Cristina Timar despre POEMA DESNUDA, în "Vatra"

Criticul Cristina Timar a scris o cronică la POEMA DESNUDA, de Crista Bilciu, în revista "Vatra" (ultimul număr pe 2011):

Cristina TIMAR: A treia epopee

Faptul că poemul epopeic al Cristei Bilciu* a apărut în sfârşit, ba mai mult, a şi câştigat concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2011, ceea ce, dacă ar fi să urmărim cauzalităţile, i-a adus finalmente publicarea, e deopotrivă un lucru demn de mirare, dar şi oarecum aşteptat. Devoţiunea pentru artă a purtat-o pe Crista Bilciu pe căi întortocheate, atât în universul teatrului, mai precis al regiei de teatru, unde s-a refugiat după dezamăgirile pe care i le-a provocat „târfa grasă a poeziei”, după cum citim în Introducereapoemului, cât şi în cel al picturii, la fel de neconvenţională şi iconoclastă ca şi celelalte acte artistice ale ei. Fireşte că într-o asemenea goană dintr-o artă în altă, într-o perpetuă încercare de redefinire, riscul e ratarea în toate, mult mai probabilă decât reuşita în toate. În cursul itinerariilor pe alte teritorii ale artei, morbul literaturii, în speţă al poeziei, oricât de denigrată de însăşi poeta, n-a părăsit-o însă nicio clipă. 

Paradoxală, complicată şi imprevizibilă, relaţia de tip amor e odio pe care Crista Bilciu o întreţine cu poezia e reflexul relaţiei conflictuale a poetei cu lumea. Continuând să scrie, chiar dacă în anii din urmă întorsese, aparent, spatele literaturii, Crista Bilciu pare să se fi hotărât în favoarea chemării poeziei, dacă nu cumva poezia însăşi a ales-o cu mult timp în urmă, tolerându-i rebelei discipole, vreme de câţiva ani, rătăcirile. Pleacă la Bucureşti hotărâtă să facă teatru şi să respire un alt aer cultural, pe care provincia nu i-l putea oferi, dar se reîntoarce la poezie, prima mare iubire, în slujba căreia pune un „fanatism al devoţiunii absolute” (Al. Cistelecan), şi care o readuce, prin evocarea unui filon biografic, pe meleagurile natale. Iată deci că ceea ce era renegat odată (poezia şi oraşul de baştină provincial), e regăsit din nou, cu o dublă voluptate. 

Prin urmare, debutul cu Poema desnuda, la zece ani de la primele poeme publicate în revista Vatra ale tinerei târgu-mureşence, pe atunci studentă la Litere, având deja în minte proiectul ambiţios! al unei a treia epopei, după cea a lui Budai-Deleanu şi Cărtărescu, nu e, până la urmă, atât de surprinzător. Era de aşteptat ca febra poetică să-şi arate roadele mai devreme sau mai târziu. Starea de urgenţă, spiritul protestatar, plăcerea de a dinamita convenţiile, fie ele sociale sau artistice, comoditatea şi superficialitatea spirituală, fac din Crista Bilciu o poetă de extracţie avangardistă, prin atitudine, mai degrabă suprarealistă, prin imaginarul poetic oniric debordant şi obsedant şi o post-cărtăresciană, prin opţiunea pentru epos, pentru lirismul narativizat şi plăcerea intertextului. Cititoare împătimită a poeţilor nouăzecişti şi douămiişti, din a căror generaţie face parte, Crista Bilciu nu se integrează nici neoexpresionismului, nici poeziei derizoriului cotidian sau a dezinhibărilor şi detabuizărilor sexuale, deşi împarte câte ceva cu fiecare din aceste direcţii. Ea propune un univers liric inedit, în care se aglomerează numeroase personaje, obiecte şi evenimente, într-un discurs voit antilivresc (atitudine comună şi celorlalţi congeneri douămiişti), construit pe o tramă şi o traumă autobiografică – copilăria Laurei, o fetiţă născută în comunism, într-un bloc de pe strada Progresului nr.7, lângă umilul pârâu Pocloş, din Tg. Mureş – cu inserţii metatextuale şi jocuri intertextuale, menite să păstreze vigilenţa lectorului şi să demoleze iluzia ficţiunii. Spiritul contestatar, probat prin forţa poemului care dislocă realitatea pentru a-şi crea propria albie, e marcat prin avertismentul din finalul Introducerii: Dar ajungă cu politeţurile / scrise pe copertă de carte. / Începe poemul. /O, începe poemul. / Daţi-vă la o parte! Poemul nu se anunţă deloc comod sau sfios, dimpotrivă, îşi asumă de la bun început voluptatea sfidării obişnuinţelor cititorului comun. Verva imagistică torenţială, tratamentul fabulatoriu şi fantasmatic al biograficului, ne aduce în prezenţa unui „suprarealism de tramă, de epos; un suprarealism al narativităţii”, după cum subliniază Al. Cistelecan pe coperta finală, care o plasează pe Crista Bilciu în descendenţă dimoviană, mai ales pe latura dinamismului imaginar.
Cele treisprezececapitole ale „epopeii” se citesc pe nerăsuflate. Verva şi spectaculozitatea imaginarului sunt extrem de aţâţătoare şi seducătoare, încât cititorul, oricât de suspicios în faţa avertismentului orgolios-declamativ „daţi-vă la o parte”, nu poate rămâne nepăsător şi cade inevitabil în vertijul lumii poemului. Poeta ştie să-şi captiveze şi să-şi menţină captiv cititorul până la ultimul vers, chiar şi pe cel mai inaderent la excentricităţi de genul celor 12 fuste ale nebunei Aemilia transformate în 12 pescăruşi, apoi în 12 cârtiţe, ale Femeii de Afaceri care pictează portrete de bărbaţi, şi astfel îi creează, ale Bunicii Sisif, care croşetează la nesfârşit un ciorap de la ultimul etaj al blocului, ale gospodinei Mimi care adună scame, ale celor şapte Robert confecţionaţi de Laura şi deveniţi suprafeţe de scris ş.a. Simultaneitatea diferitelor perioade temporale, prin care se anulează cronologia, transformă epopeea într-o autobiografie a stărilor de conştiinţă, a emoţiilor, intuiţiilor şi angoaselor Laurei. Poemul nu se desfăşoară după o logică a realului, ci după una a visului, contrariantă, dar nu aleatorie. Laura e când Fetiţa, închisă în debara, traumatizată de autoritatea paternă, compensând restricţiile parentale cu evadarea în imaginaţie, când studenta la Litere, alergând disperată la cursurile de ILR, traumatizată de profesori la fel de restrictivi şi opaci, complexată de înfăţişarea sa neatractivă şi iubirea neîmpărtăşită. O inadaptată, în fond, Fetiţa, alias Laura, se revoltă în primul rând împotriva acestor autorităţi restrictive şi abuzive, al căror unic scop pare a fi uniformizarea gândirii şi atitudinii, înscrierea fiecărei individualităţi într-o serie. Cea mai potrivită vendetă într-o asemenea situaţie e eliberarea imaginaţiei. Deşi pândită de gândul suicidar, de căderea în depresie, de teama nebuniei, Laura se salvează prin imaginar, antidot şi instrument de demontare a inconsistenţei lumii, dar şi sursă de oarecare voluptate şi plăcere estetică.

Experienţa regizorală a poetei se poate detecta nu doar în măiestria cu care montează şi demontează marea butaforie din care facem toţi parte, ci şi în decorurile create şi în tipologii. Lumea descoperită în finalul poemului e o lume kitsch, de chinezării, mecanisme, obiecte şi plante artificiale: Atunci cerul se crăpă cu pocnet în două / şi Laura văzu din nou rotiţe / şi şuruburi şi ţevi. / Văzu că stelele / erau, de fapt, becuri colorate / vântul începu să bată cu putere / florile şi copacii începură să se învârtă / cu sunet metalic şi ruginit / Laura se apropie de un salcâm / şi îl simţi rece / trase de scoarţa lui / care se desprinse, / ca o etichetă prost lipită şi, printre şuruburi şi rotiţe, / Laura văzu tăbliţa : / “Made in China”.(…) Blocul de pe strada Progresului pare un decor teatral, o scenă pe care evoluează personaje tipice ale societăţii postdecembriste – Femeia de Afaceri, superficială şi frivolă, Marele Actor, narcisist şi egolatru, gospodina Mimi, întreţinută de soţ, obsedată de curăţenie, Patronul Ghiţă, meschin şi afemeiat, Fata Brună, veşnic îndrăgostită etc. Extrase din realitatea contemporană instabilă, suferind de o criză a valorilor şi de o tot mai accentuată inconsistenţă, personajele, la fel de inconsistente, suferind de o slăbire a conştiinţei, reduse la o gesticulaţie schematică, devin implicit parte a proiectului critic al poetei, de amendare a meschinăriei lumii. Deşi acest substrat etic nu poate fi negat, Crista Bilciu nu e o moralistă, nu-şi ridiculizează personajele, ci le priveşte în cheie ludică, ca parte a spectacolului lumii/literaturii din care face parte ea însăşi, cititorii şi criticii. Se joacă dezinvolt, de-a lungul a 108 pagini, cu propriile amintiri, frustrări şi complexe, cu obişnuinţele cititorilor, cu personajele de hârtie şi cu realitatea lumii, fiind un veritabil deus ludens al Poemei desnuda. Într-adevăr, în cheie ludică, dezgolirea - a propriului suflet (sufletul Laurei umblă pe străzi în toată nuditatea lui ), a sufletului celorlalţi, a inconsistenţei lumii – e mai tolerabilă, oglinda pusă în faţa celorlalţi – mai suportabilă, iar echilibrul precar, tensionat între intuiţia unui fond ambiguu al lumii, de ingenuitate şi perversitate deopotrivă, de inocenţă şi promiscuitate, mai uşor de menţinut. Estetica mai înaltă în care îşi înscrie poemul este una ludică. Dacă Laura visează mult, autoarei îi place să se joace. Ea nu mai e nici o visătoare incurabilă, nici o naivă, ci o jucătoare, un actor-regizor – căci doar jocul scriitoricesc e cadrul desfăşurării unei sporite libertăţi creatoare.

Sigur că ar merita o atenţie specială şi alte aspecte al volumului de debut al Cristei Bilciu (seducătorul mare critic Al lu Cincistele, misterioasa Bunică Sisif şi ciorapul-lume, poveştile vecinilor Laurei, întâlnirile Fetiţei cu Thales într-o groapă căptuşită cu o plapumă scrisă, nebuna Aemilia şi fustele ei fermecate), dar deocamdată e de ajuns să spunem că „vendeta” Cristei Bilciu e un pariu câştigat, o seducătoare răzbunare şi revanşă împotriva celor „trei ursitoare urâte, Nebunia, Mediocritatea şi Uitarea prin moarte”. 

Vizualizări: 141

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor