“ANTIFATALISMUL MIORITIC” - O IPOTEZĂ OPORTUNĂ ŞI ACTUALĂ

…cheia baladei Miorita este la purtator: istoria poporului roman creştin avant la lettre; a bate campii pe texte biblice şi a identifica in cei trei ciobanei treimea cea de o fiinţă cu firea e un nonsens sau chiar şi o blasfemie; trinitatea cum se ştie îi reprezintă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh; adică ar fi o luptă între cele trei ipostazuri?! nu prea înţlegem… Sigur că ciobanul mioritic şi asumarea morţii fără rest te poate duce cu gândul la Iisus, dar e o exagerare să plimbăm textul baladei prin întreg Vechiul Testament, de la Iosif şi fraţii lui (o impoteza în fond mai plauzibilă şi mai “atrăgatoare” decât cei trei ciobanei/”trinitatea” numai de dragul cifrei “3″!) şi pâna la uciderea lui Iisus ca Hristos, în Noul Testament, de “fraţii” lui, care rămân până azi la fel de înverşunaţi pe mesajul lui de iubire: mila şi iertarea, iubirea de aproapele ş.c.l.; mai bine ar fi să ne recitim istoria şi să ne-o asumam drastic: poporul roman ivit in “istorie” pe un suicid şi in urma unui viol… nu cântăm noi într-o veselie naşterea neamului românesc “din coapsa Daciei şi-a Romei”; nu înălţăm noi monumente sabiei suicidare a lui Decebal ca simbol al vitejiei noastre milenare?!! Dar ignoram dezbinarea care şi azi ne macină şi despre care avem ştiri pe fibra istoriei, cu adevărat milenare, încă de la părintele istoriei Herodot!

E timpul poate să fim “la obiect”, cum se spune, cu toată obida că suntem în act moştenitorii unei crime politice, pe care o purtăm în genă şi, respectiv şi în sânge; câţi martiri tot atâţia sacrificaţi prin crimă politică şi a dominaţiunii celor mici de cei mari şi tari; răsfrângerea metafizică a adevarului este în acest fel la mintea cocoşului, cum se spune…

Fireşte că ipoteza de lucru a lui Ion Lazu în interpretarea antifatalistă a baladei esenţiale a poporului român –Mioriţa e nu numai ademenitoare dar chiar încurajatoare; “fatalismul” românesc este mai nou şi îşi are originile în fariseismul talmudic al unor acaparatori din umbră sub specia dominaţiunii materiale ce ţin de o educaţie religioasă anti-creştină; asta da; însă în Mioriţa ethosul autohton este arhaic şi primordial, mai aproape de zamolxianism decât de doctrina cristică propriu zisă; că cele două învăţături au în esenţă acelaşi miez al credinţei în nemurirea sufletului e poate în sprijinul tezei laziste antifataliste şi etern omenească; de ce s-ar teme de moarte în fond “mândrul ciobănel”, care în scurta lui existenţă a stat mult de vorbă pe munte, cu cerul şi stelele, ştiind “totul” despre nemurire prin infuziune…

Ne pare rău că Eminescu nu s-a aplecat asupra temei propriu-zise cu referinţă directă la Mioriţa; în Rugăciunea unui dac o face în schimb cu asupra de măsură.

În concluzie, exacerbarea “fatalismului românesc” devine cu timpul mai mult o ipoteză vrăjmaşă românilor şi o armă politică; să lăsăm, cum bine “combate” Ion Lazu, cel puţin folclorul să respire în bună voia şi în bună cuviinţa lui; şi să ne ocupăm practic ca plaiul românesc să supravieţuiască noii lăcomii de aur şi noii dominaţiuni mondiale, pusă la cale din umbră de personaje mereu dubioase (a se vedea cazul Roşia Montana aflat de câţiva ani buni pe rol), unde “fatalitatea” şi răul e pus la cale de noi înde noi, iar străinezii abia aşteaptă să ne râdă în nas ce fraieri au fost şi de data asta românii…”mioritici”…Aducând poate ca argument teoretic din nou şi iarăşi “fatalismul românesc” şi vocaţia perdantă a unui popor blând şi “metafizic” mai mult prin vocaţia lui decât prin act. Cam atât.

ION MURGEANU