CRITICUL DE SERVICIU PE MASA DE OPERAŢIE...

Domnilor Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache,

 

Vă transmit public această scrisoare deschisă.

 

În urma anunţului făcut în data de 08 octombrie 2012 făcut de juriul criticilor literari pentru concursul organizat de Asociaţia Casa de Cultură, respectiv  a Premiului literar „Augustin Frăţilă” - romanul anului 2011, am constatat că nu aţi avut timpul necesar şi dispoziţia necesară pentru a lectura, cel puţin, pentru că de studiu nici vorbă, romanele puse în concurs, respectiv cele 59 de cărţi în totalitatea lor.

Am depus la concurs romanul Pe masa de operaţie, un roman aparent banal şi scris pe un ton simplu, dar nu simplist.

Cred că am drept la apărarea operei mele într-o manieră elegantă şi angajată, ca orice scriitor liber care trăieşte în patria sa spirituală, folosind limba română ca semn. Sunt şi critic literar din postura celui care iubeşte literatura, cred că am analizat peste 1000 de cărţi şi făcut public aceste texte.

Analiza se va face exact pe principiile anunţate de preşedintele juriului Alex Ştefănescu, pentru că sunt importante şi esenţiale şi pe care le agreez.

Cred că în aprecierea domniilor dumneavoastră nu aţi putut pune în practică ceea ce aţi stabilit, sunt motive obiective la îndemâna fiecăruia, dar şi subiective pe care doar dumneavoastră le cunoaşteţi de ce nu aţi putut realiza o analiză detaşată. Nu există certitudinea lipsei de interes dintre membrii juriului şi edituri, aceştia nu au vreo declaraţie în acest sens pe sit-ul organizatorului concursului, etc…

Dar nu aceasta contează, ci aplicarea creativă a principiilor expuse raportat la fiecare carte.

Sunt de acord că selecţia dumneavoastră este una corectă şi vă reprezintă, dar raportat la interesele publice ale literaturii române selecţia este, evident, limitată de cercul în care activaţi. Nu am de gând să o contest, nu acesta este rostul scrisorii făcute public ci modul în care criticii moderni abordează literatura română: sunt de serviciu la editurile importante, textele pe care le propun sunt generale, fără a intra in analiza acestora, de complezenţă, iar scriitorul care are onoarea de a beneficia de un text semnat la sfârşitul cărţii lui va trebui să plătească preţul…editurii cu pricina, iată cercul din care nu se poate ieşi de criticul de serviciu, mai ales că există o bătălie pe viaţă şi moarte între edituri pentru felia de piaţă… În paralel din studiile făcute public rezultă interesul scăzut al cetăţeanului român pentru lecturi. Peste jumătate dintre romani nu au citit nici măcar o carte in anul 2012, arata un sondaj realizat de Institutul Roman de Studii Sociale (IRSS) la comanda postului TVH 2.0.Cei care au răspuns la sondaj au citit 5 sau peste 5 cărţi, 21% au terminat de citit 1-2 cărţi, iar 11% au citit 3-4 cărţi in 2012.

 

Am să mă refer la romanul trimis la concurs: Pe masa de operaţie.

  1. Noutatea viziunii asupra existenţei.

În romanul Pe masa de operaţie viziunea se bazează pe scrierile vechi, solide şi pe ultimele descoperiri ştiinţifice, începând cu cea mai cunoscută scriere Sefer Yetzirach, dar şi pe analiza făcută de specialişti privind existenţa vieţii ca o formă desăvârşită de creaţie, având în spatele cortinei Creatorul. Vezi cartea Codul lui Dumnezeu de Gregg Braden. Astfel fiecare om are o valoare, iar modul în care ne relaţionăm în viaţă însemnă un mesaj. Literele, la izvorul lor, aveau fiecare o semnificaţie, astfel că fiecare personaj al cărţii aduce un semn care se integrează într-un mesaj mai larg.

Datorită păcatului omului lumea este bolnavă spiritual şi fizic, iar indivizii, prin relaţia cu lumea, sunt bolnavi şi ei nu ştiu de ce. Operaţia este una spirituală, a devenirii, în care putem fi incluşi dacă acceptăm eliminarea răului. Mesajul se găseşte şi în volumul de versuri semnat de Aurel Pantea Negru pe negru, într-un poem de început interesant, care porneşte tot de la textele vechi…Acolo lumina se stinge în momentul actului de cunoaştere…

Personajul principal nu are nume, fiecare din noi poate fi cel aflat pe masa de operaţie. Personajele secundare au nume simbolice, pornind de la literele vechi ebraice, limbă în care a fost iniţial scris parte bună din Scriptură (Vechiul Testament). În această limbă se exprimau pentru prima dată scribii şi are cuvinte speciale. În limba română nu există cuvinte echivalente pentru unele mesaje aşa cum o foloseau vechii scribi. Totodată numele Creatorului în limba ebraică veche era YHWH, iar fiecare literă din acest cuvânt are şi o valoare, valoare corespondentă în Tabelul lui Mendeleev, ceea ce arată că viaţa are la bază oxigenul, hidrogenul, carbonul, azotul şi că numele lui Dumnezeu este scris în chiar codul nostru genetic, prin compoziţie. Din acest motiv personajul principal nu are un nume, numele personal este umbrit de numele Creatorului pe care îl purtăm în codul genetic, iar pe de altă parte fiecare din noi este un bolnav. Am explicat în ultimele pagini din roman semnificaţia literelor sau numelor purtate de personaje.

Extirparea unui rinichi este simbolică, Dumnezeu cercetează inima şi rinichii omului conform scrierilor sacre. Vedeţi şi analiza făcută  romanului de Adrian Botez, scriitor, critic literar, om de cultură.

Orbirea este boala lumii moderne, omul modern are ochi dar nu vede, are aparate de a plonja în microcosmos sau macrocosm, dar nu vede.

Explicaţia ar putea continua, dar mă opresc, dacă aţi fi lecturat romanul dar, mai ales, ultimele pagini, aţi fi înţeles mesajul.

 

  1. Coerenţa construcţiei epice sau incoerenţa ca modalitate literară de prezentare a mesajului.

 

Romanul se desfăşoară pe trei planuri cu legătură între ele. Planul celui operat, aflat pe masa de operaţie. Planul lumii reale în care a trăit personajul principal şi care îi cauzează boala. Planul din vis care se materializează ulterior în personajul continuator al construcţiei romanului, ca mod de a depăşi boala. Dacă personajul anonim dispare (a fost operat), existenţa este continuată de omul din vis, ca expresie a „naşterii din nou” din punct de vedere spiritual, respectiv operaţia a reuşit, iar omul cel nou continuă altfel viaţa, mai aproape de natură, acceptând plata preţului...

Poetul exprimă omul dornic de viaţă, aflat la limita existenţei, pasibil de a ajunge pe masa de operaţie.

Poeţii au nume simbolice, dar accesibile pentru că sunt purtători de mesaj prin viaţa lor. Vezi viaţa poetului Nichita Stănescu sau Lucian Blaga. În subtext se înţelege acest lucru.  Finalul dezleagă misterul, fiind explicit, la fel ca în vechile cărţi apocaliptice…

Am optat pentru un roman scurt, specific vremurilor moderne, cititorii câţi mai sunt, nu au timpul necesar, li se oferă doar esenţa. Un tânăr studiază până la treizeci de ani: facultate, masterat, studii aprofundate, specializare şi nu are timpul necesar lecturilor masive. Se trezeşte la treizeci de ani fără familie, fără copii, apoi urmează ciclul, mult întârziat, acesta este şi motivul pentru care romanul este sintetic…

 

  1. Expresivitatea limbii române utilizate.

 

Romanul este scris într-o limbă simplă, dar nu simplistă. Poate oricine înţelege povestea, dar gradul de acces la mesaj este gradat, cine înţelege simbolurile, înţelege mesajul final. Am utilizat limbajul simplu al vechilor scrieri, dar în background este un metalimbaj. Pentru asta e nevoie de înţelege simbolurile, cărţile vechi, scopul pentru care a fost creat omul,  mesajul final… Cu alte cuvinte mesajul este mai complicat, limbajul este direct şi simplu.

Ca să mă explic: J. L. Borgese are o povestire simplă, un om stă pe o bancă, iar alături este un tânăr, tânărul de lângă el este omul acela la o altă vârstă. Limbaj simplu, mesaj elevat.

 

Iată anunţul făcut de concurs:   

 

„Asociaţia Casa de Cultură lansează prima ediţie a Premiului literar „Augustin Frăţilă” - romanul anului 2011, în valoare de 10.000 de euro. 

În concurs se pot înscrie toţi autorii care au publicat un roman în 2011, expediind trei exemplare ale cărţii pe adresa Asociaţiei Casa de Cultură şi completând formularul de înscriere până în 23 septembrie 2012. (Înscrierile pot fi făcute şi de către edituri.)

Juriul de specialitate format din criticii literari Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache va stabili finaliştii concursului (cinci autori). Numele acestora vor fi cunoscute în 8 octombrie. 

Între 10 octombrie şi  2 noiembrie cei 20 de bloggeri vor alege câştigătorul premiului, acordând puncte de la 1 la 5 fiecărui roman finalist. Autorul al cărui roman va primi cel mai mare punctaj va fi răsplătit cu Premiul literar „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2011, în valoare de 10.000 de euro.

Ceremonia în cadrul căreia se va acorda Premiul va avea loc în 7 noiembrie 2012 la Hotel InterContinental Bucureşti.

 

Iată rezultatul făcut public de criticii literari:

 

„Fiecare dintre criticii literari care constituie juriul (Alex. Ştefănescu – preşedinte, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache – membri) a citit toate cele 59 romane înscrise în concurs. Multe fuseseră citite încă din momentul apariţiei lor, în 2011, dar şi acestea au fost revăzute cu atenţie. În continuare, fiecare dintre componenţii juriului a alcătuit câte o listă proprie cu cele cele mai bune 10 romane din 2011. S-au organizat apoi mai multe şedinţe în trei, impermeabile la orice influenţă din afară, în cursul cărora  membrii juriului au pledat, pe rând, pentru preferinţele lor. În cele din urmă, prin vot secret s-au desemnat cele 5 romane finaliste, care sunt (în ordine alfabetică, după numele autorului):

Magda Cârneci, FEM, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2011
Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2011
Mirela Stănciulescu, Emoţia, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2011
Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Iaşi, Ed. Polirom, 2011
Alexandru Vlad, Ploile amare, Bistriţa, Ed. Charmides, 2011


Principalul criteriu folosit în realizarea selecţiei a fost valoarea literară a cărţilor. Au fost luate în considerare noutatea viziunii asupra existenţei, coerenţa construcţiei epice (sau incoerenţa ei deliberată, cu efect estetic), capacitatea de a înţelege şi a reprezenta artistic lumea de azi (sau lumea de ieri, din perspectiva unui om de azi), expresivitatea limbii române utilizate şi chiar proprietatea termenilor (în condiţiile în care limba română suferă în prezent un proces de degradare). N-a fost privilegiată o anumită direcţie estetică, dovada constituind-o diversitatea tematică şi stilistică a celor 5 romane selectate.

Juriul îşi exprimă încrederea în competenţa de cititori şi în bunul-gust ale bloggerilor desemnaţi pentru alegerea romanului care va primi premiul de 10.000 de euro, îndemnându-i să nu se lase descurajaţi de comentariile arogante ale unor critici care cred că deţin monopolul în evaluarea creaţiei literare.

Juriul regretă decizia Martei Petreu de a nu-şi înscrie în concurs valorosul ei roman Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, apărut în 2011.”

 

Iată analizele făcute de romanului Pe masa de operaţie de trei persoane independente şi mesajul acestor analize, care răspund criteriilor criticilor din juriul concursului. Analizele s-au făcut înainte de anunţul concursului de către Adrian Botez, Ladislau Daradici, Radu Igna, toţi membrii ai Uniunii Scriitorilor din România.

 

Constantin Stancu

 

10.10.2012

 

 

OUROBOROS-UL, DE PE „DRUMUL TOIAGULUI”: „Pe masa de operaţie”, de CONSTANTIN STANCU

De mulţi ani, admiram (aproape extatic – pentru că autorul este un şlefuitor desăvârşit al Verbului Orfic...precum Spinoza, care şlefuia lentile, pentru Re-iniţierea Orbilor Lumii!) scânteierile lirice din poemele lui Constantin Stancu...: Fructul oprit, Păsările plâng cu aripi, A privi cu ochiul inimii, Pomul cu scribi...

...Când am primit, de la Haţeg, o carte de proză (cu aspect de roman) din partea domniei sale, autorul sus-zis – prejudecăţile mele (cu totul ruşinoase!) au şi scos capul, obraznice, degrabă, la suprafaţă (mai ales că eu fac alergie la cam toate cărţile premiate, din ultima vreme... – ...pentru că, zdrobitoarea lor majoritate, reflectă gradul de rudenie sau amiciţie al autorului, cu vreo autoritate municipală, ceea ce n-are nimic de-a face cu esteticul!): „Eh, nu poate atinge, nici măcar râvni – Desăvârşirea, umblând după doi iepuri, deodată...!

...Tot ce pot să vă mărturisesc este că, după ce am deschis volumul „Pe masa de operaţie” (Editura Rafet, 2011 – premiul „Octavian Moşoiu”, al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a, Rm. Sărat, 2011 – acordat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană” – preşedinte Constantin Marafet, cu sprijinul financiar al Consiliului Municipal Rm. Sărat şi al Asociaţiei) – nu l-am mai lăsat..., până când n-am întors pagina şi-am văzut scris: Cuprins...Nici nu am cuvinte (şi nici nu cred că există, în vreo limbă a lumii!) să exprim dezamăgirea că „s-a terminat” cartea...cât am regretat că jocul dramatic al ideilor, „montat” în Teatrul Cosmic – încetase...

...Titlul nu pare deloc îmbietor, pentru cine se opreşte la copertă... – şi nici titlurile celor 12 capitole nu sunt prea îmbietoare... – ...cel mult, ciudate: Boala nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Ghimel, Dalet, Misterul frigului, Het, Pâinea cea de toate zilele, Visul, Lamed, Toiagul, Tau, Epistola...

...Dar, iată: Nichita Stănescu – Măreţia Frigului...Deja, începea să se întrevadă „fântâna” dintre lumi! Interesant, zguduitor - dar...nu suficient, încă, pentru interesul Omului Viu. Omului Care Se Caută...întru Veşnicie!

...Noroc că, într-o vară de tare demult, începusem să descifrez tainele fascinante ale limbii ebraice vechi/veterotestamentare (nici până azi nu am lămurit sumedenie de simboluri...) şi studiasem, cu nesaţ, „Cheilor majore şi Pantaclul lui Solomon”, de Eliphas Lévi.

Apoi, pe măsură ce parcurgeam primele (dintre cele 105) pagini ale cărţii (care, de la început, vorbea despre un om care se pregătea, spiritual, să înfrunte o operaţie de extirpare (?!) a unui neoplasm, fixat la un rinichi – şi, parcă era Hristos, încărcat de toate păcatele şi durerile Lumii, înainte de CRUCIFICARE!), mi-am adus aminte de Mircea Eliade şi a lui nuvelă despre „cancer”: Les Trois Grâces...Şi, abia atunci, am avut, deodată, Revelaţia... – ...şi m-am dezlănţuit, cu mintea şi sufletul deschise, asupra cărţii lui Constantin Stancu...

... “Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creaţie(...). În corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat şi taina vieţii veşnice, cu care fusese dăruit Adam... (…)Păcatul originar n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat, în aşa fel încât să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii şi mai ales în cea mai primejdioasă afecţiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma” (n.n.: tumoarea canceroasă) – spunea Aurelian Tătaru, din nuvela eliadescă.

…Iată cheia! Se întâlneau, de fapt:

1-      Omul/POETUL-RE-ARMONIZATOR DE LUMI (Suprafiinţa/Supra-Eul Spiritual, MAGUL INVIZIBIL, multiplicat în ecouri/magi, al “Crăciunului” solstiţial!), cu

2-      Dumnezeul Demiurg şi Mântuitor – dar şi cu…

3-      ”Cancerul”/probă iniţiatică, Taină Mistică, prin care străbaţi tot infernul, spre a răzbi în Paradis. “Masa de Operaţie” este Cosmosul Fiinţial, în/pe care “operează” Dumnezeu. Supremul Taumaturg/MEDICULCOSMIC/MÂNTUITORUL! Poate fi Masa Cinei Celei de Taină -  Poate fi Suprema Masă Resurecţională – CRUCEA!

“Cancerul”, deci, devine Răul cu faţă dublă (precum orice simbol al Marii Tradiţii Terestro-Paradisiace): este puroiul păcatelor noastre: “Îţi indic să te operezi cât mai repede, să scoţi mizeria de acolo, de la rinichi…” – dar şi şansa de a te mântui, prin suferinţă, prin lacrimi lustraţionale, care “curg în sus”, prin misteriul “comunicării mistice” – IUBIREA SUPREMĂ/EROS AGAPÉ: “Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi” – cf. Boala nevăzută, p. 9.

…Şi de ce, neapărat, “rinichii” sunt canceraţi? Rinichii, care parcă sunt doi foetuşi, faţă în faţă, unul către altul privind, curioşi…încă stagnând în uterul paradisiac…! Sau…numai unul ŞTIE? – iar celuilalt îi este frică, încă, să afle că se află, s-a aflat, mereu, TOTDEAUNA, logic şi legic, în Paradis (cum afirmă şi personajul Orbului Borges – Paracelsus, din “Roza lui Paracelsus”, adresându-se potenţialului ucenic: - Şi în care alt loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul ? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis ?)!

Iată ce-i zicea Durckheim – eminentei psihoterapeute şi scriitoare, Annick de Souzenelle (cf. Simbolismul corpului uman, Amarcord, Timişoara, 1999) : “Noi evocăm descrierea biblică a corpului Fiului Omului>>,  în care rinichii formează o evidentă frontieră între două etaje ale fiinţei. Şi atunci Durckheim izbucneşte de o nouă profunzime din el şi, luând prima hârtie care îi vine la îndemână, trasează desenul pe care l-am păstrat mereu cu religiozitate şi pe care îl transmit pentru prima dată în aceste pagini: el plasează omul aşezat în hara lui, în postura de lotus şi îmi spune: Dedesubtul rinichilor, Annick, nu se petrece încă mare lucru. Aceasta trebuie repede integrat. Dar deasupra, da, totul se petrece; şi acolo, la nivelul inimii, acolo numai, ÎL întâlnim, pe Celălalt!>>”

Acum abia înţeleg şi simbolistica desenului de pe Coperta I a cărţii lui Constantin Stancu – un porumbel...cu imaginea dublată-reflectată! Este imaginea întâlnirii ego-urilor – „deasupra”, îl întâlnim, totdeauna, pe „Celălalt”!

...Evident, e cazul să organizăm, de-acum, discuţia despre cartea „cu cheie” a lui Constantin Stancu.

Un ORB misterios (şi la fel de misterios, VINDECAT DE CĂTRE MARTORII CERULUI!), Ilie Roman (care îşi aminteşte, trudnic, terapeutico-magic şi soteriologic, originea divină a NUMELUI PARADISIAC/”NUMA”, deci şi a Formei Iniţiale/”RUPA”!: “Mi-am propus ca la durere, în loc să ţip (…) să mă rog, să strig spre Dumnezeu, gândul meu era astfel spre Cel Prea Înalt, Cel Care Stă Pe Un Munte Înalt, adică – şi mă întrebam cum suna numele acesta, în limba veche, făceam un effort să-mi amintesc, era important pentru mine. (…) până la urmă am realizat că numele era în mine – ELI ELION” – cf. Moartea ca un fel de naştere, p. 14), lasă un text/”epistolă”, unui novice (după modelul borgesian…sperând măcar într-UN ucenic destoinic semantic!) – şi, apoi, dispare în necunoscut (sau, poate, se “transplantează” în… “CELĂLALT”/Cititorul Epistolei Sacre/Mesajului Mântuitor?): “De fapt, autorul lor (n.n.: al semnelor de pe “o coală pătată cu sânge, un sânge care nu s-a evaporate…”) dispăruse în toamna aceea, sau a fugit undeva, în munţi, la o mânăstire (n.n.: manolic-cosmică!), sau într-un sat cu garduri de lemn, ţărăneşti (n.n.: Paradisul) (…) Dacă textul a ajuns la mine, înseamnă că mai trăiesc, sau, cine ştie…Eu trăiesc, Ilie Roman cel real şi cel din vis fac, într-un fel, legătura…Îmi este frică, uneori…” (cf. Epistola, p. 101).

Şi, prin infiltrarea „Celuilalt” (cel din Scrisul/Hieroglifa Omului şi Lumii-Epistolă!), novicele, căutând oameni, într-o veritabilă „questă” a Sfântului GRAAL -  află cine este, prin ceilalţi  – află, întru frica Sinelui, cine este SINEA! - deci, cine SUNTEM: „Am încercat să-i vizitez pe cei pe care i-a descris în text, să înţeleg simbolurile din numele lor, dar mi-a fost greu să fac o astfel de vizită. Treptat, am înţeles că fiecare reprezenta o literă dintr-o limbă veche şi că era în joc un cuvânt, un mesaj, poate, pentru că literele apropiate, după cum oamenii se apropie de viaţă, pot forma un cuvânt, exact ca în prietenia dintre ei, legătura lor era secretul” – cf. Epistola, p. 102.

Fraza Divină a Lumii, revelată prin IUBIREA-TEXT, produce metanoia (schimbare şi/sau transformare /restructurare de personalitate)! Re-centrarea/Re-orientarea Fiinţei, spre Eul Divin. Prin „kenoză”! (Gr. Kenosis: deşertare, smerire, umilire.  Starea de "deşertare" sau de "golire", pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă în Întruparea Sa, ca act de ascultare, faţă de Dumnezeu-Tatăl). Sau, una prin cealaltă…! “Mi-am propus să-mi schimb viaţa, în urma acestui text, să mă retrag undeva la ţară, într-o căsuţă modestă, cu o grădină plină de pomi, cu fântână în curte (…). Şi nu era greu, pe apartamentul din centru voi încasa o sumă bună, o casă la ţară era mult mai ieftină, cu mult mai ieftină…Dar care este preţul cu adevărat?” – cf. Epistola, p. 103.

Preţul” Paradisului este însăşi Metanoia/Kenoza. “Aparatamentul” Cărnii – să ne lepădăm de el…pentru că nesfârşirea o întrezărim prin “culoarul” dintre lumi (Fântâna/Styx, plătită cu “parola” AUM/OM!!!) – până la Grădina Merelor de Aur/Hesperidelor/Akes Samenos.

…De ce a orbit…ORBUL? Din pricina Cuvântului Radioactiv (şi dez-dumnezeit, ieşit din Logos-ul/Rânduiala Sacră, întru “praful” eminescian: “Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi!”) - al Arhivei/Bibliotecii Babilonice-Cosmos Borgesian…: “Praful era mult şi arhiva neîngrijită (…) se pare că de la praf i s-a tras, era praf de minereuri şi asta vine din toată lumea…” – cf. Visul/Pietre preţioase, p. 64.

Dar ORBIREA (…ca revelare a V.I.T.R.I.O.L.-ului – Otrava METANOIEI, întru Revelarea PIETREI FILOSOFALE!)  înseamnă, de fapt, INIŢIEREA întru REVELAŢIA LUMII “DE DINCOLO”…!

...Şi cum se numeau oamenii/semenii, Slove ale Frazei Divine a Lumii – dacă ştii să iubeşti, la modul mistico-hristic?

...GHIMEL (p. 17): TERNARUL-MAMA GENERATOARE-GENERAREA – Împărăteasa/APA: „Era mândru de lucrurile rare şi valoroase din casa sa (...) erau acolo adunate tablouri, vase vechi, ceasuri, medalioane, BUMERANGUL (...). Mi-a arătat un ceas vechi (...) dintr-un sat uitat de lume, dar nu şi de Dumnezeu”  şi „subiectul lui era Femeia” – adică, APA! cf. p. 17)!!! Primul Număr Sacru, Triunghiul lui Jehovah. Mercurul Înţelepţilor: „Vezi, când Dumnezeu are musafiri, le pune muzica aceasta, ca să-i îmblânzească pe oameni, care au nevoie să fie schimbaţi şi muzica poate face minuni...

...Şi cu Cine nunteşte „GHIMEL” (APA)? Cu Cine – decât cu DALETH/FOCUL? Cuaternarul-Cvadratura. Numele Cercului Perfect. Crucea filosofică. Focul Elementar al Înţelepţilor: „Dalet (...) călător prin lume după jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa” (cf. Dalet, p. 22) – o „rotunjeşte” până la OUROBOROS COSMIC...Şarpele Care-şi Înghite Coada, echivalent, în Cosmos, cu Fulgerul Care Uneşte Contrariile, aduce Revelaţia: „...adolescent la aproape cincizeci de ani...(...) Uneori am senzaţia că el mai trece pe străzile oraşului, strâns lângă femeia iubită, două umbre ireale (...) şi nimeni nu pricepe de ce toate acestea trec ca un fulger scurt întere O ZI şi ALTĂ ZI, o lumină ce nu există decât în ochii PRINŢULUI”! (cf. Dalet, p. 26).

...Şi unde se întâlnesc „Ghimel” şi „Daleth”? Altfel decât întru Echilibru, întru Desăvârşirea ARMONIEI/DEZ-ÎMPREJMUIRE ( ...pentru a re-ctitori DIZARMONIA/RE-ÎMPREJMUIREA ... –  totul, adică ceea ce ne-a revelat Coloana Infinitului Brâncuşiană... -  până la DE-PERSONALIZARE!) - NU SE POATE!

Deci, CHET! Echilibrul Universal/JUSTIŢIA. Tetragrama cu reflactarea sa. Dublul Stauros (n.n.: STAVROS=CRUCEA!). Cuaternarul multiplicat de binar: „...avea un vers ca un cântec şi un cântec ca un poem (...) părtea că le are pe toate (...) dincolo de aparenţe era drama. (...) Era  hăituit, nu o spunea, dar o arăta (...). Iar noi înconjuraţi de gard stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul ne-a eliberat...”(cf. Het, p. 35).

...Până unde, TOTUL? Pe Axa Lumii/FIRUL DE BUSUIOC, ni se revelează, dincolo de Orb şi Ne-Orb – dincolo de persoana civilă Ilie Roman, sunt Martorii DOI, care-l atenţionează pe Om că nu-i locul lui „aici”, ci în „Biserică”/”ACOLO”/”VISUL SACRU” („De ce stai aici? Stai degeaba, nici nu intri, nici nu părăseşti locul, mai bine ai fi intrat în Biserică” – cf. Martorii, p. 53)... Taumaturgii/STRĂINII Divini, care „croiesc” existenţial Coloana/Spirala Infinită, nu sunt, de fapt, ci...EXISTĂ ESENŢIAL/TRANSSUBSTANŢIAL: „Dar cei doi au fost uitaţi, parcă, nu mai contau, străinii păreau a nu fi din cercul oamenilor, ci erau parcă în plus. Ilie a observat asta într-un fel ciudat, umbrele care stăteau prinse în plasa unei iluzii, aşa erau străinii” – cf. Visul, p. 55). 

 Este/EXISTĂ, deci, Depersonalizatul Final şi Demiurg... - ...ELI ELION!

...Orbul devine, acum, Cel din IZVORUL /REVELAŢIA LUMII/FEREASTRA CERULUI TERESTRU, Cel care VEDE CU INIMA: „FEREASTRA (...) pentru că de aici s-a relevat Planul Lui Dumnezeu pentru om, prin Adam şi Eva, pentru cunoaşterea şi stăpânirea Pământului” – cf. Visul, p. 60.

...Dar nu fără de Suferinţa Izbăvitoare/LACRIMA: „Ioan i-a adus aminte că are un loc în Biserică, unul special pentru el...O lacrimă i-a apărut în ochi...parcă plutea...” – ...ca în Crăiasa Zăpezii, când Lacrima i-a redat lui Kay iubirea pentru Gerda...! – ajungând la TOIAGUL/Axa Lumii, la COPACUL PARADISIAC...mereu, însă, cu „toporul”  lângă RĂDĂCINĂ, „toporul-FULGER al lui THOR” fiind, de fapt, NOUA RĂDĂCINĂ...adică, Satana-Spirală va însoţi toate „demiurgiile” Sinelui, devenit SINE...!  - şi, prin LAMED/Spânzuratul (Desăvârşirea. Sacrificiul. Trecerea. Crucificarea. Spiritul care se separă se materie) – se ajunge la TAU (numărul 21/22, ultima literă a Lumii: Cheia Tarotului Lumii, de TREI ori ŞAPTE. ABSOLUTUL. Rezumatul întregii ŞTIINŢE UNIVERSALE...).

...Nu. Nu e bine ce-am făcut....O carte iniţiatică este DESCOPERITĂ/REVELATĂ, iar nu...povestită/explicată! Dar...ce-am făcut e, de-acum, bine (sau foarte prost!) făcut!

...Această greşeală a mea, însă, sper să nu-i împiedice pe cititorii cărţii să-şi reveleze, mult mai departe decât a reuşit entuziasmul meu...”MESAJUL DIVIN”, simbolurile/litere/semne, către  ELI ELION.

...Fără să ne dăm seama, am uitat de Călăuză...adică, de Autorul Constantin STANCU! Da, aceasta este „Condiţia BUNEI/AUTENTICEI CĂLĂUZE”: să fie uitată, atunci când a condus bine, exact, „corect”... -  ...către Grădină, prin Labirintul-Fântână, vărsând LACRIMA SOTERIOLOGICĂ, pe Drumul Toiagului, până la Rădăcina Copacului-cu-Topor-la-Rădăcină...!

...Ouroboros-ul-Romanul Iniţiatic (şi Eternă Spirală!), care tentează Labirintul Perfecţiunii...! Prin LACRIMA OGLINDIRII  EULUI  DIVIN... - adică, a...”Celuilalt”...! – pe care eu eram gata să-l alung din Oglinda Mântuirii mele...atât de prostesc ignorant şi suficient ajunge să devină omul, în lumea asta jalnic-„cezarică”!!!

                                                                                              Adrian Botez

 

 Ladislau DARADICI

 

JOCUL CREAŢIEI ŞI AL CREDINŢEI ÎN LABIRINTUL NEBĂNUIT AL VIEŢII

 

(sau o tripla parabolă a existenţei umane)

 

Constantin Stancu – Pe masa de operaţie (roman)

Editura RAFAET, Râmnicu Sărat, 2011

 

Romanul lui Constantin Stancu, Pe masa de operaţie, a apărut la Editura RAFAET (2011), obţinând Premiul „Octavian Moşescu” la a IV-a ediţie a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”. Lucrarea a fost editată în cadrul proiectului „Scriitori râmniceni pentru literatura română”, iniţiat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană”.

Se întrepătrund, în acest roman, trei poveşti existenţiale înţelepte şi cuminţi, ca trei ape line prelingându-se spre matca aceluiaşi fluviu al (pe)trecerii omului în această lume, cititorul descoperind o triplă parabolă a rostului şi sensului devenirii noastre. Sunt poveşti semnificative şi alese despre viaţă şi moarte, despre redescoperirea credinţei şi, implicit, despre iluzia izbăvirii prin artă şi ratare.

Cea dintâi surprinde impactul unei boli trupeşti în existenţa individului – personaj anonim, putând fi oricare dintre noi - descoperirea unei tumori deviind cursul (aparent) firesc al unei vieţi, răvăşind destine. Semnificaţia este clară: răul există în noi, în fiecare. Poate invizibil, poate doar ascuns. Purtăm în permanenţă în noi, cu noi, în trupul nostru fragil şi vremelnic, posibile „erori” genetice ori „pietre” (la fiere, la rinichi), „vestigii” din istoria noastră „nevăzută”. Iar când ni se aduce la cunoştinţă că da, răul se află şi în noi, reacţia noastră e întotdeauna aceeaşi: ”părea că nu vorbeşte despre mine, ci despre o altă persoană”, mărturiseşte naratorul-personaj, „credeam că era o eroare, poate o confuzie, ceva, o greşeală în univers”.

În esenţa sa, povestea devine, astfel, un act prin excelenţă experienţial, iar faptele sunt relatate, în cronologia lor, cu naturaleţe şi resemnare. Toate secvenţele acestui plan epic (Boala nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Misterul frigului, Pâinea cea de toate zilele) sunt structurate pe o schemă narativă clasică, convingând prin onestitatea rostirii, înţelepciunea abordării şi o sensibilă „poezie” a trăirilor.

Pacientul este un bărbat matur, inteligent şi cult şi, în ciuda acceptării senine realităţii, nu-şi pierde nici o clipă speranţa. În plus, nu este singur, soţia fiindu-i în permanenţă alături. Este o întâmplare aproape banală, pentru noi, cei bombardaţi zi de zi, pe toate canalele, de tone de dezastre/ nenorociri, însă devastatoare pentru un cuplu de oameni liniştiţi şi care n-au greşit cu nimic nimănui.

Valoarea acestei confesiuni constă în sinceritatea dezarmantă a relatării, în adevărurile general umane pe care le transmite şi care sunt, de fapt, şi ale noastre. Simbolistica secvenţelor este complexă şi profundă. După operaţie, de pildă, acceptându-şi noua stare, în încercarea de a se obişnui cu „asimetria fiinţei” (pierde un rinichi), prima dorinţă a pacientului este de a bea apă de la fântână (obsedat de imaginea oamenilor simpli din Ardeal aplecându-se peste marginea fântânii, ridicând găleata). Soţia va fi cea care îi va aduce apa „pură” de fântână (apa vieţii pentru un trup bolnav, dar şi a speranţei, pentru un suflet îndoit).

Cea de-a doua poveste constă în relatarea unui vis de către acelaşi pacient (pe cale de vindecare): „visul m-a cuprins ca norul”; „era cald în visul meu...” Prin intermediul visului, îl vom cunoaşte pe Ilie Roman, un inginer care şi-a pierdut vederea, acum cerşind, duminică de duminică, în apropierea bisericii (adus acolo de familie). O poveste „rotundă”, în zece părţi, la fel de bogată în simboluri, până şi titlurile secvenţelor fiind elocvente în acest sens: Mila, Păcatul, Firul de busuioc, Martorii etc.

„Apropierea” orbului de biserică devine o parabolă a vindecării omului prin credinţă, dincolo de miracolul propriu-zis săvârşit de cei doi străini, contând apropierea – lăuntrică, de această dată – de Dumnezeu. Pentru că va rămâne la latitudinea sa dacă va înţelege semnificaţia „darului” primit ori va rata şi acest prilej, aşa cum a mai făcut-o, probabil, şi altădată. În ultima secvenţă, intitulată Copacul, imaginea arborelui (zărit într-o grădină, în drum spre noul său loc de muncă) este relevantă: „pe jumătate uscat, pe jumătate plin de rod şi frunze, fructele aproape coapte, mari şi ireale, fără pete, parcă simţeai gustul lor, iar frunzele păreau că pot vindeca prin strălucirea lor, proaspătă şi persistentă”, în acelaşi timp, jos, lângă rădăcini, zăcând „un topor, metalul ascuţit strălucea în lumina zilei, parcă a fost un zâmbet sinistru, dar toate erau trecătoare, gândi o clipă, sunt trecătoare...”

A treia poveste conţine amintirile naratorului privind întâlnirile sale cu poeţii, cu prilejul unor vizite amicale. Este un plan narativ constituit, la rându-i, din alte patru-cinci secvenţe.

Romanul fiind autobiografic, portretele sunt reale, lucru care le face cu atât mai reprezentative/ semnificative pentru condiţia artistului în societatea noastră de la sfârşitul secolului XX şi începutul celui de-al XXI-lea. Ne sunt prezentate, cu amărăciune şi resemnare, destinele în derivă ale unor poeţi (deveniţi acum personaje), împărtăşind soarta lucrurilor „nenecesare” pe care le colecţionaseră de-a lungul anilor, parcă obsesiv, în casele lor.

În roman poeţii poartă, simbolic, numele unor litere din protosinaic (gimmel, deleth, heth, lamedh), iar „portretele” lor inspiră singurătate şi disperare. Simţim acest lucru chiar în atitudinea naratorului: „aş scrie sau aş plânge poeţii...”, mărturiseşte el, aceşti oameni speciali care „sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus”.

Scriitorii evocaţi sunt, aproape fără excepţie, oameni dificili, săraci, aşteptând – cu naivitate şi umilinţă - ajutorul celor bogaţi. „Bolnavi de boli reale şi imaginare”, par de-a dreptul depăşiţi de problemele existenţiale (destrămarea familiei, soarta copiilor, intransigenţa fraţilor, trădarea prietenilor). Îşi iubesc cu disperare femeile, care, în realitate, îi consideră insuportabili, în cele din urmă părăsindu-i. Citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp şi răspund la scrisori „care nu le-au parvenit niciodată”. Rataţi profesional, îşi irosesc viaţa prin locuri pe care nu şi le-au dorit, fiind „cântăreţi de bal, ospătari la marile sărbători ale naţiei, muncitori în port sau la câmp, cu mâini delicate precum versul lucrează şi îşi câştigă greu pâinea”. Nu se suportă nici măcar între ei şi, „după cum versurile în poem, se urăsc, se iubesc...”

Cu Ghimel, naratorul bea ceai: e în vârstă, însă îi vorbeşte despre femeia pe care o iubise (şi care l-a trădat). Casa lui e un muzeu de lucruri inutile „într-o lume de derută”. Şi-a vândut garsoniera şi un tablou, cumpărând o casă în care locuieşte cu prietena („femeia sa pe vreme de tristeţe”). Cândva băuse mult, căzând prin şanţuri, salvându-se prin poezie. Trăieşte cu nostalgia anilor tinereţii, „când o carte costa puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva, în peisajul acesta abstract al iluziilor şi al cuvintelor vii”. Merge cu bicicleta după apă, dar de la o vreme „îl îmbată” doar tristeţea. Pedalând, îi vin cuvintele, „le dictează aerul, orele, lumina”. Apoi le uită. La despărţire, îi spune naratorului: „Va ninge, poate unul din fulgi va purta chipul lui dumnezeu...”

Dalet este poetul cu aer de nobleţe. „Se născuse pentru a fi poet, un poet sensibil, fragil, trăind până la extrem visul sau himera că poetul este altceva, făcut din alt material decât ceilalţi, călător prin lume după jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa, după femeia partener în toate şi parte din poem”. Se îndrăgosteşte de o „artistă a sexului”, el are de-acum 50 de ani, însă „himera care îmbracă un poet este una a deşertului în care trăim”. Deşi prevenit de prieteni, „era dispus să zboare până ce aripile i se frâng” (ceea ce s-a şi întâmplat, desigur)...

Cu Het naratorul discută „pe trepte”, poetul pregătea un roman („avea un vers ca un cântec şi un cântec ca un poem, scria bine, cu har şi cânta cu bucurie, părea că le are pe toate, dar nu era aşa, ceva îl trăgea în jos, dincolo de aparenţe era drama...” Divorţează, acuzat de fapte „care nu erau ale lui”, îşi creşte fiul, cărându-l pe la nunţi (unde el e lăutar), îşi îngrijeşte mama, fraţii revendicându-şi partea după moartea ei. Trăieşte cu soţia altui poet şi nu-şi mai termină romanul... Stând pe trepte „în acea zi, o zi unică în felul ei, am avut senzaţia la un moment dat că trăim amândoi o iarnă stranie”, notează naratorul. Iar finalul, pe cât e de superb, pe atât e de dureros: „iar noi, înconjuraţi de gard, stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul ne-a eliberat...”

Cu Lamed, naratorul stă de vorbă în balcon. Poetul îi face o cafea, apoi „se dezbracă de omul de peste zi”, redevenind artist. Îşi duce viaţa într-o „singurătate populată de epistole” („era un fel de veghetor într-o ţară pe care numai el o cunoştea”). Capitolul care i se rezervă este cel mai consistent (aproape o cincime din roman), e o adevărată nuvelă (Constantin Stancu foloseşte cu succes atât tehnica inserţiei şi a înlănţuirii, cât şi cea a naraţiunii „în ramă”). Lamed are o personalitate complexă. După ce a practicat o duzină de meserii, acum e pensionar „cu obligaţii faţă de cetate, mai mereu în pierdere”, „ezită la ideea unei antologii, parcă îl încurcă, îl reţine ceva, deşi admite că a venit vremea uneia, aşa ca rod şi ca expresie de uitare, poate gândeşte că antologia este un fel de testament şi schimbă ideea...” „A închis uşa după mine ca după un străin”, mărturiseşte, în final, naratorul.

Remarcabil este, în cazul romanului Pe masa de operaţie, rotunjimea şi relativa autonomie a părţilor, dincolo de cele trei planuri narative (şi care nu pot fi separate), secvenţele care compun istoricul bolii, povestea orbului Ilie sau destinul dramatic al celor cinci scriitori fiind foarte bine conturate. Prozatorul evită poetizările inutile şi nu-şi propune nici o clipă să fie, cu tot dinadinsul, un stilist. Luciditatea ideilor şi sinceritatea simţirii fac din aceste frumoase poveşti o triplă parabolă existenţială.

La o primă apreciere, Constantin Stancu ar putea părea un pesimist. Poate prea resemnat în ceea ce priveşte viaţa, moartea, destinul nostru, al tuturor. Eroul operat de tumoare acceptă relativ uşor ceea ce i se întâmplă, nefiind un luptător. La fel pare să fi acceptat şi Ilie orbirea sa. Doar poeţii se zbat, cu neputinţă, inutil, ca peştii pe uscat - poate din pricina asta îi considerase Carl Sandburg nişte animale marine silite să trăiască pe uscat şi râvnind să zboare în văzduh...

Interesant este că atât povestea pacientului, cât şi cea a orbului au un final deschis: fiecare dintre ei mai primind o şansă, rămânându-le, amândurora, speranţa. Doar destinele poeţilor par marcate definitiv de zădărnicie şi singurătate, deveniţi prizonieri ai propriilor obsesii, perdanţi la jocul de ruletă al destinului. Doar lor nu li se mai deschide nici o uşă... Pentru că poet eşti sau nu eşti. Şi dacă nu eşti, trebuie să accepţi acest lucru. Nu are sens să jertfeşti totul pentru o himeră. Altfel rişti să-ţi petreci viaţa în dezamăgire şi eşecuri, sacrificându-i şi pe cei pe care i-ai fi putut iubi şi care te-ar fi putut iubi la rândul lor. Pentru că, în rest, ce ne mai rămâne?

Este ceea ce am înţeles eu din romanul lui Constantin Stancu. Dacă ai ratat şansa să devii un geniu, încearcă măcar să-ţi păstrezi calitatea de om. La urma urmei, nimeni nu-ţi poate pretinde, pe lumea asta, mai mult de atât... Fiecare dintre noi este, în permanenţă, un pacient, un orb şi un poet deopotrivă, „masa de operaţie” din roman, putând deveni, oricând, şi a noastră...

 

 

A FI ÎN SITUAŢIA DE A NU MAI FI…

 

 

Constantin Stancu ( n. 1954), poet trăitor în Haţeg, membru al USR, Filiala Alba-Hunedoara, este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Cluj-Napoca şi al unui curs postuniversitar

de economie. A debutat concomitent cu poezie ( 1988) în revistele Orizont şi Braşovul literar şi artistic. Până în prezent a publicat volumele de versuri Păsările plâng cu aripi, Pomul cu scribi, A privi cu ochii inimii, eseurile Poetul la castel (pretexte critice şi eseuri la opera lui Eugen Evu ), Abisul de lângă noi, De la Neantia la Vâltoarea sufletelor (operele unor scriitori din Haţeg ). Este prezent cu poezie şi articole de critică literară în numeroase ziare şi reviste din ţară. Ultima sa carte, romanul Pe masa de operaţie, (editura „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, premiat la Festivalul internaţional ”Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a) „abordează, precizează autorul într-un articol publicat, tematica bolilor personale pe fundalul bolilor spirituale ale lumii, cu accent pe valoarea          fiecărui om şi pune în lumină destinul special al poetului într-o vreme a căderilor.”

Personajul narator, un anonim bolnav de cancer este operat cu succes într-un spital de prima mână. În scurte secvenţe din carte se configurează atmosfera din acel mediu al suferinţei şi vindecării, prin câteva detalii, cum sunt revenirea pacienţilor din adormire după operaţie, vizita permanentă a medicului, a asistentelor.

În planul real al cărţii aflăm că rinichiul afectat de cancer i-a fost eliminat, operaţia a decurs bine, a reuşit, şi că soţia şi-a revenit din starea sa de disperare. Planul spiritual, unde povestirea se împleteşte cu meditaţia, visul şi dragoste, este realizat prin rememorarea unor secvenţe din viaţa personajului narator, adevărate poeme în proză, căruia autorul nu-i menţionează numele în ideea că acesta ar putea fi oricine.

Puţine fapte din biografia naratorului aflăm pe parcursul lecturii. Astfel, vedem că nu este un om obişnuit, ci un autor de apreciate volume de versuri şi că a trebuit să-şi părăsească neînsemnatul său oraş transilvănean pentru a se stabili împreună cu soţia în capitală unde i s-a oferit un loc de muncă. Naratorul insistă mai mult asupra destinului său ca poet. Atunci când a citit poeziile lui Nichita Stănescu şi alţi scriitori a simţit că va deveni poet. „Gândisem toate acestea pe patul de spital în

noaptea ceea, le rememoram, încercam să uit, erau câteva ore în care puteam zbura, doream să înving moartea prin poezie; în Evanghelie este scris că la început a fost logosul, Cuvântul şi cuvântul este Dumnezeu”. Pe patul de spital, prin mintea sa se derulează cu intermitenţe un lung film ale cărui personaje sunt maeştrii poeziei care i-au marcat existenţa. Numele sunt simbolice, sugerează ceva anume pe care cititorul este îndemnat să le descopere.

Ghinel, un subtil descendent al liricii romantice, îşi retrăieşte drama într-o garsonieră înconjurat de obiecte şi cărţi vechi, ascultând muzică clasică şi transpunându-şi stările sufleteşti în poezie.

Subiectul său predilect „era femeia pe care o iubise, care l-a trădat pentru altul mai tânăr”...

Poezia însă l-a salvat, a putut rezista datorită versurilor, datorită marilor poeţi.

„Pentru că, spune naratorul, era o vreme pe care o regreta, în care şi-a pierdut tinereţea,

dar când o carte costă puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva, în peisajul acesta abstract al iluziilor şi al cuvintelor vii”.

Un alt maestru al poeziei care i-a influenţat creaţia se numeşte Het, ins prezent prin revistele literare, nevoit, pentru a-şi asigura existenţa, să presteze diferite munci, care nu au legătură cu poezia. Acesta, mărturiseşte naratorul, „a intuit şi mi-a dat drumul în lume, mi-a propus publicarea în revista de literatură şi a scris destul de exact despre poemele mele. Cuvintele acelea au rămas şi pentru mine a însemnat confirmarea a ceea ce era pus în mine”.

Lamed, evocat în final prin redarea amănunţită a unui dialog la o cafea, evocă, cu accente dramatice, momente din viaţa sa în anii comunismului, cum, urmărit şi tracasat de securitate, oamenii puterii i-au distrus familia. Acum, când altfel de oprelişti îi stau în faţă, nu cele ideologice şi politice, scoate cu mari sacrificii o revistă apreciată de confraţi.

„Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi. Mereu îşi fac planuri că vor veni marii bogaţi ai lumii să le publice versurile, adesea, săraci, rămân cu visele, privesc lumea, citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp, iar seara târziu, când oboseala le roade fiinţa, scriu despre limitele umane, despre ţări pe care nu le-au văzut dar care par mai reale decât cele vizitate de preşedinţi, de regi, de mesageri”.

Trupul bolnavului „începe să prindă o nouă stare”. Se obişnuia cu simetria fiinţei.

Are sentimentul că operaţia încă nu s-a încheiat, altfel de medici îi fac acum altfel de operaţie, cea spirituală. Apoi l-a cuprins un vis „în norul lui spiritual”. Visul telepatic ne transpune în lumea imaginară ceea ce presupune viziune, un anume nivel al conştiinţei în fiinţa umană. În salon este adus un orb, Ilie Roman. Cei din familie au convenit că este bine să-l aşeze aproape de biserică. Acolo oamenii sunt mai miloşi. Orbul este un inginer fost şef într-o uzină. Văzuse cândva, avea amintiri

despre oameni, lucruri, case, oraşul. Oamenii care treceau stau de vorbă cu el şi-l miluiau. Într-o zi, doi străini îi spun că „Celui de Sus nu-i este ascuns”. Asemenea apostolilor, ei îi redau vederea. Scena pare scoasă din Biblie. Mulţimea priveşte şi comentează minunea. Cei doi au fost uitaţi, păreau a nu fi din lumea oamenilor. Pentru Ilie a fost o altă naştere şi se mira „ce capacitatea are creierul uman de a putea să refacă prima zi din viaţa sa”.

Refăcut, poetul înţelege acum cum „Dumnezeu Îşi rescria numele în interiorul nostru încă de la facerea lumii”.

Povestea lui Ilie Roman este o parabolă din care trebuie să înţelegem altceva decât ceea ce ni se spune. Faptul că el a primit textul cu povestea operatului de rinichi, un anonim, şi că acesta a dispărut fără urmă ascunde o altă poveste. Ilie Roman ar putea fi un alter ego al autorului readus la viaţă. Ilie cel real, orbul care şi-a recăpătat vederea, înţelege că numele poeţilor reprezintă ceva, poate o literă

dintr-o limbă veche, poate un cuvânt, sau un mesaj al puterii divine care i-a arătat ce este şi cine este cu adevărat. Drept urmare îşi propune să-ş schimbe viaţa.

Ceea ce face valoarea acestui text, 103 pagini, este subtextul care oferă multe posibilităţi de interpretare în plan religios.

În primul rând credinţa în Cel de Sus, tămăduitorul atotputernic. „Dumnezeu este cel care cercetează omul, inima lui şi rinichii, mă gândeam la acest lucru, ce puteam face pe un pat de spital, ceilalţi nu prea vorbeau, erau marcaţi de eveniment şi eu eram aproape copleşit, dar a vorbi cu El însemnă mult, durerea nu mai avea puterea, sau puterea ei era mult umbrită, aşteptam mângâierea în toate acestea, trupul părea că nu-mi mai aparţine, era al altuia, dar unde putea locui decât acolo, în carnea aceea slabă şi totuşi care rezistă, durea şi poate căuta la ea în orbirea ei de carene ceva care s-o facă mai altfel…”.

Poetul Constantin Stancu se dovedeşte a fi şi un prozator original. Un suflu al poeziei moderne înviorează momentele de tristeţe din această proză. Inspiraţia sa vine din direcţia lui J.L. Boges, legendarul scriitor argentinian, ori din semnele desenate de Umerto Ecco în literatura universală şi din textele creştine vechi, unde simbolurile dau măsura valorii vieţii.

 

 

 RADU IGNA

 

Cu stimă, pentru criticul român de serviciu, aflat între cercul romancierilor dispăruţi şi literatura ca afacere…

 

Constantin Stancu

10.10.2012

 

 

 

 

Vizualizări: 156

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Octombrie 11, 2012 la 2:52pm
Uneori vin spre om mesaje care par neînţelese sau care atrag în mirajul unei lumii care părea ascunsă. Cartea lui Gregg Braden „ CODUL LUI DUMNEZEU „ apărută la Editura „ FOR YOU „ – Bucureşti, 2005 este o carte ciudată pentru că autorul a căutat să transmită celor care o citesc şi celor care nu o citesc, chiar, în mod paradoxal, un lucru esenţial, acela că Dumnezeu şi-a pus semnătura în interiorul nostru, în noi, e un semn care ne marchează. De aceea acest paradox, pentru că mesajul există oricum, poate nu suntem conştienţi de acest lucru, poate nu ni s-a descoperit aceasta, poate nu suntem atenţi, sau nu avem inimă pentru un astfel de masaj, deoarece pe o inimă de piatră nu există posibilitatea să apară, doar pe una de carne, după cum scriu vechile Cărţi ale lumii.

Autorul depune eforul de a uni prin textul său mesajul vechi cu ultimele descoperiri ale ştiinţei, dar punând la un loc înţelepciunea veche, vizibilă, cu cea nou, subtilă, dar alunecoasă, rezultînd un lucru cutremurător – Dumnezeu şi-a lăsat mesajul în fiecare celulă din corpul nostru.

Numele lui Dumnezeu este unul ascuns în textele sacre ale evreilor, dar poate în texte mult mai vechi, un Nume tainic, mai mult decât trei litere formal scrise pe piatră, pe pământ, pe piele de animal, pe paipirus. Păstrarea acestui Numele a fost o sarcină importantă a înţelepţilor lumii, pentru că omul slab, s-a temut de om, omul iniţiat s-a temul de cel neiniţiat.

Viaţa are la bază patru elemente- hirogen, azot, oxigen, carbon, care intră în structura ADN-ului. Surpriza vine în momentul în care schimbând cele patru litere din Numele Celui Prea Înalt cu cele patru elemente de bază, ni se relevă faptul că întreaga viaţă este creată din diferitele combinaţii ale Numelui Prim a lui Dumnezeu, Cel care poate fi înţeles ca „ Eternul „. Semnificaţia literor sacre este „ în interiorul corpului „ şi este gravată în codul genetic. Rezultă că fiinţa umană are o moştenire comună, că viaţa este legată de viaţă, că existenţa mesajul nu e un lucru la întâmplare, ci că suntem creiaţi.

Cartea ne propune o nouă ştiinţă – gematria, ştiinţa care leagă numerele de litere şi semnificaţia profundă a acestei legături. Cartea este la limita speculaţiei, a ştiinţei, a textului sacru. Cine cunoaşte elemente din vechile limbi ale lumii, cine are dragoste de cunoaştere şi care este pasionat de lucruri profunde va avea o bucurie secretă, dar va trebui să rămână la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru că este pus în lumină secretul din trecut cu proiecţia viitorului legat de om ca fiinţă pe pământ, cel care poate distruge sau poate păstra ceea ce este viu, ce iubeşte şi ce are sens, pentru că facem parte din prima generaţie care ar şansa să fie o generaţie de părinţi ai unei lumii de pace, un altfel de lume, totuşi. Cartea este o carte a unui vizionar, a unui carturar care vrea să ne atingă inimile cu puterea de a spera.

Autorul a simţit nevoia unei note introductive, argument dar şi modalitate de iniţiere, pentru că misterul ne oferă semne, indicii, ne arată într-un fel calea şi pentru că diferenţele dintre noi sunt argumente pentru a rămâne uniţi, conservând viaţa ca dar venit de Sus. El pune accentul pe faptul că teoria se întâlneşte cu argumentul real, palpabil pentru că puterea cerească este în noi mai mult decât credem. Tot ce este viaţă vine din Dumnezeu şi în Numele Lui. În scrierile vechi este acest mesaj, dăinuie, în fiecare celulă din corpurile vii este acest mesaj la fel ca pe un pergament sacru, de aceea acest mesaj trebuie aplicat în vieţile noastre, pentru a rezista în viitor pornind de la lecţiile trecutului.

Sunt motive pentru a deveni credincioşi, pentru a crede, cunoaştem puţin şi de aceea ne putem apropia de Cel Prea Înalt doar prin credinţă. Cartea are şi câteva note de final, scopul este acela ca fiecare dintre noi, conştineţi de măreţia mesajului pe care îl purtăm să dorim a conserva viaţa, pacea, de a evita căderea în Marele Nimic.

Autorul este un important scriitor contemporan şi publicul românesc îl poate cunoaşte prin această carte, dar şi prin altele, ca „ EFECTUL ISAIA „ – un best seller. El a insistat în roul copleşitor al spiritualităţii în tehnologie ca fost inginer de proiectare în sisteme informaţionale, fiind un lider în lumea occidentală care militează pentru unirea dintre înţelepciunea trecutului, cu ştiinţa, cu tehnologia şi pacea viitorului. A unit în viaţa sa pregătirea în domeniul ştiinţelor exacte cu accesul direct la templele, la mânăstirile trecutului şi la scrierile de început atât cât ni s-au păstrat, pentru a le aplica în vieţile noastre astăzi şi mâine şi să le putem desăvârşi.

Despre carte autorul mărturiseşte: „ În primăvara anului 1990, am renunţat la carieră de succes ca inginer şef în proiectarea de sisteme informaţionale în domeniul aerospaţial şi al industriei de apărare, pentru a mă dedica, complet, muncii de elaborare şi de prezentare a unor astfel de principii ale unităţii. „

Api el continuă : „ Această carte este povestea unei raţiuni de a crede că putem alege şi că posedăm puterea unui nume unic pentru a uni familia noastră globală, în prezenţa neînţelegerilor care, uneori, par insurmontabile. „

Din păcate unele cărţi au nevoie de argumente din partea autorului pentru că puţini mai ştim că legătura directă între literele vechi ebraice şi elementele chimice care susţin viaţa, sugerează faptul că veche scriere Sepher Yetzirah este o prezentare foarte precisă a activităţii lui Dumnezeu, carte care se foloseşte de literele care îi formează Numele ca elemente chimice, pentru a crea universul într-un demers divin care uneori alunecă printre degetele noastre oarbe.

Cartea merită citită pentru este un argument pentru a căuta să rămîi lângă Dumnezeu.

Ceea ce este important pentru lumea creştină e că se confirmă încă o dată şi într-un alt mod că Dumnezeu a vorbit desăvârşit prin Fiul Său – Isus Hristos. Recitind Evangheliile vom descoperit că Isus a spus că Împărţia lui Dumnezeu va trebui să o căutăm în lăuntrul nostru, tot El a afirmat că pentru a avea credinţă trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Fiul şi să privim la tot ceea ce face El pentru că avem astfel posibilitatea de a primi revelaţia.

De multe ori lucrurile importante sunt cunoscute de oameni simpli care, smeriţi, citind Scriptura ştiu ceea ce oamenii de ştiinţă se străduiesc să afle prin mijloacele specifice complexe şi uneori la limita riscului.

Constantin Stancu
Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Octombrie 11, 2012 la 2:00pm
GEMATRIA

Gematria sau gimatria (ebraică: גימטריה gēmaṭriyā) este un sistem de atribuire unei valori numerice unui cuvânt sau unei fraze, în credința că aceste cuvinte sau expresii cu valori identice numerice suportă o oarecare legătură între ele cu numărul de sine ce se poate aplica la vârsta unei persoane, anului calendaristic, sau ceva similar. Este posibil ca termenul provine de la ordinea din alfabetul grecesc, gama fiind a treia literă a alfabetului grec (gamma + Tria). Alternativ, cuvântul "Gematria" s-a folosit pentru a obține de la geometria greacă, " geometrie ", care a fost folosit ca o traducere a gēmaṭriyā, deși unii cercetători cred că provine de la grammateia greacă, mai degrabă, dar este posibil ca ambele cuvinte să fi avut o influență asupra formării cuvântului ebraic. Acesta a fost prezent în limba engleză apoi, întrucât în secolul 17 au avut loc traduceri ale operelor lui Pico della Mirandola Giovanni, care le utiliza. Deși aparent derivat din limba greacă, este folosit pe scara larga în textele evreiești, în special în cele asociate cu Cabala.

Cel mai cunoscut exemplu al Gematria este cuvântul ebraic Chai ("viață"), care este compus din două litere, care adunate ajung la valoarea 18. Acest lucru a făcut din 18 un "număr norocos" în rândul evreilor, și numere de multipli de 18 sunt foarte frecvente în rândul evreilor.

Unii identifica două forme de Gematria:. "Revelat" forma, care este răspândită in mai multe metode hermeneutice găsite în literatura de specialitate de-a lungul studiului rabinic, și în "mistică”,practicat în mare parte în cabala.

Gematria ca revelaţie este cel mai adesea folosită pentru a calcula valorile de cuvinte individuale, psukim (versetele biblice), aforisme talmudice, fraze din rugăciunile standard la evrei, nume personale, prezenţe angelice și după voia lui Dumnezeu, și alte materiale religioase semnificative, Dar Cabalistii le folosesc adesea pentru fraze arbitrare și, ocazional, utilizate în diverse limbi. Cu toate acestea, limba primară pentru calculele practicate în Gematrie a fost limba ebraică și rămâne limba ebraică, iar într-o măsură mai mică, aramaica.
Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Octombrie 11, 2012 la 8:47am

Studiază GEMATRIA, e o ramură a cunoaşterii! Citeşte cartea Codul lui Dumnezeu, cred că ai o cronică la ea pe blogul meu! Află mai multe despre alfabetul ebraic vechi şi vezi că fiecare literă avea o valoare, adică: unu, zece, o sută, etc. Şi vezi legătura, apoi...

Dacă te interesează... Oricum omul este creaţia lui Dumnezeu, cum scrie Apostolul Pavel - OPERA DE ARTĂ  A LUI DUMNEZEU... Nu crezi că acest ARTIST, la final, s-a semnat cumva ...

Cu drag,

Comentariu publicat de Eftenie Alin pe Octombrie 10, 2012 la 5:02pm

Creatorului în limba ebraică veche era YHWH, iar fiecare literă din acest cuvânt are şi o valoare, valoare corespondentă în Tabelul lui Mendeleev, ceea ce arată că viaţa are la bază oxigenul, hidrogenul, carbonul, azotul şi că numele lui Dumnezeu este scris în chiar codul nostru genetic

Nu inteleg legatura dintre, numele creatorului din perioada in care era scris astfel, cu tabelul lui Mendeleev pe care l-a facut in 1869. Dumnezeu era numit astfel pentru ca este atotstiitor si, El stia ca noi o sa facem legatura asta dupa ce rusul va face acest tabel si vom afla ,,ca numele lui Dumnezeu este scris în chiar codul nostru genetic'' ?

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor