Prin anii ’60, Dostoievski, după părerea autorului acestei recenzii, cel mai mare scriitor rus al tuturor timpurilor, un colos al literaturii universale și un reper inevitabil, pentru perioada de „pionierat” a romanului modern, era interzis în țara noastră, stat-satelit al URSS-ului, situat după cortina de fier a acestuia, pe motiv că exercita o influență nefastă asupra „echipării” ideologice a tineretului din acea vreme. Această punere la index a scriitorului rus, într-o perioadă când toate librăriile noastre gemeau, pur și simplu, tocmai de literatură rusească, dovadă de abuz intelectual de cea mai neagră sau, dacă doriți, roșie speță, al inexorabilei cenzuri de tip comunist, a dat prilejul unei mari părți a iubitorilor de literatură adevărată din România așa zis „populară”, să se delecteze cu acea formă de sfidare și rezistență intelectuală, numită „samizdat” (din rusescul самиздат – autoeditare, asimilat, de fapt, ca scriere de mână). Mai corect spus, un soi de samizdat, sau, recurgând la un mic joc de cuvinte: semi-samizdat, când cărțile interzise nu erau chiar scrise de mână, doar parțial, după ce se uzau și anumite pagini nu mai puteau fi citite (dar au fost și cazuri de samizdat veritabil, de exemplu „Întâmplări de pe strada mea”, avându-l ca protagonist pe celebrul motan Arpagic, al Anei Blandiana), ci circulau în secret, în baza unei emulații colective de nezdruncinat, din mână în mână, la foc automat, pe durata celui mai scurt timp posibil, din motive de editare într-un număr de exemplare foarte limitat sau, de cele mai multe ori, retrase samavolnic din librării și biblioteci publice. Era fantastic acest semi-samizdat, te transpunea, instantaneu, într-o stare de urgență impusă și auto-asumată fără crâcneală, când renunțai, pentru o zi, o zi și-o noapte, în cele mai multe cazuri, la orice altă activitate, serviciu, îndatoriri familiale, odihnă, prieteni, tabieturi, igienă, doar ca să îndeplinești un ritual aproape sacru, o necesitate interioară stringentă, o misiune tip comando cultural, a cărei șansă de reușită depindea, într-o oricât de mică măsură, și de aportul tău personal.

Ca să-i scutesc, pe cei ce nu sunt (încă) fani Dostoievski, de o documentare edificatoare, voi reda, cât se poate de succint, câteva date bio- și bibliografice ale marelui scriitor, a cărui viață, în sine, ar putea constitui, fără niciun dubiu, subiectul unui roman cu șanse de bestseller autentic.

S-a născut la Moscova în 1821, a trăit aproape 60 de ani, a fost epileptic, condamnat la moarte și grațiat cu câteva minute înaintea execuției, a fost fan Gogol, Puskin, Balzac, Shakespeare, deși contemporan cu Lev Tolstoi, celălalt gigant rus al perioadei respective, nu s-au întâlnit niciodată, și a scris, printre altele, „Frații Karamazov”, „Idiotul”, „Oameni sărmani”, „Dublura”, „Demonii”…

„Crimă și pedeapsă” este un roman-frescă a unor vremuri deosebit de aspre ale perioadei țariste din Rusia  aflată pe la jumătatea secolului al XIX-lea. A apărut în anul 1866, prima dată sub formă de roman-foileton, într-o revistă literară moscovită, iar ulterior în volum. Este cel mai cunoscut roman al lui Dostoievski și unul dintre cele mai cunoscute romane ale literaturii universale, tradus, probabil, în toate limbile oficiale existente până în prezent pe mapamond, iar în unele țări introdus, obligatoriu, în programele școlare.

Poate fi înțeles ca roman polițist, psihologic sau filosofic, în egală măsură, având toate caracteristicile necesare unei încadrări în toate genurile enumerate mai sus.

Privit din punct de vedere polițist sau de investigație, mai bine spus, romanul este relatarea unei crime duble, săvârșită cu premeditare, cel puțin pe jumătate și are tot ce-i trebuie acestui gen de roman. Nu prea se mai scrisese literatură cu tentă polițistă, până atunci, iar specialiștii genului, Arthur Conan Doyle, Agatha Christie sau Georges Simenon, abia se născuseră sau erau doar în proiecte demografice. Spuneam că acest roman poate fi tratat ca unul polițist deoarece există toate elementele unei astfel de scrieri: crimă (dublă), mobilul crimei, arma crimei, un suspect, un anchetator, anchete, deducții, incertitudini, suspans…

 

Vom reveni la analiza romanului, din punct de vedere psihologic și filosofic, după ce-l vom parcurge pe scurt, în rândurile următoare, sub aspectul narațiunii și descrierii personajelor principale ale acestuia.

Personajul central este studentul Rodion Romanovici Raskolnikov, al cărui nume provine din termenul „disident/răzvrătit/schismatic”, titlu de glorie care va avea, pe parcursul întregii istorii rusești, o încărcătură semnificativă, recurentă și cu specific rusesc notoriu, din această categorie „privilegiată” făcând parte, în diferite perioade și domenii de acțiune, „eroi” ca: Vladimir Bukovsky, Alexandr Soljenițîn, Andrei Saharov, Boris Pasternak… și, mai nou: Alexei Navalnîi, Boris Nemțov etc.

După cum îi sugerează și numele, Raskolnikov este tipul cetățeanului „thinking out of the box”, cultivat, conștient de condiția sa intelectuală și meritele implicite, sau, mai bine zis, de ceea ce ar fi trebuit să fie această condiție, ceva cu mult mai mult decât societatea țaristă îi oferise până atunci. Pe de altă parte este egocentrist, orgolios, megaloman (se vedea ca un fel de Napoleon), suficiente motive ca să-l determine să ia problemele pe cont propriu și să caute soluții, chiar dacă acestea vor fi în totală distonanță cu obiceiurile, morala sau legislația vremurilor.

 

Cel care are putere, care are mintea și sufletul tare, acela domnește peste ceilalți! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă și îi disprețuiește, acela ajunge la ei legiuitor și cu cât cutează mai mult, cu atât e mai respectat. Așa a fost totdeauna și așa va fi mereu.

 

În consecință, pentru a-și urma crezul, pentru a-și procura mijloacele necesare subzistenței, a-și putea ajuta familia și a-și continua studiile întrerupte, plănuiește și duce la îndeplinire, să o jefuiască pe bătrâna cămătăreasă, Aliona Ivanovna, ajungând, printr-un concurs de împrejurări, să o ucidă pe aceasta și, fortuit, pe sora acesteia, fapte abominabile și apăsătoare care creează în mintea personajului o stare de confuzie, degringoladă psihică, culpabilitate, deși anterior avuseseră o justificare îndelung auto-argumentată și pe deplin asumată.

Istovit și ajuns aproape la limita puterilor sale de-a-și mai stăpâni conștiința, caută să se despovăreze în orice fel, să se destăinuie cuiva, cumva, circumstanțe în care o cunoaște mai bine pe Sonia Marmeladova, o fată care, pentru a-și susține material familia numeroasă și nevoiașă, compusă din mai mulți frați, un tată alcoolic și o mamă victimă a acestor conjuncturi, își vinde corpul. Aceasta, onestă și cerebrală, în felul ei, devenindu-i o confidentă de nădejde, îl determină, în cele din urmă, să-și recunoască fapta și să se predea autorităților, asumându-și astfel, pe lângă vină, și „privilegiul” revelator al purificării prin suferință, o altă temă, cu conotații religioase, a cărții.

Între timp, fapta sa, crima dublă cu victime dintr-o categorie socială destul de privilegiată în societatea respectivă, este descoperită și, normal, anchetată.

Acum apare în scenă un personaj foarte interesant al romanului, Porfiri Petrovici, despre care ași spune că este „oglinda” psihologică a lui Rodion Romanovici, personaj cheie, cu cele mai complexe sarcini, în temeiurile ce-i conferă romanului lui Dostoievski statutul de roman psihologic, anchetatorul crimei, un om inteligent, organizat și complet dedicat profesiei sale, aflat mereu în căutare de probe materiale, psihologice sau soluții de rezolvare a cazului ce i-a fost încredințat.

În relația cu suspectul, pe care l-a „mirosit” de la început, are o atitudine profesionistă, asumându-și diverse roluri și atitudini pe parcursul investigațiilor, menite să-l aducă pe acesta în diferite stări psihice care să-i ajute pe amândoi la depășirea  problemelor cu care se confruntă.

 

Dumneata nu te poți lipsi de noi. Iar daca te zăvorăsc, ai să stai o lună, două, hai să zicem trei și – să-ți aduci aminte de vorbele mele – ai să mărturisești, poate cu totul pe neașteptate chiar pentru dumneata. Cu un ceas înainte poate n-ai sa știi că ai s-o faci. Sunt sigur că ai să te hotărăști „să pătimești”.

 

Svidrigailov, prototipul omului depravat, negativ până în cel mai tainic locușor al conștiinței sale, practic inexistente, este cel care-i re-conferă lui Rodion, în urma mai multor discuții, sentimentul „legitimității” acțiunii criminale, al minimalizării gravității și caracterului reprobabil sau condamnabil al faptei sale.

 

Inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viață pentru inima celuilalt.

 

În cele din urmă, Raskolnikov se predă, renunță la o libertate chinuitoare, la multe din principiile sale care mai târziu vor sta la baza justificării trăsăturilor supraomului lui Nietzche, salvându-se astfel din punct de vedere psihic și moral.

Revenind la factura romanului, din punct de vedere psihologic, „Crimă și

pedeapsă” stă alături de alte romane psihologice ca: „Ulisse” de James Joyce,  „Procesul” lui Kafka, „Jocul cu mărgele de sticlă” al lui Herman Hesse, „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda, „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, „Oameni și șoareci” de John Steinbeck etc. și este concatenarea încercărilor eroilor săi de-a se elibera de vinovățiile și regretele unor fapte care, deși și-au găsit o justificare foarte întemeiată la vremea săvârșirii lor, ulterior devin obsesii care se conjugă în timp cu nevoia de catharsis a fiecărui personaj implicat în acest gen de proces  psihologic. Astfel, atât Raskolnikov, cât și Sonia, tatăl sau mama acesteia, chiar și Dunia, sora sa, sau prietenul său Razumihin, sunt dominați de sentimente  contradictorii, apăsătoare și mistuitoare, de care încearcă, fiecare în maniera lui,  printr-o luptă constantă între conștiință și morală, să scape de unul singur sau  prin crearea unui consens etic cu ceilalți, chiar dacă nu întotdeauna acest deziderat  le reușește pe deplin.

 

Dumnezeu și diavolul se ceartă, și nu și-au ales alt teren de luptă decât omul.

 

Filosofic punând problema, romanul se subordonează conceptelor unei părți a  filosofiei lui Kant, influenței și impactului nihilismului rus, vehiculat în acea perioadă, dar și, anticipativ, unor percepte proprii teoriei supraomului și ale acelui curent și  sistem ideatic întâlnit și dezvoltat mai târziu la scriitori ca Albert Camus, Jean-Paul  Sartre, Franz Kafka și la filosofii Soren Kirkegaard sau Martin Heidegger, curent  filosofic cunoscut sub numele de existențialism.

Așadar, aviz amatorilor care simt, din când în când, tentația unei crime (cine n-a simțit-o, măcar la modul declarativ?): există întotdeauna o pedeapsă, dar dacă ai flerul de-a „mătrăși” pe cine trebuie, de-a o face așa cum trebuie, ai motive foarte  întemeiate, determinare pe măsură și principii solide care să asigure un suport consistent acestei tentații, poate ieși ceva măreț!



Vizualizări: 17

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor