CREAŢIE UMANĂ ŞI UMANISTĂ DE LA BISTRIŢA LA...NEW YORK NICOLAE BĂCIUŢ, "FERESTRE FĂRĂ ZID", Nico, 2007

Nicolae
Băciuţ


FERESTRE
FĂRĂ ZID












EDITURA NICO





CREAŢIE UMANĂ ŞI UMANISTICĂ DE LA BISTRIŢA LA…NEW YORK
Nicolae Băciuţ, Ferestre fără zid, Editura Nico, 2007


Prin demersul său publicistic de peste trei decenii, Nicolae Băciuţ a reuşit să dărâme zidurile dintre oameni şi să lase lumina să intre în voie, în inimile celor care au mai multă nevoie de lumină. „De la Bistriţa la...New York” – el a construit „ferestre fără zid” – superbă mtaforă! – ferestre solare, pentru că, se ştie, soarele e tămăduitor şi el trebuie să pătrundă, să absoarbă umiditatea, să zvânte şi să înlăture mâzga, să cureţe, să asaneze locul. Se zice că unde nu ajunge soarele, ajunge doctorul.
Nicolae Băciuţ este un om care aduce o astfel de lumină. El are vocaţia comunicării. Eu cred că el, aflat într-un loc unde nu sunt oameni cu care să intre în dialog, vorbeşte cu lucrurile, cu arborii, cu păsările, aşa cum Sfântul Francisc vorbea cu fiecare vieţuitoare creată de Dumezeu: cu lupul din Gubio, cu păsărelele, cu iepurii, cu şoimii, cu fiecare gândăcel sau furnicuţă, pe care îi îndemna să-i aducă laude Creatorului. Vorbea şi cu focul, cu apa, cu norii, cu vântul, pe care îi numea surori şi fraţi, lăudându-L pe Dumnezeu că a avut bunăvoinţa de a-i crea. Până şi cu surioara Moarte a vorbit în nenumărate rânduri. Se socotea înfrăţit cu toate vietăţile pământului prin condiţia de fiinţă creată de Dumnezeu. În zilele noastre, în lipsa unui concept potrivit, Sf. Francisc este numit Patronul Ecologiştilor, aşa cum „plăntuţa lui” – Sfânta Clara de Assisi, doarece avea acel har de a străbate cu privirea zidurile, a fost numită Patroana Televiziunii.
A vorbi cu oamenii, a şti să intri în dialog, a şti să te apropii, să-i câştigi şi să pătrunzi în intimitatea inimii şi a minţii lor, în asemenea măsură încât aceştia să se elibereze de complexe şi de suspiciuni, este cu adevărat o artă. Şi Nicolae Băciuţ posedă această artă, nu doar datorită profesiei, ci unui dat al său pe care l-a cultivat cu asiduitate, l-a perfecţionat, ca să ajungă la desăvârşire. El a ridicat conversaţia la înălţimea artei. O simplă discuţie poate deveni oricând document literar, demn de o eventuală istorie a literaturii. Aşa cum a dovedit cu impresionanta lucrare: „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” – publicată în 2005 la Editura Reîntregirea, şi de curând, reeditată online la Semănătorul.
Nicolae Băciuţ nu foloseşte tehnici sofisticate ori scheme complicate, în realizarea interviului. El se batează în primul rând pe intuiţie, apoi pe documentaţie solidă, amănunţită. Există şi har şi trudă în această întreprindere. Dar rezultatul se întoarce la oameni, e pus în slujba lor în totalitate. Nicolae Băciuţ este, înainte de toate un cărturar, un umanist de marcă. Cât din creaţia umană se întoarce spre umanist, aceasta o va hotărî istoria literaturii române, îndeobşte. Şi de fapt, pe cititori nu acest lucru îi interesează, ci mai curând, cum se reflectă ei, în ipostaza dată, dincolo de coordonatele spaţio-temporale, Aici şi Acum, într-o operă literară.
Oamenilor le plac similitudinile. Le place să se regăsească în oglinda altora, să-şi afle asemănări şi deosebiri şi, mai ales să se întrebe, ce-ar face ei, în anumite împrejurări, pe care autorul le semnalează. Le place, cu alte cuvinte, să intre în acţiune, în poveste, în legendă. Au nevoie de acest lucru pentru că, realitatea, de cele mai multe ori, nu-i mulţumeşte. Şi atunci, împrumută elemente convenabile, din realitatea altora. E ca şi când ţi-ai însuşi un rol într-o piesă.
Nicolae Băciuţ reuşeşte în convorbirile sale cu diferite personalităţi o performanţă personală: se înalţă la nivelul personalităţii cu care intră în dialog, ori, îi ridică pe aceştia la înălţimea lui. În felul acesta se creează psihologic o egalitate, numită cu titlu generic: comuniune afectivă, spirituală. Din acest punct pornesc întrebările, care decurg firesc, fără poticniri, într-o dinamică admirabilă, şi un ritm susţinut, pentru că sunt puse cu iscusinţă, cu tact, fără a leza intimitatea persoanei intervievate. Dialogul faţă către faţă este preferat, pentru că de aici se iscă acele scântei, animate de Duh, care dau valoare, înţeles, miez şi suculenţă oricărui interviu, făcându-l atractiv pentru cititori, dincolo de coordonatele biografice sau întrebările stereotipe. Nicolae Băciuţ are un stil propriu de a intervieva, nu merge pe cărări bătătorite, şi-a creat de-a lungul deceniilor, o linie originală, bazată pe trăsăturile caracteristice ale interlocutorului. Nici un interviu nu se aseamănă cu celelalte. Din această unicitate izvorăşte şi valoarea acestora, care nu mai e demult pusă la îndoială. În plus, interviul are un impact direct asupra publicului, este parcurs, savurat, apreciat, pentru că este o părticică de istorie. Şi, ca participanţi la aceeaşi Istorie, ne împărtăşim din aceeaşi rumenă Pâine spirituală.
Revenind la „Ferestre fără zid”, în micul cuvânt introductiv, intitulat: „Nevoia de publicistică”, autorul spune: “Cu aproape doi ani în urmă, mi-au fost deschise paginile “Mesagerului”. A fost un fel particular de a mă reîntoarce acasă, din când în când în când, privind prin “Ferestrele” deschise de poetul şi publicistul Emil Dreptate.
A fost un mod de a rămâne în dialog cu oamenii unor locuri de care nu mă pot în niciun fel despărţi. Şi am avut acest sentiment al dialogului, pentru am primit multe telefoane de la oameni pe care nu-i cunosc, dar care mi-au mărturisit că s-au regăsit în articolele mele, că au simţit ceea ce am simţit şi eu.
Nu pot să nu recunosc că m-am simţit măgulit, fericit, constatând că nu scriu/strig în pustie”.
Şi Nicolae Băciuţ îşi expune programatic dezideratele:
“M-am străduit să fiu în pas cu vremea, dar şi să încerc să scriu texte care să treacă vama clipei. Să scriu articole care să nu aibă un “termen de garanţie” limitat în timp. Să nu scriu lucruri în care nu cred. Chiar dacă am resimţit adesea frustrările constrângerilor de spaţiu pe care publicistica le impune, cu imperativul de a nu admite lungimei, de a decreta “concizii”.
Cartea este închinată lui Emil Dreptate, care i-a dat impulsul de a răspunde la rubrica “Ferestre” în “Mesagerul”.
În chip absolut firesc volumul de publicistică începe cu Nicolae Băciuţ în calitate de intervievat iar convorbirea este provocată de Daniela Cecilia Bogdan, în februarie 2007.
În sprijinul afirmaţiei că scrisul înseamnă destin, Nicolae Băciuţ spune:
“...atunci când nu sunt la masa de scris, cel mai mult mă preocupă cum să fac să mă întorc cât mai repede la masa de scris. Pentru că sensul meu de a fi este scrisul. Cel mai în largul meu, în lumea mea, sunt la masa de scris. Dar, mai în glumă, mai în serios, masa mea de lucru e ţara. Scriu oriunde m-aş duce, în cele mai nonconvenţionale circumstanţe. Am scris, în criză de hârtie, şi pe verso-ul unor cărţi de vizită, pentru că nu puteam rata clipa. Eu cred în inspiraţie, cred în acele stări în care totul parcă vine de la sine, în care eşti scris, mai mult decât scrii”.
În cuvinte pline de reverenţă, Nicolae Băciuţ îşi evocă maestrul spiritual, pe monahul de la Rohia, pe care-l numeşte: “Patriarh al simplităţii”.
“El mi-a întreţinut şi mie gustul libertăţii. El se simţea liber şi la mănăstire, deşi n-a abuzat de renumele lui pentru a ieşi din canoanele mănăstireşti. Acolo, în chilia lui, în Casa Poetului, N. Steinhardt era un punct de sprijin al libertăţii, o libertate dispusă mai mult pe verticală decât pe orizontală. Căci N. Steinhardt şi-a luat „libertatea” credinţei ortodoxe atunci când singura dimensiune la care se putea raporta era verticalitatea, înălţimea.
Nu mi-am imaginat niciodată cum aş fi putut să trăiesc într-o chilie eu, care nu suport zidurile, pereţii, tavanul! Am văzut chilii la Muntele Athos, încărcate de sfinţenie şi rugăciune. Nicăieri nu m-am simţit însă ca în chilia monahului de la Rohia! Pentru mine era chilia unui sfânt. A Sfântului Nicolae. Cu care am avut nu doar şansa de a fi contemporan, ci şi privilegiul de a-i putea pune întrebări, de a-i asculta poveţe. Iar el era un mare sfetnic. „Scrisoare către un poet”, pe care mi-a adresat-o, mă urmăreşte şi acum, o reprimesc în fiecare zi.”
Fiecare amintire legată de Nicolae Steinhardt devine, chiar peste ani, vie şi provocatoare de emoţii profunde:
“Prin N. Steinhardt, o bibliotecă a devenit altar. Ca bibliotecar al mănăstirii, părintele Nicolae a încărcat cu sfinţenie cărţile pe care le-a atins, pe care le-a citit, le-a fişat, le-a găsit un loc în Babilonul literar. Am găsit acolo şi „Muzeul (meu) de iarnă”, citit şi comentat de N. Steinhardt.
Vă imaginaţi ce-am simţit eu atunci, acolo, acasă la N. Steinhardt? Ce-am simţit după ce am avut bucuria, după aproape 18 ani de la moartea lui N. Steinhardt, să intru în “casa” lui?
N. Steinhardt era, pentru mine, acolo, era viu, prin tot ceea ce a fost, ca monah, ca om de cultură. M-am simţit ca după Judecata de Apoi”.
Într-o convorbire cu Romeo Soare, Nicolae Băciuţ îşi exprimă codul deontologic pe care-l respectă în profesiunea de ziarist. Tot aici îşi creionează un autoportet destul de sugestiv:
„- Sunt un om ca toţi oamenii, care a avut şansa să descopere bucuria cititului încă de la primele silabisiri, care a avut/are fericirea de a trăi scriind, de a scrie trăind. Care a avut privilegiu de a se naşte, de a trăi în două secole, în două lumi diferite, pentru a putea regreta ce a pierdut, pentru a putea preţui ce i s-a dat.
Sunt un om care a trăit în credinţă şi cultură, care a crezut/crede în cultură, care speră să se mântuiască prin cultură, să i se ierte păcatele multe pe care le are, pentru puţinul pe care l-a dat, pentru că l-a dat din străfundurile inimii lui.”
Vorbind despre începuturile sale în ale publicisticii, Nicolae Băciuţ evocă emoţionantele clipe de la publicaţia judeţeană „Ecoul”: „Eram încă elev, dar mă fascina presa, doream să mă fac auzit, să comunic şi altora ceea ce trăiam, ceea ce simţeam. Trebuie să recunosc că am simţit de pe atunci „puterea” presei. O putere inofensivă, controlată, să nu uităm că eram în deceniul al optulea al secolului trecut. „Ecoul” a avut însă ecou în opţiunile mele, până la urmă, ajungând, destul de repede apoi, din primele luni de facultate, să trăiesc miracolul naşterii unei publicaţii, revista studenţească de cultură Echinox, o veritabilă universitate a publicisticii, cu magisterii Ion Pop, Ion Vartic şi Marian Papahagi la timonă, cu colegi ca Emil Hurezeanu, Ion Mureşan, Marta Petreu, Andrei Zanca…”
Autorul mărturiseşte cu francheţe că deşi a fost şi este jurnalist la prestigioase publicaţii, permanent are sentimentul începutului, şi că presa înseamnă pentru el, viaţa însăşi. „Dar de atunci încoace, am fost tot un „începător”. (...) Nu mi-aş putea imagina viaţa fără presă. Am experimentat ruperea de ea, la Muntele Athos. Am constatat că se poate trăi şi fără presă. Dar primul lucru pe care l-am făcut când am pus piciorul pe pământ… laic a fost să-mi cumpăr gazete.
Nu ştiu cum va arăta presa de mâine, dacă vom citi presă în format electronic sau vom rămâne conservatori şi ne vom dedulci şi la presa tradiţională, din punctul de vedere al suportului. O vreme se vor suporta, se vor completa. Ar putea însă intra şi în război. Un lucru e cert. Presa nu va dispărea decât odată cu omenirea.
Presa însemnând, fireşte, nu doar ziare, ci şi radio, televiziune etc. etc.”
În privinţa colaboratorilor, Nicolae Băciuţ spune: „Îmi respect colaboratorii, îi preţuiesc. Facem parte din aceeaşi echipă, jucăm un „sport” în care nu contează golurile ci… plinurile.” El subliniază importanţa libertăţii de exprimare în presa actuală.
„Libertatea nu poate însemna pentru fiecare în parte altceva. Iar în presă libertatea are altă greutate.
Din păcate, libertatea însemnă, pentru mulţi rătăciţi în presă, dreptul de a scrie oricum şi orice, fără nici un pic de responsabilitate, fără a se lua în calcul cele mai elementare obligaţii deontologice.
Bârfa, zvonul, informaţia după ureche n-au nimic în comun cu presa, cu libertatea. Cel care are libertatea să scrie trebuie să respecte şi libertatea celui despre care scrie”. (...) Libertatea de exprimare e un lucru sfânt. Câtă vreme e tratată cu sfinţenie.”
Iată ce frumoasă profesiune de credinţă pentru un ziarist!
Despre jurnalismul în radio şi televiziune, pe care l-a practicat, Nicolae Băciuţ prcizează:
„Nu pot să nu recunosc cât de pasionant e să faci televiziune, mai ales la ştiri, la un post naţional. E un ritm de viaţă extraordinar, nu e pentru oricine. E vorba de mult sacrificiu, pentru că, dacă te respecţi, nu-ţi mai aparţii, nu mai ai timpul tău, eşti mereu de veghe, „pompier de serviciu”, gata să stingă orice „incendiu”. În televiziune, ştirile nu te aşteaptă. Nu poţi face reconstituiri. Dacă ai ratat clipa, ai ratat reportajul. Pentru că ştirea de televiziune înseamnă şi imagine. (...) Am trăit momente unice în aproape un deceniu şi jumătate de televiziune. (...) Televiziunea a fost o experienţă fundamentală. Un filon din care continui şi acum să mă hrănesc. E un filon care-ţi poate ajunge o viaţă şi să şi prisosească.”
Nicolae Băciuţ îşi deschide seria tabletelor cu un titlu incitant: „Cum îl mai sărbătorim pe Eminescu” – la care are propriul răspuns:
“Se vor găsi mereu formule prin care Eminescu să fie sărbătorit. (…)
Din punctul meu de vedere, există o formulă ideală de a-l sărbători pe Eminescu, una mai presus de toate: citindu-l. Fiindcă Eminescu nu a existat, ci există!”
Despre achiziţia de carte a românilor, care însumează pe un an, cca. 50 de milioane de euro, autorul e de părere că: “Statistic, înseamnă că fiecare român a alocat mai puţin de trei euro pentru cărţi. Ceea ce înseamnă mai puţin de 10 lei, ceea ce, dacă avem în vedere preţul cărţilor, ca valoare medie, ar însemna mai puţin de o carte. Şi încă suntem la faza de comerţ, căci nu putem şi pune semnul egalităţii între numărul de cărţi cumpărate şi numărul de cărţi citite.”
De aici, o sumă de consideraţii pe marginea statisticilor, asupra calităţii de cititori a românilor. “Până în decembrie 1989, salvarea noastră au fost cărţile, pentru că era greu să ascultăm la radio, să privim la televizor…
După 1989, salvarea noastră rămân tot cărţile, ca să nu ne tâmpim tot ascultând la radio, uitându-ne la televizor…”
În tableta “Luna cărţii la sate” – autorul evocă perioada anilor 70, când se organizau manifestări cu scriitorii în mediul rural, prilej cu care a debutat în calitate de tânăr debutant: “În „Luna cărţii la sate”, ţara era brăzdată în lung şi-n lat de scriitori care se întâlneau cu cititorii, care se uitau la aceştia ca la nişte curiozităţi ale naturii. Nu ştiu ce au înţeles ţăranii care au fost aduşi în sălile căminelor culturale ca să se întâlnească cu scriitorii. Oricum, aceştia din urmă îşi luaseră rolurile în serios, vorbind adesea patetic, mai ales Vasile Netea, ca un tribun, despre valorile culturii şi istoriei naţionale. Nu-mi amintesc să se fi vorbit despre „partid şi conducătorii săi iubiţi”.
Ani la rând am însoţit apoi scriitori de mai mare sau mai mic calibru în peripluri prin satele transilvane, fără să ne facem prea mari iluzii că după întâlnirile cu noi ţăranii se vor fi apucat de citit şi de cumpărat cărţi. Dar trăiam o frumoasă iluzie, a cărţii care îşi (re)găseşte cititori în lumea frumoasă şi aspră a satului românesc.
Îmi amintesc săli de cămine culturale împodobite cu covoare ţesute de mână, frigul care nu putea fi scos din sălile mari, neîncălzite cu săptămânile, din cămine culturale pe jumătate în paragină. Mirosul de fum, de lemne arse în sobă, compensa orice disconfort.
Am fost cu scriitori bistriţeni pe Bârgaie, prin satele de pe Someş, cu scriitori mureşeni pe toate văile, cu scriitori din toată ţară prin te miri ce afund de lume, încărcaţi de responsabilitatea unei misiuni aproape utopice. (...)
Acum, rareori mai ajung scriitori să se întâlnească cu cititorii de la sate, oricare ar fi aceştia, dac-or mai fi.”
Nicolae Băciuţ aduce în discuţie studii de caz, semnalează fenomene, trage semnalul de alarmă, strigă, repetă, şopteşte sau vociferează pentru a atrage atenţia asupra unui fenomen, ori a unei situaţii deosebite. Uneori este auzit, alteori, autorităţile îşi fac urchea toacă. Însă, cel mai important îmi pare, faptul că atrage atenţia cititorilor, care nu rămân indiferenţi faţă de ceea ce află din aceste ştiri ori editoriale. Sunt puşi în temă şi reacţionează, fiecare în felul său. De fapt, acesta este şi rolul presei. Dar mai e un fenomen: pe cât de repede îşi însuşesc o situaţie, pe atât de repede o uită, pentru că altele se suprapun peste ea. Crearea unei agenţii de impresariat literar în România este menită să suscite interes pentru situaţia scriitorilor de azi: “Iată un anunţ pe care nu-l poţi ignora. El deschide o uşă într-un teritoriu în care n-a fost loc niciodată în România. Nici nu se putea gândi vreun scriitor, nici măcar din prima… linie, că de opera lui s-ar putea ocupa un impresar, care să facă tot ceea ce impune promovarea şi valorificarea acesteia, să-i asigure un venit care să-i permită nu doar un trai decent ci şi să-i asigure condiţii pentru a scrie cărţi. (...) Am încercat să identific vreo agenţie de impresariat literar. Nici Google nu mi-a fost de nici un folos. N-am găsit o astfel de agenţie în România. În schimb, sunt foarte multe agenţii de impresariat artistic, sunt destui impresari în lumea sportului. Se vehiculează alte sume, se câştigă mult mai rapid. Să fii impresarul unui scriitor, în România, e o mare îndrăzneală. Dar e un pas care trebuie făcut. Măcar experimental.” (Agenţie de impresariat literar).
În “Istoria alternativă a literaturii române contmporane în benzi desenate” – Nicolae Băciuţ îşi exprimă punctul de vedere asupra unui aspect: „O poveste halucinantă, cu puternice accente de realitate. Trei tineri scriitori contemporani vor să schimbe convenţiile în literatură, printr-un volum de benzi desenate, nemaipublicat în România. O carte colorată, în care Eminescu, Blaga, Cantemir, Cioran şi Cărtărescu vorbesc despre mediocritatea literaturii autohtone”. Iată o „ameninţare” îndrăzneaţă, cred autorii, care ţinteşte să facă ordine în literatură, apelând la Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de George Călinescu. (...)
O astfel de îndrăzneală e doar semnul unei crize individuale de creaţie. N-are nimic în legătura cu vreo criză din literatura de azi. Bieţii autori de benzi desenate îşi imaginează că dacă ei sunt în criză, în pană de subiecte, toata lumea literară e în criză.
Desenatorii noştri au o idee. Toţi avem idei. Dar o idee nu inventează încă o dată lumea. Nu poţi da la o parte tot ce s-a întâmplat în secole de istorie literară, crezându-te Dumnezeu. Salvator. La judecata de Apoi.”
“Cărtărescu bătând la uşa Nobelului” – un articol despre o şansă a României de a fi înscris în patrimoniu un asemenea premiu, fapt comentat de autor astfel: “Pentru noi, cei de acasă, „optzeciştii”, ar putea fi, într-un fel, validarea unui fenomen, a unei generaţii importante de scriitori, ajunsă la vârsta deplinei maturităţi creatoare. Dar ar putea, ar trebui să fie prilejul manifestării unei solidarităţi de breaslă fără precedent, prin susţinerea şi din ţară a lui Mircea Cărtărescu – atât de instituţii academice, cât şi de instanţele noastre critice, cu audienţă în afară, şi aici mă gândesc în primul rând la Nicolae Manolescu, care nu e doar preşedintele Uniunii Scriitorilor, ci şi ambasadorul României la UNESCO.
Mircea Cărtărescu a fost tradus în engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară ş.a., ceea ce nu e foarte puţin pentru un autor de-abia trecut de cincizeci de ani (născut la 1 iunie 1956). Deopotrivă poet, prozator şi eseist, Mircea Cărtărescu a publicat, de la debutul în 1980, cu Faruri vitrine, fotografii, cărţi importante, între care Poeme de amor, Totul, Levantul, Dragostea, Dublu, Visul, Nostalgia, Travesti, Orbitor (Aripa stângă, Corpul), Visul chimeric, Baroane, Jurnal etc. Ceea ce i-a adus popularitate, notorietate este însă o carte fără mari pretenţii estetice, dar de impact şi de … tiraj (cu care nu se întâlnesc mulţi scriitori într-o viaţă), De ce iubim femeile? (...) Cu ani în urmă, un distins critic, Mircea Martin, vorbea despre complexele literaturii române. S-ar putea vorbi şi despre păcatele literaturii române. De ce nu am vorbi şi despre meritele ei?”
Un medalion George Stanca îl readuce în ochii cititorului pe distinsul poet şi prieten din generaţia ’80.
Varietatea tematică a tabletelor inserate în această carte, mergând de la spiritualitate la cultură şi artă, la problemele educaţionale şi cele ale codului moral, probleme sociale, toate sunt abordate cu aceeaşi seriozitate, discernământ şi profesionalism şi autorul ia atitudine în scris ori în faţa monitorului TV, faţă de orice fel de manifestare a spiritului uman.
Autorul, ca orice bun creştin care apără ortodoxia, ia atitudine netă împotriva speculaţiilor care circulă pe baza mormântului lui Isus şi a existenţei sale în istorie, împotriva aberaţiilor care circulă în legătură cu Iisus. “A face din istoria creştinătăţii spectacol mediatic e imposibil de admis. Am acceptat ficţiunea din „Codul lui Da Vinci”, am acceptat „romanul”, deşi mulţi au pus semnul egalităţii între adevăr şi ficţiune. Am trecut şi peste documentarul „Evangheliei după Iuda”. Dar a mai accepta negarea Învierii Mântuitorului înseamnă că ne-am pierdut uzul… raţiunii.
James Cameron a produs un film memorabil. Memorabil nu prin marea lui artă, cât prin dimensiunea emoţională a unei tragedii care a marcat lumea. Deşi nu aceasta este culmea tragediilor umane. Ne-a fost exploatată sensibilitatea pentru a da certificate de excelenţă („Oscaruri”) unui film.
Simcha Jacobovici, arheolog-cineast sau cineast-arheolog, iertată-mi fie ignoranţa, nu-mi spune nimic. „Mormântul pierdut al lui Iisus” e documentarul său de struţo-cămilă. Despre priceperea sa, putem vorbi în termenii cu care „tratăm” dublele specializări: e cineast în arheologie şi arheolog în cinematografie.
Cei doi, James Cameron şi Simcha Jacobovici, şi-au propus, nici mai mult, nici mai puţin, să conteste două milenii de istorie. De credinţă. Nu ştiu care este religia celor doi. Dacă au vreo religie!?”
Ochiul vigilent şi cercetător al reporterului surprinde subiecte inedite din orice colţ al lumii, pe care le comentează cu responsabilitate.
Consideraţii despre bibliotecile din bar înfiinţate în Rusia, despre legalizarea prostituţiei, despre poet ca instituţie publică, despre un sat sucevean care a hotărât să se declare “Capitală a culturii tradiţionale”, în sintonie cu Sibiul, capitala culturii europene, despre prezenţa femeii în biserică, diversitatea ariei tematice a tabletelor este certă. Şi nici n-ar fi putut fi altfel, fără riscul unor variaţiuni pe aceeaşi temă.
În articolul “Poetul ca instituţie publică”, Nicolae Băciuţ face referire la Nichita Stănescu: “Percepţia mea e că Nichita Sănescu, dincolo de inegalităţile poeziei sale, e autorul contemporan cel mai bine situat în ofensiva contra pierderii legăturii poeziei cu cititorii. El a găsit căile de acces spre sensibilităţile adolescentine, cele care sunt creuzetul în care se topesc toate speranţele literaturii. Prin poezia lui Nichita Stănescu se recrutează cititorii de poezie, apropierea de poezie, nevoia de poezie, agresată din toate părţile de vulgaritate, insensibilitate, pragmatism, dispreţ, manelism.
De aceea, pe drept cuvânt, Nichita Stănescu este o instituţie, publică, dacă vreţi, nefinanţată, nesubvenţionată de nimeni, dar care nici nu poate fi deturnată de la sensurile sale, nu poate fi nici confiscată de nimeni, de nimic.
Nichita Stănescu este autorul (în 1979) unei cărţi cu un titlu la care se poate lua aminte: „Operele imperfecte”. Nichita Stănescu nu a avut trufia perfecţiunii. Nu şi-a adjudecat domeniul poeziei ca pe o proprietate exclusivă. Nu a fost desăvârşit. A fost însă un autor genial.”
Nu o dată, printre aceste rânduri, autorul strecoară confesiuni care ţin strict de sufltetul său, de ex. „Icoana din sufletul meu”; „Încondeiatul ouălor”.
De asemenea, autorul ia poziţie fermă în legătură cu „O infamie originală”, cartea lui Dan Brown „Codul lui Da Vinci”: „Dacă istorie nu e şi nici de literatură nu se apropie, ce poate fi altceva cartea lui Dan Brown decât blasfemie. Originală sau nu, plagiată sau nu, tot blasfemie rămâne. E un act sfidător la adresa creştinătăţii, e o lipsă de respect faţă de adevăr, în numele libertăţii la… opinie.
„Codul lui Da Vinci” e o carte scandaloasă. Din păcate, nu este nici primul şi nici ultimul asalt împotriva creştinismului. „Luptători” pe acest front vor apărea mereu, mari „descoperiri” vor fi trâmbiţate. Se vor găsi mereu profitori pe seama sentimentului religios al fiinţei. Liber cugetători vor fi întotdeauna.
Deasupra tuturor, vor dăinui însă mereu Naşterea, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului. Judecata de apoi.”
„Biserica centenară” – constituie pretextul pentru amintiri din copilărie, când autorul mergea la biserica din Chintelnic: „Prima biserică din viaţa mea, cu hramul” Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, este cea mai frumoasă biserică pentru mine, cu toate că cei care au realizat-o, în timpul preoţiei părintelui Alexandru Rusu, nu au împodobit-o cu picturi. Pentru mine era frumoasă şi aşa, cu icoane pe lemn şi pânză, cu prapurii prinşi la mijlocul bisericii, acolo unde un gărduleţ îi despărţea pe bărbaţi de femei.
Priveam însă mereu bolta bisericii, pe care erau pictate cu şablonul pe zugrăveala albastră stele aurii.
Biserica de acum nu mai e la fel cu prima mea biserică. E foarte frumoasă, e mult mai frumoasă decât biserica mea, dar pentru mine aceea e biserica strălucitoare, cea în care am rostit primele rugăciuni, cea în care m-am spovedit întâia oară.
E biserica în care a intrat cea mai luminoasă faţă bisericească ce s-a ridicat din acest sat, părintele protopop Grigore Pletosu, cel pe care unii îl consideră cel dintâi critic al lui George Coşbuc, pentru cuvintele de apreciere la lectura a două poezii la şedinţa Societăţii „Virtus Romana Rediviva”, dar şi cel care a fost un strălucit apărător al şcolii şi bisericii, autor al unei cărţi de Dogmatică ortodoxă, apărută la 1899, şi ajunsă, printr-un miracol, şi în biblioteca mea.
Prima mea biserică a ajuns centenară. Dar pentru mine, ea e o biserică de la începutul lumii.”
Fascinaţia copilăriei îşi găseşte ecoul în tableta „Poezia celor care nu cuvântă” în care autorul afirmă: „Cu siguranţă, cine-şi pierde copilăria se pierde pe sine. Iar cine nu trăieşte în fascinaţie copilăria şi nici nu dă copilăriei fascinaţia pe care o merită a trăit degeaba. Nu există posibilitate de a alege între a fi cuvântător în lumea necuvântătoarelor şi necuvântător în lumea cuvântătoarelor! Între copilărie fără copii şi copii fără copilărie!”
Marele om de cultură Petru Creţia este evocat de Nicolae Băciuţ într-un medalion emoţionant, intitulat: “La umbra norilor”: “Petru Creţia, în discreţia lui, ne-a lăsat o operă copleşitoare. L-am descoperit în primii ani de facultate, la umbra “Norii”-lor săi, cartea prin care am avut revelaţia unui autor de mare profunzime. Cum putea fi altfel un traducător din Vechiul Testament – Iov, Iona, Ruth, Cântarea Cântărilor, dar şi din greacă, latină (Dante, De vulgari eloquentiae, Epistolae, Eclogae), italiană, franceză, engleză?
Pe Platon şi pe Eminescu i-am cunoscut şi datorită lui Petru Creţia. La Platon a lucrat cu Noica, cu D. Vatamaniuc a lucrat la Eminescu. S-a însoţit mereu de mari caractere, pentru că nu s-a înhămat niciodată la fleacuri. Un apropiat se întreba, cu amărăciune, în 1997, în 14 aprilie, la moartea lui, când televiziunile au anunţat dispariţia sa în plină putere de muncă, câţi dintre cei care află de moartea lui Petru Creţia auziseră vreodată de el?”
Tot o evocare şi tot emoţionantă este şi cea despre Octavian Paler: “Moartea unei mari personalităţi ne impresionează şi e greu să ne reprimăm impulsul de a aduce un omagiu, deşi o lacrimă în tăcere face mai mult decât un bocet... publicistic. Şi, totuşi...
Pe Octavian Paler l-am cunoscut în primul rând din cărţile sale ca, mai apoi, să-l descopăr pe micul ecran, mereu în linia întâi a luptei în apărarea democraţiei, a adevărului, în război total cu impostura din viaţa publică. (...)
L-am văzut în ultimele apariţii TV, alături de Mihai Gâdea şi Ion Cristoiu. La cei peste optzeci de ani ai săi, Octavian Paler trăia a doua tinereţe. O tinereţe încărcată de înţelepciunea unei vieţi trăită în cultul respectului valorilor. Ardea ca o flacără, la maximă intensitate. Chiar dacă începuse să-i mai tremure glasul, gândirea sa avea pătrundere, acurateţe, subtilitate.
Nu pot să nu repet cuvântul cuceritor. Octavian Paler era cuceritor. Şi-l simţeam sincer, cu judecată creştină, fără patimă, fără ură. Dar şi fără îngăduinţe, fără jonglerii conjuncturale.
Spunem, adesea, că nimeni nu-i de neînlocuit. Cu Octavian Paler însă lucrurile stau altfel. Fiindcă el chiar e de neînlocuit.
Devenise un senior al gândului românesc, al sentimentului românesc al fiinţei. Cred c-a murit neîmpăcat, dar nu fără speranţă. (Viaţa ca un peron).
Nicolae Băciuţ face şi un recurs la memoria noastră, în sensul de a-i cinsti pe unii scriitori despre care nu se mai pomeneşte nimic. Acesta e un bun prilej pentru autor de a rememora întâlnirea cu primii scriitori din viaţa sa şi de a face aprecieri despre condiţia de scriitor: „Cu mici excepţii, nu se poate trăi din scris. Din scrisul cărţilor. De aceea, scriitorii fac altceva, aproape orice – de la jurnalism la învăţământ, de la administraţie la politică. Ei au o sursă de venit. Şi sunt, mai ales, scriitori în timpul liber. Atunci când alţii butonează telecomanda, se pârjolesc la soare sau se aburesc la un bar, scriitorul se retrage în lumea lui, creând noi lumi. Cu bucurie, teamă, speranţă. Cu responsabilitate şi respect pentru cuvântul scris.
Munca scriitorului e, oricum, nenormată. Neplanificată. Nu scrie când vrea, ci când poate, când muzele sunt de partea lui, când inspiraţia curge, nu e sub lacăte.
Dar scrisul nu e decât o treaptă. Un manuscris netipărit… nu există.
Iar o carte tipărită în tiraje confidenţiale e o carte condamnată.
Şi-atunci, ce mai înseamnă scriitorul român contemporan? Care este şansa lui să supravieţuiască în timpul vieţii, dar şi după? Să aibă cititori care să-l descopere şi să se regăsească în scrisul lui!?
Căci scriitorul fără cititori e un nonsens!”
O pledoarie pro domo face Nicolae Băciuţ pentru condiţia ziaristului în articolul: “Când ziarul devine carte”: “Condiţia ziaristului nu e una dintre cele mai confortabile. Unul dintre punctele sale „vulnerabile” e că cel mai adesea jurnalistul e pus în situaţia de a judeca „clipa” pentru o „clipă”, atât cât este „steaua” (scânteia) unui ziar. El scrie, cel puţin teoretic, pentru o zi. A doua zi sunt alte evenimente, alte „clipe” despre care trebuie să scrie. E o jertfă a unei profesiuni, a scrisului, în genere. De regulă, ziaristul scrie articole pentru o zi, produce marfă „perisabilă”, chiar dacă, până la urmă, aceasta rămâne ca document de arhivă, depunând mărturie a cotidianului pentru posteritate.
Pentru un ziarist, fiecare zi e altă zi, nici o zi nu seamănă cu cealaltă din punctul de vedere al profesiunii, dar aceasta ţine de regula „jocului”.
Sunt însă şi gazetari care au o şansă în plus, aceea de a scrie nu doar despre „clipă”, ci şi în „durata” ei. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când gazetarul e dublat de scriitor, care are parcă un alt mod de asumare a scrisului, o responsabilitate în plus faţă de cuvântul scris, atât în formă cât şi în conţinut. Un astfel de jurnalist nu acceptă „să rateze clipa” sacrificând-o pe altarul „clipei”, ci încearcă să-i dea durată acesteia, să-i „conserve” valabilitatea, să nu-i de-a un termen de expirare.
Destui scriitori se manifestă în presa cotidiană, scriind pe teme dintre cele mai diverse. Puţini sunt însă cei care se grăbesc să transforme pagina de ziar în carte, să nu se adreseze doar cititorului de o zi.” Şi în acest sens, Nicolae Băciuţ o menţionează pe Mariana Cristescu.
Tot o pledoarie face autorul pentru “Nevoia de reviste literare”: “Şi, totuşi, e nevoie de aceste publicaţii literare. Rămâne ceva în urma lor, mult mai mult decât de pe urma unor chermeze numite pompos „Zilele…oraşului” sau ale mai nu ştiu cui!”
Un frumos medalion îi face şi artistei Emilia Lateş: „Am ascultat-o pe Emilia Lateş cântând şi la Ibăneşti şi la… Paris, făcând să vibreze cu vocea ei, vorba poetului, doruri multe.
Cred că Emilia Lateş a împlinit un destin de care poate fi mândră, mulţumită.
Nu cred că are datorii neachitate faţă de folclorul românesc, faţă de muzica noastră populară.
A cerut puţin şi a dat la maxim ce-a avut frumos în sufletul său.
A făcut din muzica populară sărbătoare.
Restul e literatură!”
În articolul „Scriitorul de lângă noi” – Nicolae Băciuţ evocă perioada când a fost coleg de redacţie cu Mihai Sin: „Am prins ani frumoşi în redacţia Vetrei în acea perioadă, când, dincolo de inevitabile „frecuşuri”, redacţia funcţiona ca o echipă, făceam front comun în jurul unor idei, acţiuni. Poate c-au fost ultimii ani de boemă literară la Târgu-Mureş, care antrena nu doar pe redactorii Vetrei ci şi pe ceilalţi scriitori mureşeni, mai tineri sau mai trecuţi prin viaţă. Erau anii în care toată lumea se putea vedea cu toată lumea, în care nu prea existau „incompatibilităţi”, în care încăpeam cu toţii la aceeaşi masă, oricât de mică era şi oricât de puţine scaune erau libere.
Mihai Sin era, aproape unanim, recunoscut ca un lider de opinie, un „guru”, dacă vreţi. Era personalitatea culturală cea mai proeminentă a Târgu-Mureşului, după dispariţia prematură a lui Romulus Guga, vocea cea mai autoritară, modelul cultural cel mai apreciat. Mihai Sin „ţinea piept” şi în relaţiile cu cenzura de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, cu Virgil Poiană, Şerban Velescu sau Ecaterina Ţarălungă, cei care făceau „lectura” de partid, pentru a nu cădea noi în păcate ideologice. Alături de Mihai Sin te simţeai mai puternic, mai în siguranţă. Era scriitorul şi omul pe care te puteai baza că nu te lasă nici la rău şi nici la bine singur. Un om, cum ne place să spunem, cu vocaţia prieteniei.”
Din pricina conciziei pe care o reclamă publicistica, constrâns de spaţiul tipografic care limitează şi concentrează la maximum desfăşurarea liberă a ideii, Nicolae Băciuţ nu-şi îngăduie cuvinte de prisos. Fiecare frază e sistematizată astfel încât să redea şi ideea şi atmosfera şi personajele, dar mai ales, concepţia autorului despre subiect. Din acest punct de vedere, jurnalistul este un fel de tribun, o portavoce a cetăţii, având responsabilitatea fiecărui cuvânt şi a fiecărei idei emise sonor sau transpusă pe hârtie. Şi autorul de faţă şi-a însuşit pe deplin această sarcină dificilă, de a fi purtătorul de cuvânt al spaţiului mureşean, al grupului de intelectuali din care face parte, de fapt, al generaţiei sale literare. În Agora în care deja e recunoscut ca atare, Nicolae Băciuţ a devenit, o parte din istoria vie şi efervescentă, un om care nu se dă în lături să ia atitudine, ori de câte ori conştiinţa i-o cere, pronunţându-se asupra problemelor grave ale societăţii, ale culturii şi artei. Şi cuvântul său stă drept precum coloana infinită.
De fapt, orice scrie Nicolae Băciuţ, şi orice specie ar aborda, o face cu discernământ, cu profesionalism de înaltă clasă, dar mai ales, cu deschidere către celălalt, fie el scriitor ori cititor, spre beneficiul culturii române.


CEZARINA ADAMESCU
30 iunie 2010

Vizualizări: 42

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor