Acolo

 

Farurile maşinii taie în noapte un drum. E linişte, tata e la volan, motorul toarce. Mă simt în siguranţă. Ochii mi se închid. Scurtele viraje îi întredeschid. Picotesc. Mici frânturi de film derulat, întrerupt şi iar reluat.

La un viraj larg, inerţia mă înghesuie, nebuna!, în portieră, iar scârţâitul anvelopelor mă atenţionează, tragându-mă de mânecă:

- Dormi?... Scoală!

 

Privesc buimacă. În dreapta mea, noaptea ghiduşa! trage cortina şi… O!!!... un tort imens cu mii de lumânări.

 

- Ce-i asta tata?! întreb surprinsă, uimită de spectacol, îndreptând degetul arătător (şi doar mi-a spus mama că nu-i frumos gestul) spre criptele de piatră, ce stau cuminţi, la rând, una lângă alta.

 

Cimitirul se întinde alb, ca o glazură pe coama dealului în lumina pălpâietoare a mii de luminiţe; “Calea făgăduinţei” între cer şi pământ!

 

- Obiceiul locului acesta! În noaptea de 31 octombrie se aprind lumânări; mâine este Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor; Luminaţia sau Ziua morţilor.

 

De atunci ştiu! am primit în dar: viaţă! (toamna), sunt unicul rod al familiei şi am “căscat  ochii” pe un plai binecuvântat; Wow!… acolo, unde nici morţii nu uită!

Magnificul tort mă aşteaptă, an de an!

E doar ziua mea, nu?

 

Pragul

 

Ştiinţa ne-a făcut să gândim cuantificat. Privim viaţa ca pe un drum; până pe la 14  ani copilărim, până pe la 20 ani parcurgem adolescenţa şi pe urmă urmează perfecţionarea... împlinirea noastră ca „om”.

50 ani, e oare jumătatea călătoriei?

Nţţţ!

Eu...

voi fi la jumătatea acestui traseu, atunci când voi atinge măcar o doime din înţelepciunea pe care mi-o doresc. Dar după cum merg treburile, se pare că voi sări pragul dintre viaţa „asta” şi „cea de dincolo”, tot ca o „copilă”, ţopăind într-un picior cu zâmbetul pe buze.

Zâmbetul meu? Un sărut pe care mi-l dăruieşte Dumnezeu pe „obrazul vieţii”, la fiecare răsărit. Şi dacă e dar dumnezeiesc, de ce să nu-l dăruiesc şi eu? În fond, asta cred că  ne diferenţiază - posibilitatea de-a împărtăşi darurile primite.

 Azi am primit încă un „anişor”. Ok! Vi-l dăruiesc! Luaţi-l!!! E ofertă promoţională... „doi în unu”- la pachet cu un zâmbet !

 

Am draci !!!

 

Am primit la pachet “răzbunarea”. Iniţial primisem avizul poştal: “ te părăsesc!” , scris, datat şi parafat cu ora şi locul unde trebuia să mă prezint.

Ziua? A!... de ziua mea.

(Toate aste mi se întâmplă fiindcă unul de la curierat, zăpăcit, îmi rătăcise coletul meu cu “iubire”, dar şi-a primit pedeapsa; Sâc! a căzut în săptămâna chioară!)

 

Ca “ bun cetăţean”, cum mă consider, m-am prezentat să-mi ridic “povara”. Parcă mai conta una în plus?!

 

La ghişeu o doamnă cam plinuţă, cu un glas suuuuuuperb:

- Buletinul, vă rog!

 

Caut în geantă, iniţial calmă… Nu-i!

Începe agitaţia; cotrobăi prin fiecare colţişor… Nu-i şi nu-i!

Răstorn geanta pe tejghea. Uite şi afurisitul ăla de ruj!... cerceii, cheia de la beci, pila… Doamne,  nu pui tu o pilă să-l găsesc? Nu! Nu! nu toate nimicurile, doar…  ştii tu ce!...

 

Tejgheaua arată precum… biroul de obiecte pierdute. Sunt de toate cele, bizar! mai puţin bucata aia plastifiată în care este zâmbetul meu colorat, cipat. Îmi vine să ciripesc: cip! cip! cirip! în loc de asta fluier… a pagubă.

 

Îmi controlez toate buzunarele şi buzunăraşele.  Mă ia cu năduşeală! Îmi vine să mă dezbrac! Şi chiar aş face-o dacă tâmpita aia de oglindă n-ar fi spus dimineaţă: “Arăţi ca dracu’!” Îmi venea să-i dau una-n figură, să-i sparg faţa, dar încă şapte ani de ghinion, e prea mult pentru mine!

 

Doamne ce cald e! Cineva deschide uşa, pardon! cutia Pandorei, să intre aer. Ce tâmpit a mai inventat şi chestia asta? Speranţa mea, chioara, la fix! taman gura de canal nimerise. S-a dus s-o scoată norocul, ăla chior, zdup! şi el. Chiorii dracului! N-au decât să se ia de mână.

 

Şi totuşi îmi trebuie aer! Mă deschei în dreptul sternului. Caut şi-n camerele inimii, nu-s multe, patru şi nici prea mari; toate la un loc cât un pumn… ce pumni îmi vine să-mi trag! Şi doar ştiu că-l aveam asupra mea.

 

Nu-i! Nu-i şi nu-i! Mi-am pierdut identitatea!!

 

Disperată întreb:

- Şi acum ce pot face?

Doamna îmi răspunde cu voce calmă (suuuper!); ce nu mă calmează, mă-nfioară:

- Următorul!

Mă uit în spatele meu. Nimeni!... nici măcar umbra mea.

 Asta mai lipsea, să mă lase baltă! Toanta! Putea să-mi dea preaviz nu?

 

Mi-ai dat tu, Doamne! Încă un an. Ce ghinion,  dacă nu-i “el”!, iar azi toţi prietenii o să-mi ureze:“La mulţi ani!”

 

Să nu vă pună  dracu’!

 

 

 

Nota autoarei:

 “el” – copilotul, susţinătorul şi criticul…  într-un cuvânt, cititorul.

Azi a lipsit!

 

  Vă gândeaţi la altcineva ?

 

 

Vizualizări: 70

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Narcisa Popescu pe Noiembrie 17, 2011 la 10:59am

Numai cand sunt udate cu vise proaspete...:)

Comentariu publicat de Mihaela Suciu pe Noiembrie 16, 2011 la 7:05am

"Like" miroase a narcise sau mi se pare mie?

Comentariu publicat de Narcisa Popescu pe Noiembrie 13, 2011 la 9:56am

 

un "like" sincer! 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor