( fragmente din cartea „Pași spre comoara din suflet”- apărută la editura

Lorilav,Buzau, 2010.)

 

 

Am pierdut noţiunea de timp, de spaţiu; sunt parcă pe o insulă spirituală, descălţata de urma terestră.  Câteva miresme îmi amintesc de toamnă.

          Din cerul solzos, lenevit, pântecos, câţiva pescăruşi îmi trimit semnale cifrate.  În acest decor, în această zi anume creată apropierilor, am lansat ideea unor convorbiri cu doamna Alexandra Wilson-Noica , pe care eu le-am numit                  ”. Paşi spre comoara din suflet.”

 

„Viaţa se petrece în salturi, ca pe front;

fii pregătit să înfrunţi greutăţile exterioare

cu un bun şi activ echilibru interior”.

Constantin Noica

 

Stimată doamnă Alexandra Wilson-Noica,

          pentru cei care nu au citit cartea de memorii scrisă de d-voastră,            ”Treziți-vă,suntem liberi”- vă rog să ne spuneţi câte ceva despre originile părinţilor   d-voastră şi  modul în care s-au cunoscut:

          – Părinţii mei s-au cunoscut din copilărie. Mama locuia în Sinaia, cu părinţii ei.  Tatăl ei era englez şi mama saşă şi ei aveau un hotel numit Vila Carola, după bunica mea – acest nume se mai vedea încrustat pe vilă în ’95, prima dată cînd m-am întors în ţară după 40 de ani de la plecare. Tatăl meu venea acolo, la munte, cu părinţii lui, în vacanţă – mama şi tata s-au cunoscut de atunci, când erau copii de vreo 10 ani. Au rămas prieteni buni toată viaţa, în ciuda suferinţelor prin care au trecut. 

          – Cum a fost copilăria d-voastră?Unde v-aţi născut şi care sunt primele amintiri care vă vin în minte atunci cînd vă gîndiţi la tatăl d-voastră?

          – Sunt născută în Braşov, fiindcă mama şi tata locuiau atunci în Sinaia. Prima amintire ține de treptele de la casa din Sinaia! Aveam vreo doi -trei ani şi, bineînţeles, totul părea enorm. Casa de care vorbesc este Vila Wendy, construită pentru mama de părinţii ei şi care are numele mamei mele scrisă de ea pe un perete, fiind clădită chiar în faţa Vilei Carola. Aici am locuit întâi până au venit comuniştii, după care ne-am mutat la Chiriac, unde tata avea o moşie de la părinţii lui. Nu-mi amintesc nimic din timpul când tata era lângă noi, fiindcă el a fost trimis în domiciliu forţat pe când eu aveam vreo patru ani. Copilăria mea mi s-a părut normală, că nu ştiam altceva. Am amintiri de vizite, la bunica mea paternă, şi de familie, venind la Chiriac, dar mai ales de la Andronache, lângă Bucureşti, unde     ne-am stabilit până am venit în Anglia.

          – Deşi au divorţat de formă, din scrisorile trimise de C. Noica cercului de prieteni reiese că se gândea tot timpul la familie, la copii. Cum vă amitiţi acea perioadă, de după divorţul părinţilor? 

          – Divorţul nu ne-a afectat, întâi fiindcă nu-mi dădeam seama că aşa au făcut, (decât mai târziu, când am înţeles şi de ce) şi, în al doilea rând, deoarece am fost întotdeauna iubită şi am acceptat situaţia ca pe ceva “normal”, timp în care părinţii mei au rămas cu o prietenie remarcabilă.  Faptul că îi scriam lui tata şi  îl vedeam mereu în vacanţele de vară m-a ajutat să am amintirile despre care am scris. 

          – Orice copil îşi visează într-un anume fel viitorul. Care erau visele d-voastră în copilărie, înainte de a părăsi România?

          – În 1950, bunicii materni mai locuiau cu noi, la Andronache. În acel an ei au reuşit să plece în Anglia, pe paşaportul englez al bunicului. Aveau 70 şi ceva de ani, erau în vârstă când au plecat. Aşteptam cu nerăbdare scrisorile bunicii şi mă uitam la timbrul englezesc cu regina Elisabeta . Şi visam ... Îmi ziceam: Ce frumoasă şi ce fericită este că-i liberă! Începusem să-mi dau  seama că noi trăiam într-o ţară unde multe lucruri nu se permiteau şi unde ne era frică de toate. Visam la o libertate despre care  citeam numai în basme sau despre care ne şoptea mama, ştiind că nu trebuie să vorbim de aşa ceva. Mă durea că nu puteam fi cu tata în fiecare zi. 

          – Cum v-a schimbat venirea în Anglia acele vise ale copilăriei?

          –  Amândoi părinţii ne şopteau despre cum o să fie într-o zi când vom ajunge în Anglia, ceva ce pentru mine era un vis pe care mi-l făuream prin ochii unui copil plin de idei romantice. Când am sosit la Londra, unde visele bineînţeles s-au schimbat, căci au devenit realitate, iar locurile de care ne vorbea mama le vedeam cu proprii ochi, chiar dacă trăiam numai într-o cameră şi aveam foarte puţin bani, nu am fost deloc dezamăgită, deoarece o vedeam pe mama uşurată, ca şi cum s-ar fi lepădat de o haină de fier. Încercam să simt ce înseamnă să fii liber.

 

          – Sosirea în Anglia a reprezentat practic o desprindere de trecut.  Ce ecou a lăsat în sufletul d-voastră acele momente când împreună cu mama, şi cu fratele, Răzvan, începeaţi o nouă viaţă?

          – Desprinderea de trecut a fost dureroasă, dar şi însoţită de speranţe. În sufletul meu erau mereu prezente, ca un ecou, vorbele şi faţa lui tata, pădurea vizavi de casa de la Andronache, vizitele la Câmpulung cu tata, familia de acolo şi tristeţea că nu ştiam dacă o să-l mai vedem vreodată pe tata. Visam, erau şi mai sunt momente de neuitat legate de momentul respectiv, precum acelea pe care le-am descris în cartea mea.

          – Credeţi că viaţa a fost aspră cu d-voastră, că v-a răpit cumva tinereţea?

          – Prin iubirea, dedicaţia, ocrotirea şi marele sacrificiu făcut de părinţii noştri pentru noi, nu am simţit viaţa aşa de aspră, cum într-adevar era. Trăiam comoara speranţei pe care ne-o dădeau ei. Tinereţea mea este împărţită în două, înainte de 11 ani şi după 11 ani. Cea de dinainte are multe nuanţe, aceasta fiind trăită în timpul lui Stalin, când restricţiile impuse de infernalul regim al comunismului trebuiau înghiţite în fiecare zi, la şcoală şi afară din casă. Numai faptul că părinţii noştri ne-au dat posibilitatea de a creşte cât de normal  în casă este cauza amintirilor frumoase  şi nu am simţit că tinereţea mea de atunci a fost total răpită. Singurul lucru pe care   l-am regretat a fost faptul că nu am putut să cresc cu tata lângă mine.

          – Iradiaţi o lumină şi o seninătate care exprimă o pace sufletească aproape îngerească. Cum de vi s-a reaşezat atât de frumos sufletul, ce v-a ajutat în momentele de mari încercări prin care aţi trecut?

            – Ce să spun... Eu sunt cum sunt prin iubirea şi integritatea părinţilor mei. Credinţa în Dumnezeu, încurajată din copilărie, desigur, m-a ajutat în momentele  cele mai grele din viaţă.

          – Însuşi tatăl d-voastră, marele filozof, era de un optimism desăvârşit. Cum v-a influenţat pe d-voastră acest lucru în viaţă?

          – Mi-am trăit copilăria petrecută cu tata în vacanţele de vară în optimismul lui. El avea întotdeauna un răspuns bun, nimic nu era imposibil de făcut pentru mine şi sigur că prin iubirea lui m-a influenţat să cresc uitîndu-mă mai mult la lumina vieţii şi potenţialul de a face bine ,învățând astfel să  descopăr mai mult sensul meu în viaţă.

          – Ce anume a ajutat-o pe mama d-voastră să-şi continue viaţa aici, în Anglia, renunţînd la a se recăsători ?

          – Mama a avut o viaţă plină înainte de comunism Avea multe interese, cultură, muzică, artă, ski şi era de  o natură pozitivă şi plină de umor. Mama şi tata au avut o mare prietenie pe care şi-au păstrat-o de-a lungul vieţii lor.  N-a mai vrut să intre  într-o altă căsătorie. A suferit prea mult. 

          – La cât timp după venirea în Anglia l-aţi reîntîlnit pe tatăl d-voastră?

          – Prima dată cînd l-am revăzut pe tata a fost în Mai 1972 fiind după 17 ani şi cînd locuiam în Edinburgh. Copiii mei erau foarte mici aveau numai 2, 3, 4 şi 5 ani.

          – Vă rog să ne povestiţi puţin despre omul de zi cu zi, despre preocupările sale fireşti, despre felul în care se interesa Noica privitor la viaţa d-voastră  aici în Anglia.

          – Primul lucru pe care tata mi l-a spus este că nu vrea să ne plictisească cu filosofia lui. Vroia să trăiască cu noi şi cu copiii mei  zi de zi, făcînd lucrurile normale, sculându-se, mâncând, ieşind la cumpărături, vizitând prieteni, ocupându-se cu lecţiile de şcoală ale Anitei,  care începuse deja şcoala în Edinburgh. Julia, Brian şi Angela erau încă acasă şi el se distra cu ei.  Toate îl interesau. Mai târziu, cînd a venit a treia şi ultima oară la noi, copiii mei erau tineri adolescenţi de 14, 15, 16 şi 17 ani. S-a arătat foarte interesat de felul în care se dezvoltă şi vroia să ştie ce gîndeau, cum vedeau viitorul lor, ce vroiau să facă în viaţă. Totdeauna cînd venea în Anglia era fericit să trăiască viaţa fără schimbări, aşa cum ne-o desfăşuram noi, zi de zi. Sigur că filosofia lui, care era parte integrantă din el, se simţea în felul în care ne vorbea şi ne sfătuia cu aşa mare drag şi fericire .

          – Vă transmitea filozoful Noica din preocupările lui, din frămîntările lui? Discuta cu d-voastră despre cercul de prieteni, despre situaţia care era în România?

            – Niciodată nu am ştiut cît de mult a suferit tata. Oricînd îl vedeam era drăguţ, senin şi iubitor. Prin cărţi citite şi scrise după decesul lui am văzut ce mult a suferit. Asta m-a întristat foarte mult, dar mi-am dat seama ce multă demnitate avea iubitul meu tată. Cînd venea în Anglia nu prea vorbea de prietenii de acolo, numai puţin despre familie, fiindcă era prea ocupat cu viaţa noastră. De tinerii din România ne spunea cu tristeţe că nu au libertatea ca să înveţe ce vor. 

          – Vă povestea despre perioada în care a fost închis? Despre chinurile la care a fost supus?

          – Despre perioada din închisoare nu a vorbit cu mine, poate cu mama, dar totuşi puţin. Din cartea lui„Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” am mai aflat ceva.  Mi-a spus într-o zi că o să scrie o carte pentru noi, despre aceasta fiind vorba. Mama a tradus-o în engleză, dar nu a fost încă publicată. Poate într-o zi o să găsim o casă de editura aici care ar fi interesată. Tata nu ne-a spus niciodată despre chinurile pe care le-a suferit în închisoare, numai prin cărţile altora am descoperit ce mult a suferit.

          – Cu mama d-voastră discuta despre astfel de probleme? Sau cu fratele Răzvan, respectiv cu părintele Rafail?

          – Cu mama discuta despre prietenii lor şi mai mult pe teme culturale, ea nu a ştiut exact cîte a suferit el. Deşi, probabil, îşi dădea seama, dar nu l-a întrebat niciodată. Cu fratele meu Răzvan vorbea îndelung despre chestiuni spirituale, încercând să-l descopere astfel pe părintele Rafail şi să înţeleagă de ce a devenit călugăr.

          – Referitor la fratele d-voastră, cum a luat hotărîrea de a se dedica vieţii de monah? Vă amintiţi ce părere avea tatăl d-voastră  despre acest lucru?

          – Tata a fost cam dezamăgit la început, cînd a auzit că fiul lui a renunţat la cariera academică. Dar, mai târziu şi mai ales cînd s-au întîlnit şi au vorbit împreună, tata s-a liniştit. Fratele meu era la Paris, unde studia ca să intre la universitatea de medicină. Vroia să se facă doctor, însă şi-a regăsit ortodoxia într-o biserică românească la Paris, a simţit că Maica Domnului îl cheamă să-şi regîndească viaţa. Când a ajuns la mănăstirea din Essex, toate întrebările şi frămîntările sale au încetat, realizând că trebuie să urmeze neapărat o viaţă de monah.

– Puteţi să ne spuneţi de cîte ori v-aţi revăzut tatăl? Venea şi stătea cu d-voastră?

          – Pe tata l-am văzut de trei ori în Anglia, întotdeauna stătea cu noi  vreo trei săptămîni. Ultima dată, ne-am întâlnit la Paris, unde m-am dus special să-l văd şi am stat amîndoi la casa unei mătuşe.

          – Copiii d-voastră îşi mai amintesc de el?

          – Din fericire, copiii mei, toţi patru, îşi amintesc de bunicul lor cu mare dragoste şi mai ales din perioda cînd locuiam în Devon, în 1983, când ei erau adolescenţi.

          – Deşi este un moment foarte sensibil, ne puteţi spune cum aţi primit vestea tragicului său sfîrşit?

            – În 2 decembrie 1987 ne aflam, cu nişte prieteni, în Exeter, Devon. Mama îi cunoştea şi mi-a telefonat acolo să-mi spună să ne rugăm pentru tata, fiindcă este în spital, a căzut şi avea ceva la un şold. Urma să fie operat în câteva zile.  Două zile mai târziu eram la lucru – mama a telefonat acolo, dar a vorbit numai cu şeful meu. Acesta m-a adus acasă când am terminat lucrul şi atunci mi-a spus că mama a primit un telefon din România şi i s-a spus că tata a murit. Ea îi ceruse şefului meu să-mi termin lucrul, să mă ducă acasă şi de-abia atunci, în linişte, să-mi dea trista veste. M-am simţit trasnită ca de un fulger şi am vrut imediat să mă duc în ţară.      N-am putut în două zile să-mi iau paşaport şi viză, mai ales că era vineri. În schimb, m-am dus imediat la mănăstirea din Essex, la fratele meu, părintele  Rafail.  Mama locuia în apropiere, am ţinut toţi trei o liturghie şi am făcut parastas pentru tata. Asta se întâmpla duminică 6 decembrie 1987,  în acelaşi timp cu înmormîntarea tatei în ţară, la Păltiniş. Ne-am uşurat un pic, dar tristeţea noastră era foarte mare.  Am o poezie scrisă din ziua cînd i-am vizitat prima dată mormîntul de la Păltiniş şi am făcut parastas.

          – La cît timp după plecarea din ţara aţi revăzut România?  Ce sentimente v-au încercat atunci?

          –M-am reîntors în ţară după 40 de ani.  Am revăzut, cu multă duioşie, casa din Andronache şi pădurea unde îmi dădeam frîu liber viselor şi unde ne jucam.  

          – Cînd anume s-a hotărît fratele d-voastră, părintele Rafail Noica de acum, să se stabilească în România?

          – Fratele meu a fost invitat în România în 1993. În momentul respectiv era extrem de obosit şi, după două săptămîni de periplu prin ţară, un preot i-a propus să revină pentru totdeauna, să se odihnească în munţii Apuseni. Acolo a rămas şi-şi dedică viaţa în rugăciune tuturor celor pe care îi cunoaşte sau de care află de la alţii. 

          – Se ştie că filozoful Noica era un om elegant, manierat.  Vă amintiţi să-l fi văzut vreodată supărat, cu un aspect neîngrijit?

          – Tata era întotdeauna politicos şi prietenos cu cei din jur. Nu l-am văzut niciodată supărat sau cu un aspect neîngrijit. Nici cînd era numai cu noi, acasă. Cînd eram mică, în vacanţă, la Cîmpulung, şi mai făceam vreo prostie, tata nu se supăra nicidecum, îmi explica de ce nu e bine să fac aşa ceva. Şi de atunci îl ţin minte îmbrăcat întotdeauna cu cămaşa, cravată, costum sau cu jachetă de vară, în orice împrejurare, dar mai ales cînd mergea să ţină lecţii prin oraş. 

          – Ştiţi dacă avea anumite preferinţe culinare? Se implica în treburi gospodăreşti? De exemplu, în „Jurnalul de la Păltiniş” se spune că avea o adevărată plăcere să aprindă focul în sobă...

           – Cîteodată, tata zicea despre el, la modul propriu, că este un “papă lapte”, astfel că atunci cînd venea pe la noi, în Anglia, ne pregăteam să avem lapte şi brînză pentru el.  Altminteri, îi plăcea tot ce îi dădeam de mîncare. Îl întrebam uneori dacă are preferinţe şi îmi spunea că orice fac eu este bine. Mă amuză o amintire de la Paris, când eram împreună şi l-am întrebat dacă mai vrea o cafea. A spus da şi cînd l-am întrebat cum îi place, mi-a răspuns “cum vrei tu”.  Când eram mică, la Cîmpulung, am făcut odată cartofi prăjiţi, mă lăudam că la opt ani ştiu să gătesc. Aveam o mică sobă în cameră şi el mă încuraja ce bună gospodină o să devin într-o zi! Cartofii arătau bine rumeniţi, eu am crezut că sunt gata, cu toate că pe dinnăuntru erau cruzi. Tata i-a gustat şi a spus, însă, că sunt foarte buni! Nici atunci nu m-a dezamăgit, drăguţul tata! Altfel, din păcate, nu mai ştiu de alte preferinţe culinare că nu am trăit ani mulți  lîngă el.

          – Am citit că mama d-voastră i-a cultivat dragostea pentru muzică clasică.  Avea anumite preferinţe muzicale?

          – Lui tata îi plăcea muzica lui Bach foarte mult şi cred că în Bach găsea o spiritualitate liniştitoare şi plină de inspirație.  Cînd a venit la noi, în 1983, am trăit un moment unic ascultând muzică alături de mama şi tata. Era seara, copiii mei se culcaseră şi mama a vrut să-l delecteze pe tata cu o piesă muzicală de Malher – Simfonia nr. 4, care nouă ne plăcea foarte, foarte mult. Ce dar minunat să fim numai noi trei şi să ascultăm împreună această simfonie...  După aceea am discutat despre piesă şi despre istoria ei. Ceva de unicat şi de neuitat a fost  seara aceea….

          – După cum ştiţi, e în obiceiul românilor să sărbătorescă numele de sfinţi. Cum era tatăl d-voastră, îi plăcea să fie sărbătorit de ziua onomastică?

          – Nu prea ştiu dacă el sărbătorea ziua de Sf. Constantin în mod special, dar sunt sigură că familia de acolo îi amintea. Mama, întotdeauna îi trimetea o felicitare, asta ştiu sigur. Dădea importanţa cuvenită sărbătorilor şi ne trimetea o felicitare sau o scrisoare, mai ales de ziua noastră de naştere. După ce am plecat din ţara, îmi telefona în fiecare an de ziua mea de naştere şi asta era cel mai deosebit cadou pentru mine, fiindcă aşteptam cu foarte mult drag să-i aud vocea. Şi el, drăguţul, spunea acelaşi lucru şi întotdeauna îşi cerea iertare că nu-mi putea trimite un cadou special. Dar reuşea cumva, cu toate că mai rar, să-mi trimită un cadou prin cinvea care venea aici. Mi-a trimis odată un costum naţional din regiunea Câmpulungului. La fel făcea şi pentru fratele meu, pe atunci Răzvan. Mai tîrziu, cînd a devenit bunic, trimetea nişte păpuşi îmbrăcate în costum naţional sau cărţi cu poveşti pentru copii, un fluier din lemn pentru băiatul meu, cam aşa ceva. Cînd îl întrebam dacă putem să-i trimitem şi noi ceva,  zicea că nu are nevoie de nimic altceva decât de cărţi, dar de asta se ocupa numai mama. Altfel era fericit să ştie că poate să fie un tată bun şi să ne ofere cadouri. L-a marcat toată viaţa faptul că nu a putut să ne vadă crescînd şi să ne fie un tată adevărat, ca toţi ceilalţi. Îi spuneam că îl iubeam aşa de mult şi că prin scrisorile lui ne-a ajutat să-l simţim lîngă noi cu toate că era aşa de departe şi că este un tată foarte bun.

 

Vizualizări: 250

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Carmen Tania Grigore pe Iulie 18, 2011 la 7:17pm
Irina Lucia, prietene Gheorghe Urzica, va multumesc pentru ganduri, sunt onorata!
Comentariu publicat de Urzica Gheorghe pe Iunie 25, 2011 la 1:08pm
Povestea unei întâlniri de suflet, a două suflete gemene în credinţă, iubire şi dor de ţară spusă cu harul duhovnicesc în spiritul traditţiei creştine. Sunt fericitul beneficiar al cărţii ''Paşi spre comoara din suflet''. O lectură care m-a centrat pe comoara nepieritoare din suflet şi pe împărăţia celor blânzi şi iubitori de oameni. Cu preţuire
Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Iunie 5, 2011 la 3:24pm

Un fragment interesant evocat cu caldura si emotie! Felicitari, Carmen!

„Viaţa se petrece în salturi, ca pe front;

fii pregătit să înfrunţi greutăţile exterioare

cu un bun şi activ echilibru interior”. 

Constantin Noica

Comentariu publicat de Carmen Tania Grigore pe Mai 29, 2011 la 7:47pm

Camy, ma bucur ca ai revenit cu marturisiri starnite de filozoful luminii, din care citez indemnul "Fiti atenti la noul pe care il aduce cu sine fiece zi si veti vedea cum se naste miracolul"!

 

Dle Mircea Munteanu, multumesc! Am preferat stilul telegrafic pentru intrebari, spre a nu ocupa prea mult din spatiul intim creat in jurul acestui dialog emotionant!

 

Flory si Vasilica, ma bucur sa va gasesc aici, multumiri si ganduri de pretuire!

Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Mai 29, 2011 la 9:30am
Felicitari, Tania! Am citit cu placere si interes! Toate cele bune! Cu drag, Vali
Comentariu publicat de Floryana Turculeanu pe Mai 29, 2011 la 8:32am

Am recitit cu aceeasi emotie ca atunci cand, primind volumul proaspat lansat, l-am parcurs dintr-o suflare , si am simtit cum, infiltrandu-se prin degete, se scurgea in sange un fragment din istoria literaturii romane!

Te felicit pentru comorile de suflet adunate si restituite, Carmen! 

Comentariu publicat de Carmen Tania Grigore pe Mai 28, 2011 la 7:35pm

Aceleasi multumiri speciale, dle Iuga Nicolae! onorata de reactia dvs!

 

O sa prezint aceste comentarii celei careia i le datorez, doamnei Alexandra, va asigur ca se va bucura enorm de cuvintele lasate!

Comentariu publicat de Carmen Tania Grigore pe Mai 28, 2011 la 7:29pm

erata, cu scuzele de rigoare ;  

* "spre a largi cercul cititorilor;"

Comentariu publicat de Carmen Tania Grigore pe Mai 28, 2011 la 7:26pm

Va multumesc tuturor pentru impresiile lasate , ma bucur ca pasii  mei v-au atras spre aceste marturisiri de suflet!

Consider un miracol intalnirea mea cu dna Alexandra , de care ma leaga acum o relatie speciala, faptul ca efectiv m-a "adoptat" in familia dansei este o onoare si acest dialog l-am initiat cu mari emotii ,fiind coplesita de bogatia spirituala a unui nume devenit istorie!

Camy,si eu te imbratisez prieteneste! spor la bucurii!

 

Relu Voicu, sper totusi sa fi transmis  putin si din optimismul specific familiei Noica, un destin incercat dar binecuvantat!

 

Dumitru Negoita, ganduri de infratire buzoiana!

 

Veronica Osorheian, urari de bine si pretuire!

 

Cornel Galben, din pacate cartea nu este distribuita prin librarii, nu am avut posibilitati de editare in tiraj mare; volumul a aparut in cadrul unui proiect buzoian sub egida Asociatiei Culturale "Renasterea Buzoiana", cu sprijinul financiar al Primariei Municipiului Buzau si am distribuito gratuit celor apropiati ; poate se va ivi in viitor vreo ocazie de reeditare, spre a largi cecul cititorilor; 

pana atunci va sfatuiesc sa cautati cartea de memorii scrisa de doamna Alexandra-Wilson Noica,( "Treziti-va, suntem liberi") un regal al amintirilor, aparuta la editura Humanitas in 2007;

 

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Mai 28, 2011 la 6:54pm
Fascinant ! Interesant si bun de invatatura.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor