Copacul şi …
A dat să se pună păcat ducându-se spre creştet. 11.03.16
Am lăsat gânduri să se pună şi am văzut înainte imagini cu bălegar suprapuse?.
Mă surprind în faptul că unde am crezut moartea mamei o băgăm pe mama cu a vrea în ceea ce am crezut. 11.03.16
Ideea de bălegar mă face să mă gândesc la Arghezii = bube, mucegaiuri şi noroi.
Imaginea bălegarului m-a făcut să fiu în punctul poveştii despre mine. Apoi din o întâmplare am ajuns în locul în care am gândit pentru prima dată, spunând: trebuie să fie un cap la toate astea! Mă simţeam om în punctul poveştii despre mine. Înaintea mea pe pământ am văzut aer în lumină albă şi mai în faţă stătea ovalul?-cer care era Tudor Arghezi. 
Pe Iisus Hristos mi L-am pus cap pentru prima dată.
M-am surprins în un tablou, zburam ca o sferă albă? pe o stradă, spre stânga, spre preoţi şi le-am zis: “duceţi-vă dra” şi m-am oprit. Intrasem în o logică falsă, căci nu eu ci Dumnezeu a vrut ca să înglobez oamenii din biserică, să fim cu adevărat că fraţii în Hristos.
Mă surprind desenând frumosul pe o imagine, în stânga oglinzii, apoi văd cum ies din culoarea albă cremoasă a frumosului, ducându-mă pe lângă oglinda în dreapta oglinzii, ca un cerc maro. M-am dus peste ceilalţi din culoarea neagră neatrăgătoare, dându-i dracu.
Mergeam. Voinţa din mine care coase.
Mergeam. Dau să cos râul prin celălalt ce apare din amintire.
Pe Trinitas tv se dau cuvintele lui Arsenie Papacioc: fiecare ins este un cer întreg, fiecare ins este un Hristos.
Bube, mucegaiuri şi noroi.
Tot pe Trinitas se spune că Hristos a fost pictat cu ochii deschişi până în secolul VII.
Văd că voinţa atrage imagine involuntar.
Am negaţia unui preot ca o respiraţie, ieşind din el (frumosul?) şi intrând în el (respingătorul?). În mijloc era oglinda.
Văd cum negaţia a sărit în sus din afara trupului meu. Aşa am început să gândesc pe Dumnezeu în o negaţie. Dau să accept prima negaţie a Lui Dumnezeu. Înţeleg apoi ca negaţia s-a născut din o logică falsă. Pun acestui fapt semnul egal cu o imagine din visul de ieri: eram în un spaţiu albastru înconjurat de galben. 
Pe Digiworld se dă în reluare … un citat: pentru fiinţe mici ca noi imensitatea este suportata doar prin iubire. Carl Sagan?
Se face simbol. Ce zic. Gândesc o negaţie.
L-am dat dracu pe unu şi m-am dus în un spaţiu gol luminat alb, în dreapta oglinzii. Nu era dracu acolo.
Apoi îl rog frumos: hai du-te dracu. Înţeleg că nimicul era în mine.
Dacă gândesc ajung să cred.
Cu gândul pot să ajung instantaneu la idee.
Zic uneia în stânga oglinzii “eu am fost”. Apoi îi zic în dreapta oglinzii “tu n-ai fost”.
Apoi mă lipesc de credinţa ce era sus în aer, spunând: eu sunt credinţa. dă-L încolo pe Iisus.
Când nu am iubire nu pot îmbrăţişa adevărul pe care îl ştiam despre credinţă. Zic un cuvânt de trei ori, un fel de bla, bla, bla mimând credinţa şi numai pe acele trei cuvinte le cred.
m-am dat şi pe mine dracului.
Nu am vrut negaţia Lui Dumnezeu şi negaţia a ieşit afară din ce era Dumnezeu. L-am vrut pe celălalt şi unde negaţia era afară s-a tradus că am vrut negaţia celuilalt, apoi s-a tradus că am vrut negaţia Lui Dumnezeu. Pentru aceasta subiectivismul? din mine a spus: “da mă, dă-mă dracului”, adică nimicului. Pentru prima dată îi dau dreptate subiectivismului, pentru că mai înainte s-a întâmplat să mă văd pe mine în imagine, eu fiind în afara imaginii, ca prezenţa în un “nimic” alb. 
Mă gândesc la “pictorul orb” al lui Ioan Mircea Popovici. Pictorul pictase un ochi care începuse să clipească?
Dau să adorm. Cineva că sfera albă a explodat în tabloul? din visul meu. m-am trezit. 11.03.16
Mă trezesc dimineaţa înţelegând că eu cred în ceva când se atinge 51%. 12.03.16
Nu înţeleg de ce parcă subiectivismul meu dă morţii pe celălalt. Înţelesesem până acum că doresc moartea morţii. Cică romanticul Eminescu ar fi zis ceva: beau voluptatea morţii … Adaug şi vorba care am zis-o din mine celuilalt: “că te iubesc”. Da, iubirea este înainte de “a vrea”. Concluzia din un vis a fost ca dragostea este înainte de a vrea, mintea fiind în “era” şi “este?”. 
Parcă subiectivismul îmi este un om mic. Înţelesesem până acum că subiectivismul meu vorbeşte din afara mea, căci era mai mare decât cercul meu eu, ca un duh şi că avea şi gura. Mi-a vorbit spre stânga o>
Înţeleg expresia: “am dres busuiocul”
Văd cum fac răul în nevinovăţia mea. Urmează este, cred.
Sunt fărâmat. Din cauza asta neg. 12.03.16
Adame, Adame,
Vorba fărâmă,
Duhul străpunge,
Chipul iese din întuneric, ca fructul rupt în două de mâini.
Adame, Adame,
Atenţia din tâmplele tale stă în scoarţa copacului.
Ascultarea ta în crengile lui. 2012
Sunt în echilibru până intru în spatiul-amintire. 12.03.16
Când neg, neg tot ce era.
Înţeleg că sunt firimiturile de pe mâini şi de sub coate ale tatălui meu când mănâncă. Sunt şi că el, dar şi firimiturile lui.
Zic celuilalt: eşti aşa datorită mie, dă-te dracului. Eşti aşa datorită mie = l-am băgat pe celălalt în fiinţa mea limitată ) şi tot pe el l-am dat imediat din mine.
Prietenul meu îmi spune din Arghezi: din bube, mucegaiuri şi noroi, iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Înţeleg de la prietenul meu ca Arghezii l-a copiat pe francezul Bodler pentru care urâţenia lumii este frumoasă pentru că este făcută de Dumnezeu. Cică totuşi Arghezi ar fi scris: ochii Maicii Domnului. 
Alătur cuvintele lui Bodler: “om liber, tu vei iubi întotdeauna marea”, cu cele ale lui Ioan Mircea Popovici din În ochii Pictorului (şi a celor care iubesc): “dacă stai de vorbă cu Pictorul afli ce înseamnă să iubeşti marea şi lumina deschiderilor spre infinit.” În Revenirea am scris: Nu ştiu cum a venit apă peste deşertul din mine … şi se vedea cum marea radia iubire.
Prietenul meu îmi mai spune ceva nou: Satan a făcut iadul.
O voce din mine îi spune celuilalt care ştie: ce ştii tu?
Aleg însă pentru o clipă comentariile lui Ioan Mircea Popovici la În ochii Pictorului (şi a celor care iubesc):
aleargă şi tu 
pe scara fără nume
opreştete-n Portativul
poveştilor adevărate
lema gestului
conturează cărările dialogului
prin jumătăţile inegale
ale Infinitului prezenţei
şi ale absenţei
la piramida vieţii. 2014
ce cred. Fac. Că fac în un sens da să se pună. Cred în altceva. 12.03.2016
Aleg alte comentarii ale lui Ioan Mircea Popovici la Cinci pânze albe şi şapte pictate:
cele vremelnice-şi văd de rânduiala lor
noi nu putem decât să primim cu lumina şi cu dragoste
că a fi este verbul pe care-l conjugam
şi când nouă ne scapă ceva dar ştim că mai dorim ceva
zicem: să fie!
zilele astea am aflat ce înseamnă acel "amin!"
care se pune la sfârşitul multor versete de rugăciune
şi-n cântări bisericeşti...
este exact acel "să fie"
"totul se leagă aici
între uşi vămi şi ceruri
de jos până sus
cântecul" 2011
Înclin să cred că duhul strâmbătăţii nu este un străin ci subiectivismul meu. Îl văzusem odată ca un tânăr stând liniştit în picioare rezemat picior peste picior, pe oglindă, îmbrăcat în maro. Tânărul acesta, este tot tânărul care l-am văzut în vis în 2010? Acel tânăr din vis, îmbrăcat în costum negru l-am recunoscut însă ca oglindirea mea.
Doar în reprezentare său fiind în mintea mea am perceput infinitul. De asemenea am înţeles că sunt finit ) şi că în dreapta este infinitul.
Ioan Mircea Popovici, cu pânze albe (din şah cu hazardul)
între flori galbene
la marginea Infinitului
porumbelul albastru
aşteaptă
trecând în sărbătoarea de mâine
vorbă lui isihie
"cu înţelepciune
să luăm aminte"
Ioan Mircea Popovici, Doi peşti şi cinci pânze (fugă-n si bemol):
seara asta 
luna-i mai plină ca altădată
pe cărarea lunii
cântecul 
în paşi desculţi
"te-ntrebi aşa
a câta oară
va fi o poartă pentru vis
în luna peste casa firii" 2010
În 2012 am văzut cum luna-constiinta a ieşit în dreapta prin oglindă şi s-a uitat înapoi la dara ce a ieşit după ea. 
copiii cântau la radio: “… să cânte viaţa, să cânte cerul în zori de zi.” 12.03.16
m-am surprins făcând răul în tablou şi s-a pus păcat. A durat maxim 3 secunde. Îl băteam în cap pe unu? apăsând pe mine? apoi vroiam să îl bag pe un altu? în un cerc orizontal-ochi de apă? Apoi mi-am ieşit prin ambele urechi. Şi aşa, ca un păcătos am intrat în mine. Cel puţin am înţeles expresia: “eşti bătut în cap”. Înţelesesem Problema este că din nou a trebuit să înţeleg că am făcut păcat, dar tot nu înţeleg cum apare fapta. Memoria apariţiei faptei nu prea o am pe moment. A fost o succesiune de imagini, de tu zici şi reacţii, care au determinat ieşirea din mine. (mi-am adus aminte târziu ca atunci mă ferisem să fac “păcat” mamei şi s-a pus că păcat faţă de altcineva. Probabil l-am bătut în cap ca să nu se pună păcat şi s-a pus fapta aceasta că păcat, nu prima. Totul datorită unor minciuni a vorbei ce zice.) Ioan Mircea Popovici spunea: mă las târât într-o poveste în care vidul este full sunt partea părţii din poveste şi joc în rolul de credul. am refăcut în seara asta din rolurile de-nceput şi parcă nu mai ştiu cum este să cânţi când eşti copilul mut.
Jocul acesta, şah cu hazardul, nu este cu două părţi şi nici cu doi jucători. Ca şi jocul cu mărgele de sticlă, regulile lui sunt taine la care se ajunge jucând. Cum a apărut acest joc şi de unde este o poveste pe care am aflat-o de la Pictorul Orb...
povestea lui Unu şi Infinit ai rezolvat-o perfect cu răspunsul isihastului: cine-i acolo? tu eşti, Doamne... din atingerea subţire, tu chiar cânţi a Infinit, eu sunt peştele în ploaie, nod cu nod din ce-am iubit... şi cum am într-o constantă şi iubirea şi tăcerea, ce a fost încă mai este... o cărare din poveste...
“zăpada mieilor”.
urmele roşii pe albul zăpezii 
nu-s de unde crezi tu... 
de sub albul zăpezii
urmele roşii sunt peste tot
Urmele roşii pe albul zăpezii au în ele semnele care nu se văd. Sunt precum pestele-n ploaie de la fântâna lui Ion Titoiu, din Peninsulă.
În Pictorul orb: Poetu-şi lăsă întâmplarea în pană îngerului căzută pe-un zar.
Am scris în Un cer alb: 
Şi apoi am legat de întâmplare
cu hamul de la cal al mătuşii
visul, pe care Yin şi Yang rostogolindu-se
îl transformă în culoare.
Şi am ieşit pe poartă.
Şi când am ajuns la intersecţia dintre cerc şi disc
am văzut sus în azimut
ce alb era cerul, ce soare...2010
Dacă stau două secunde? în un loc se pune ca sunt. 12.03.16
Ajung să văd că negaţia ce iese din mine o fac cu viteză mare, astfel încât să zic că eu o fac. De fapt înţeleg că păcatul lucrează. Nu pot fi exagerat de vigilent.
Trebuie să cred mereu minciunile vorbei ce zice, ca să nu lucrez “păcatul”. De unde ştie ea păcatul? Mă traduce greşit. Parcă este un program tâmpit.
Mă văd cum sunt sfera albă în copac, acolo de unde încep crengile copacului şi dau să mă aplec cu crengile spre pământ. 13.03.16
Nu ştiu cum ajung să fiu în alt sunt. De acolo fac răul.
Descopăr doua însemnări din 2012: 1. Valul împinge înapoi fiinţa din chip. 2. cuvântul face să dea înapoi gura de şarpe ce era să înghită -co
Deci poate şi vorba ce zice are logică ei. Dar nici şarpele nu l-am perceput ca ceva rău până acum.

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor