormit, am spus eu, dar pentru ca ma prinsese cu mata in sac am adaugat incet: un pic, foarte putin. Totusi, am dormit.

-Bine, bine. Stai jos acum. Asculta ce veste iti aduc de la Protectoarele Marii. Ele au vazut in oglinzile lor fermecate pe hotul care te necajeste. Este vorba despre Femeia Pitica. Ai auzit de ea?

-Nu, am spus, pregatita sa aflu despre aceasta Femeie Pitica toate grovaziile lumii.

-Femeia Pitica nu-i o fiinta prea blanda, continua Cautatoarea. Ea are rautatea ascunsa in ochi, gata oricand sa-i picure. La inceput, toti au crezut ca are lacrimi in colturile ochilor, dar cand lacrimile ei cadeau undeva, ardeau locul precum acidul! Poate transforma o stanca in nisip fin cat ai clipi, iar din locurile inverzite, acoperite cu iarba si flori, ramane doar un pumn de cenusa fumeganda, cand isi picura ea rautatea. Dar – ca sa afli toata povestea – am sa-ti mai spun ca Femeia Pitica nu a fost intotdeauna rea. Batrana Cautatoare de Scoici isi aminteste cum, odata, demult, ea era frumoasa. Era buna atunci cand era frumoasa. Dar intr-o zi a imbatranit, iar lumea din  jur a inceput sa-i spuna Femeia Pitica – in loc de Micuta Doamna – cum ii spusese pana atunci. Femeia s-a suparat, din cauza supararii s-a uratit, din cauza urateniei oamenii au inceput sa o ocoleasca, asa ca ea s-a inrait. Pe masura ce trecea timpul, devenea tot mai rea, pana cand s-a transformat in fiinta care este astazi. Foarte putini sunt cei care-si mai amintesc ca ea a fost, candva, frumoasa si buna. Acesta este hotul tau, a incheiat Cautatoarea.

-Dar de ce? am intrebat. De ce vrea ciresele mele?

-De fapt, ar vrea cateva fetite. Se vede treaba ca inepe sa se simta singura. Sau poate este doar invidioasa. Oricum, Protectoarele Marii spun ca a incercat totul cu ciresele furate pana acum: le-a pus la borcane, a rasadit samburii in gradina ei. Lipsite de dragoste insa, semintele nu au incoltit.

-Si cam care sunt, exact, puterile acestei Femei Pitice? Am vreo sansa in fata ei, sau totul este pierdut?

-Puterile ii sunt destul de mari, spuse Cautatoarea de Scoici, mai ales ca ea este foarte placuta de catre Furiile Marii, care o ajuta mereu. Dar nu deznadajdui, pentru ca are totusi un punct slab care ne-ar putea fi folositor: nici ea si nici Furiile Marii nu sunt prea destepte.

-Si ce am de facut? am intrebat eu, plina de speranta.

-Protectoarele Marii spun sa dezradacinezi ciresul. Muta-l intr-un alt loc din gradina, iar pe vechiul loc planteaza un cires obisnuit, la fel de mare, si sa speram ca Femeia Pitica nu va observa diferenta. Las-o apoi sa fure ciresele obisnuite si sa incerce tot felul de scamatorii cu ele. Pana la urma, vazand ca nu ajunge la niciun rezultat, se va plictisi si va renunta.

-Buna idee! m-am entuziasmat eu, pentru ca ideea era cu adevarat stralucita. Mii de multumiri, tie si Protectoarelor Marii! Transmite-le din partea mea si a fetelor mele mii de plecaciuni cu fruntea la pamant. Si acum, am plecat!

            Am facut, deci, cale intoarsa – o zi cu trenul, o zi cu masina, o zi cu bicicleta si o zi pe jos – ajungand acasa pline de praf si obosite, dar fericite ca aveam in mainile noastre soarta viitoarelor fetite-cirese.

            Am chemat imediat pisoii-gradinari si le-am spus despre ce este vorba, ca sa ne putem apuca de treaba cat mai repede. Pisoii m-au ascultat cu atentie, api au zbughit-o in gradina. Cred ca stiau ei ce este de facut, pentru ca – pana cand ne-am spalat noi putin – mii si mii de furnici inconjurasera ciresul cel special si sapau santuri de jur imprejurul lui. Cam pe la miezul noptii, santurile erau asa de adanci incat as fi incaput toata, in picioare, in ele.

-Suficient, am spus. Acum intrati sub radacina si ridicati pomul, toate odata.

            Miile de furnicute purtara ciresul pe spinarile lor pana in celalalt capat al gradinii. Pisoii prinsera a rade, pentru ca pomul parea a luneca de unul singur pe fata pamantului.

-Ei, v-ati veselit? le-am spus. Unde-i ciresul inlocuitor?

Pisoii imi aratara spre poarta gradinii, de unde se vedea venind spre noi, in acelasi fel plutitor, un cires identic cu cel mutat. Chiar erau amuzanti pomii acestia alunecatori!

            Furnicutele terminara treaba indata, vegheate de destoinicii mei gradinari. Cand soarele isi desfacea intaia raza spre pamant, ciresii erau la locurile lor, furnicutele se ascunsesera in musuroaie, iar noi pregateam compotul si dulceata pentru masa de dimineata a fetelor.

            Protectoarele Marii avusesera dreptate. Femeia Pitica a mai furat vreo trei ani la rand cirese, fara sa observe nicio diferenta, apoi a renuntat.

            Recolta de fetite-cirese din anul acela a fost una dintre cele mai dragalase. Iar vacanta ne-am petrecut-o, bineinteles, pe plaja dintre stanci. Fetitele-perle au fost incantate de borcanele de dulceata de cirese si de petale de trandafiri pe care le-au primit.

            In fiecare an, douasprezece borcane din cele mari, frumoase, cu capace aurii, merg la Protectoarele Marii.   

           

           

Vizualizări: 208

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de CRISTIAN RACOVITA pe Octombrie 25, 2013 la 12:04am

  Din ciresele de iarna ,pastreaza-mi niste samburi.      DE cunoastere..........

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor