comentariu la un interviu cu Herta Muller

ion lazu / comentariu la un interviu cu herta muller
[edit] Comentarii (0) Înscris în: Insemnari

În fine, un interviu substanţial, căci mai citisem câte ceva, însă nu chiar semnificativ, probabil că imediat după primirea Nobelului autoarea nu reuşea „să se adune”, era bulversată - şi cum nu?!, - nevenindu-i să creadă că ruleta norocului se oprise în dreptul numelui ei. Nu reţinusem mare lucru din acele declaraţii la cald, decât că dna Muller se uită strâmb la români în general, la Banatul natal cu deosebire, la consătenii ostili întotdeauna… Că se simte în continuare urmărită de Securitate. Putea să pară o toană de-a dumisale. De data asta, întrebările Sabinei Fati fiind bine cumpănite, la obiect, scriitoarea ne dă, în stilul ei, părând că răspunde în treacăt şi fără să facă mare caz de discuţia în sine, nici de importanţa sa ca laureată etc, ne dă răspunsuri scurte, nesofisticate şi pe deplin lămuritoarea în problemele „litigioase”, care ne interesează pe noi, românii, din partea unei „scriitoare germană de origine română”. Răspunsuri neconvenţionale/colocviale, însă fără echivocuri şi din care (asta e şi n-ai ce-i face!) rămânem cu un gust amar, cu o mare tristeţe, stăruitoare, insidioasă. Naţionaliştii chiar mai mult de-atât, ei se vor simţi lezaţi, daţi de-o parte, ofensaţi în bunele lor sentimente legitime: Cum adică, nu mai vrea să audă de noi?, de ce ne spune în faţă că nu doreşte să revină în ţărişoara noastră dragă? Or, precizează autoarea, în România de azi, deşi integrată european, „o seamă de lucruri au eşuat”, aici nu există „o democreţie care să poată fi trăită”, oamenii securităţii nu numai că nu au fost pedepsiţi după faptele lor, nu numai că nu au fost înlăturaţi din viaţa publică, din funcţii etc, (în Germania ei tac, aici se exhibă, nimeni nu-i trage în judecată…), ci în ţară „există persoane care au făcut chiar crime şi nu au nicio problemă să-şi arate faţa şi să-şi ridice vocea în public, iar ziariştii aleargă după astfel de personaje”.

Cred că aici este miezul problemei, bine pus în pagină de autoarea interviului. Ar trebui să ne întrebăm de ce Herta Muller pune atât de mult accentul pe problema caraterului nociv al activităţii poliţiei politice. Şi implicit să recunoaştem că la noi se trece cu mare lejeritate peste aceste aspecte, după modelul: Ce-a fost a fost, să ne vedem de-ale noastre…. Totuşi, este lesne de înţeles de ce Herta Muller se luptă şi acum cu Securitatea, căci ea personal a fost traumatizată de hărţuielile securităţii – nu insist asupra cazului ei, deja bine cunoscut, pe cât de ocultat a fost pe-atunci. Iar dosarul ei încă nu a fost închis, după două decenii de la Revoluţie, atenţionează autoarea. Dar noi, de ce schimbăm subiectul atunci când cineva aduce vorba despre oribila Instituţie? Am tăcut şi am răbdat, asta e adevărul gol-goluţ; ba mai mult de-atât: ni se părea pe-atunci că nu e cine ştie ce lucru grav sau de-a dreptul inadmisibil, ci în firea lucrurilor, după raţionamentul: O fi făcut el ceva dacă ăştia au pus ochii (şi parul) pe el! – ne resemnasem să stăm de-o parte şi să-i lăsăm să-şi facă treaba, sperând că nu vom nimeri, printr-o fatalitate, în malaxorul dictaturii; mai ciudat e că şi acum, după atâţia ani, nu recunoaştem că pe-atunci, sub dictatură, n-am trăit ca nişte oameni liberi, ci am trăit într-o puşcărie mai mare – ţara noastră straşnic păzită în interior şi impenetrabilă la hotare. Mai mult decât atât: noi acceptăm fără a reacţiona în vreun fel ca foştii securişti să fie piua-ntâi în politică, în administraţie, ba să ne mai dea şi lecţii de morală, în presă şi la televizor.

Foarte repede după schimbarea de regim (aşa zisa revoluţie din Decembrie, despre care aveam părerile cele mai fanteziste sau exaltate), când în fine am înţeles şi am admis că ne-au dus cu preşul, că „la vremuri noi tot noi!” (deci primul noi ar merita pus între ghilimelele ironiei), ni s-a părut în firea lucrurilor să reapară adle Păunescu şi Vadim, cu pretenţii de lideri democraţi. Nu ni s-a părut „contra naturii” ca aceşti sceleraţi să se erijeze din nou în purtătorii noştri de aspiraţii, nici că i se fac temenele academice şi apolitice unui Iliescu, deşi devenise clar că el fusese pionul manevrat din afară. Lipsa de demnitate a primelor noastre cedări a devenit în timp „naturelul” atitudinii noastre nevertebrate în faţa insurecţiei eşalonului doi pcr şi secu. Am zis, în sinea noastră: Ei, şi ce-i cu asta, e drept că indivizii ăştia n-au pic de obraz, dar treacă de la noi! Chiar ştiind bine că ne mint din nou, cum ne minţiseră şi data trecută, nu le-am spus verde-n faţă: Până aici! Afară din viaţa publică! La mănăstire cu voi, sperjurilor! Păunescu l-a lăudat pe Burtică, Burtică pe Pleşiţă, iar Pleşiţă din nou pe Ceauşescu, rezervându-şi pentru sine cinstea şi eroismul de a-l fi pălmuit pe bărbosul de Goma, pe atâţi alţii. Era în exerciţiul funcţiunii, înţelegeţi? Lucra la stat, munca lui cinstită era să zdrobească oameni, cariere, familii – iar în esenţă să lichideze fără urmă orice împotrivire -, însă o muncă oficială, vezi bine, boiereşte retribuită şi pentru care ipochimenul binemerită de la ţară o pensie de zece ori cât a unui inginer. Iar pentru crimele pe care le-a comis, le-a girat şi le-a contrasemnat, nimeni nu-l trage în judecată. Nici Herta Muller, nu vă miraţi. Poate că s-ar fi mulţumit să i se ceară iertare. Nu a făcut-o absolut nimeni. Ce oameni flipsiţi de maniere!

Şi acum vine discuţia despre opoziţia Muller-Cărtărescu, iscată chiar cu privire la poliţia politică, altfel cum? Ceea ce susţine Herta Muller în chestiunea securităţii deja am amintit şi suntem de acord cu aserţiunile domniei sale. Dar de ce apare în acest context scriitorul Mircea Cărtărescu? Poate să pară ciudat, dar îl aduce în discuţie chiar laureata Nobel. Cineva care a luat Nobelul despre cineva care rămâne în aşteptare, s-ar zice. Cu următoarea prezentare: „Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ce spune oglindeşte o stare de fapt.” HM este intrigată că MC a declarat pentru un ziar german: “pe-atunci aveam mai multe subiecte şi mai mult timp.” De unde mai multe subiecte, când temele pentru acasă ale scriitorului erau cele de pe tabelul care primise aprobări la toate nivelele, oricum nu înţelegem, dar că aveau mai mult timp (scriitorii şi nu numai) e în afară de orice îndoială. Cărţi bune doar pe sponci, presa de necitit, aceleaşi fraze de acum trei decenii, două ore de televizor, imposibil de suportat,- şi să nu uităm (frigul, foamea, întunericul, cozile) situaţia de la noi, de pe-atunci: nu tu telefoane mobile, nu tu internet, nu tu mail-uri din toată lumea – încât acum ziua noastră a devenit prea mică, meschină, absolut neîncăpătosare pentru cât divertisment ni se serveşte, ne îmbie, ne corupe: „ne abate cu ispita-i de la trebi”… Despre această aserţiune a lui Cărtărescu, Herta Muller crede a fi o dovada clară că preopinentul „a fost apolitic, că a trăit cu nasul în vânt”. Se mai întâmplă, îmi spun, nu toţi ne-am născut cu ideea să răsturnăm regimul existent. Însă unde devin lucrurile cu adevărat grave? Când MC afirmă că pe-atunci „aveam stabilitate, nu eram îngrijoraţi pentru ziua de mâine”. Textual. Asta o supără rău pe scriitoarea noastră de limbă germană, şi pe bună dreptate. Căci voit sau nu, MC eludează faptul că acea stabilitate şi lipsă de griji pentru ziua de mâine se referă la omul de rând, fără aspiraţii spirituale, iar nicidecum la intelectuali, aceştia ştiau bine care era deosebirea esenţială între viaţa din România sub dictatura comunistă şi viaţa într-o ţară liberă şi democratică, unde drepturile omului sunt respectate.

Mă întreb dacă lui MC aceste lucruri îi sunt foarte clare în minte sau cumva vorbeşte după ureche, dacă nu şi mai grav, face afirmaţii de natură populistă. Ce-i drept, în momentul plecării sale în Vest, HM avea 35 de ani, deja, fusese la nesfârşit hărţuită de securitate care se dădea de ceasul morţii să lichideze mişcarea protestatară a grupului de scriitori de la Timişoara. M.C., la rându-i, avea deja 33 de ani la momentul decembrie 89, deci nu se poate să nu fi simţit oprimarea politică, interdicţia de a trece graniţa, inclusiv faptul că în loc de viză primeai un glonţ dacă erai prins pe frontieră! Da, îmi spun, MC se preface că a uitat ceea ce desigur ştie despre regimul roşu; el se gândeşte că pe vreme de criză „dă bine” să cânte în strună celor care fac apologia vechiului regim şi au ajuns să clameze asta pe toate posturile de televiziune. Sau doar mi se pare, şi mă lansez în supoziţii fără temei, în condiţiile în care citatul din MC a fost scos din context? Ar fi prea trist să fie adevărat. Popularitate are/a avut şi Vadim, a avut şi Păunescu – la ce le-a folosit? Poate la carieră, deşi îl vedem pe Păunescu jeluindu-se că a ajuns să nu-şi mai poată plăti facturile, că nu-l mai cheamă la televiziuni… (V-aţi mira dacă aţi afla că facturile lui Păunescu sunt de zece ori mai mari ca ale unui cetăţean obişnuit?). Oricum ar sta lucrurile, talentatul scriitor MC riscă mult, pentru un pic de popularitate, pentru un spor de vânzare a cărţilor sale. În schimb, cum privesc cei din Vest aserţiunile sale de tip nostalgic?

Cât despre laureata Nobel, din interviul Sabinei Fati reiese că faimosul premiu îi va fi adus sume substanţiale, îi va aduce notorietate măcar până la următoarea decernare Nobel, dar se pare că, din păcate nu i-a adus în plus decât gustul amar al dezamăgirilor de-o viaţă. Constatarea că în România nu o mai aşteaptă nimic. „Un om departe de casă suferă de dor”, explică autoarea romanului Leagănul respiraţiei. Ajunge în vis în ţara dorită şi acolo constată că „ţara aceea nici nu mai există”. Idem pentru autoare. Cum nu se poate mai dezamăgitor. Dar un rău nu vine niciodată singur. Se dovedeşte că Oskar Pastior, prototipul eroului din romanul pomenit, a fost, oricât ar părea o glumă sinistră, informator al poliţiei politice. Reiese din arhiva CNSAS. Dar despre această problemă am scris pe Reţeaua literară la rubrica privindu-l pe Oskar Pastior.

Ion Lazu.

Mie 22 Sep, 2010
ion lazu/un comentariu la cazul oskar pastior, postat pe reteaua literara
[edit] Comentarii (0) Înscris în: Insemnari

„O, Doamne! ce complicată e viaţa, în general vorbind! Sub dictatura comunistă, care nu se mai sfârşea, viaţa nu putea fi decât şi mai complicată, mai anevoioasă, mai chinuitoare, nu? Atunci cum trebuie să fi fost viaţa pentru Oskar Pastior, al cărui destin era complicat/agravat în plus de aceste “detalii”: era etnic german, era poet, era homosexual… a fost deportat în URSS, a făcut puşcărie politică, a scris poezii împotriva sovietelor. Oricare dintre aceste detalii era suficient ca Securitatea să vegheze asupra lui foc continuu - şi să nu-l lasă să doarmă nici pe păgubaş! Nu era Oskar Pastior exact omul “suspect” şi vulnerabil, pe care Securitatea să-l încolţească din toate părţile, prin toate mijloacele, ca să-l folosească împotriva scriitorilor de limbă germană, în primul rând, cei care se organizaseră la Timişoara (Grupul de acţiune) şi reprezentau un pericol real pentru imaginea în lume a României ceauşiste? Şi atunci, putem noi, care nu am simţit în ceafă răsuflarea imundă a sistemului, să aruncăm cu piatra în acest om năpăstuit de soartă şi care totuşi nu a turnat realmente pe nimeni, ci doar s-a autoincriminat?! Şi încă un lucru, de menţionat întru dreapta pomenire a ostracizatului O.P.: El nu numai că nu şi-a înfundat colegii de breaslă, nu doar că nu s-a pus din proprie iniţiativă la dispoziţia “organelor” , nici nu a rămas sine die la mîna lor, dar s-a dat de ceasul morţii să plece din ţară - şi a reuşit aceasta încă în 1968, ceea ce alţii din aceeaşi grupare nu au reuşit decât cu 10-15 ani mai târziu. (Unii au murit, alţii s-au sinucisalţii au scăpat, în final.) După cum se mişcă lucrurile la noi, cred că numai faptul că Pastior a devenit personajul romanului Leagănul respiraţiei şi că autoarea acestuia, Herta Muller a primit Nobelul de anul trecut au putut scoate la iveală cazul Pastior din arhivele încurcare ale CNSAS, această veninoasă şi ameninţătoare cutie a Pandorei, căci altfel dosarul ar fi rămas sub colbul birocraţiei în vecii vecilor. Pentru că în mod clar nu este un caz care să-l incrimineze pe Oskar Pastior, o victimă de la un capăt la altul, ci cel mult o mostră privind odioasa instituţie a Securităţii. Care, să subliniem acest aspect: pe bani buni şi pe privilegii care numai în comunism puteau trece drept privilegii - a făcut din viaţa românilor, a intelectualilor cu deosebire, un adevărat infern. Fie că recunoaştem asta, fie că trecem mai departe… în stil neaoş românesc.”

Ion Lazu

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor