În adierea serii, sub el, priveam spre zări

plecarea primăverii, cu ale ei cântări;

În vara cea toridă, stăteam la umbra lui,

copacul nostru falnic, de fapt, al nimănui.

 

Sub ploaia toamnei triste, din norii ruginii,

copacul de departe plângea din frunze, știi?

Simțea că vine iarna cu zâmbetul de ger

și suferea la gândul că, încă, e stingher.

 

Era copacul falnic din visul ce-am avut

în noaptea când un fulger prin trunchi l-a străbătut.

A fost și … încă este, căci iată, un lăstar

se-nalță spre lumină cu noi cu tot, bizar.

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor