- pamfletul neputinţei -
Românul are câteva zile din an pe care le rezervă pentru curăţenia casei, chiar dacă este prins până peste cap cu treburile de serviciu. Două asemenea perioade sunt unanim recunoscute şi respectate de către creştini: înainte de Paşte şi înainte de Crăciun, când – dacă stai la bloc - auzi aproape non-stop bâzâitul aspiratoarelor, pentru că nici un locatar nu prea-şi potriveşte programul de curăţenie cu vreunul dintre vecinii săi de palier.
Pentru mine, curăţenia de iarnă, din preajma Naşterii Domnului, s-a desfăşurat relativ normal, însă cea de Paşte a avut – pe lângă aproape tradiţionalele părţi bune - şi aspecte mai puţin pozitive, ba chiar dureroase.
Părţile bune au fost date din nou de faptul că am avut posibilitatea să mai arunc un sac de hârtii inutile din casă, dar şi de ulterioara reducere a consumul de electricitate, pentru că, spălând bine geamurile, am constatat că ziua este mult mai luminoasă decât credeam eu...
Partea mai puţin plăcută a fost generată de o întâmplare extrem de dureroasă, dar şi... stupidă, recunosc şi care a pornit de la o proastă apreciere din partea mea a forţei ce poate fi suportată de o coastă. Coastă de om!
Pe scurt, este vorba despre un accident casnic. Dacă intrăm în detalii, situaţia a fost mult mai dramatică, avându-şi originea în binecunoscuta lene umană, care-şi găseşte loc în derularea oricărei activităţi, indiferent cât de efervescentă şi dinamică ar fi aceasta.
Aşadar, în încercarea de a băga în priză aspiratorul, m-am aplecat peste un fotoliu ce-mi statea în drum, în loc să-l dau cu o jumătate de metru mai încolo ca să-mi fac loc. Mişcare fatală! Stând într-o cumpănă aproximativă, dar total instabilă, am simţit pe pielea mea – pardon, pe... coasta mea! – cât de multe kilograme am, cu toate eforturile de a-mi limita creşterea în greutate. Iar Legea gravitaţiei a fost respectată cu sfinţenie şi am auzit cum coasta a făcut „poc”. Iată că sunt şi legi care funcţionează fără cusur!...
Era o seară minunată de primăvară, păsărelele ciripeau fericite, la vecini se auzea aspiratorul, iar eu încercam să urlu de durere. Încercam, dar fără să reuşesc pe deplin, deoarece eram prins într-un adevărat cerc vicios. Aş fi vrut să urlu, numai că tot durerea de coastă mă făcea să nu pot, pentru că nu reuşeam să iau aer suficient în piept ca să urlu.
Drept urmare, făcând haz de necaz, am vrut să râd, însă nici asta nu am putut, deoarece nu m-a lăsat durerea. Dar am înţeles şi mesajul subliminal al întâmplării: cum să râd, în aceste vremuri marcate de criză economică? Astea sunt vremuri în care te poţi bucura? De ce să râzi, câtă vreme mulţi comentatori economici spun că România este la marginea prăpastiei? Cum să-ţi vină să râzi, în condiţiile în care nivelul nostru de trai se deteriorează pe zi ce trece? Sunt vremuri în care nu-ţi vine să râzi nici dacă nu te doare coasta!...
Aşa că am reunţat la tentativă, oftând a neputinţă, dar nici să oftez nu prea aveam ”voie” de la coastă! De fapt, de ce să oftez eu? Este apanajul guvernanţilor să ofteze prelung, ca şi cum ar gândi, să se scarpine în cap şi să ne spună că ne e bine. Ce ştim noi?...
Gândindu-mă la ineficienţa măsurilor anti-criză anunţate de Guvern, mi-a venit să casc. Of! Nici măcar să casc nu am putut... Mama ei de coasta!
Daniel Neguţ

Vizualizări: 17

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor