Cronica. Volumul “Undeva la poarta raiului”, editura Ex Ponto, 2010, autor Ioan Gheorghiţă

Volumul de poezie “Undeva la poarta raiului”, editura Ex Ponto, 2010,
autor Ioan Gheorghiţă

                                           ... aşteaptă-mă „Undeva la poarta raiului”.

 

Discreta sensibilitate naturistă, apetenţa pentru meditaţia retorică melancolică intrisecă, mai mult sugerată decât explicită, retorica temperată şi vibraţia imnică înnăbuşită ( capabilă, totuşi a stârni reverberaţii în sufletul cititorului) constituie atuurile liricii lui Ioan Gheoghiţă, autor aflat la a treia apariţie editorială ( „Ora de identitate”, 1993, editura Porto-Franco, Galaţi;
„Emingrantiada”, 2004, editura Harvia, Tulcea; „Undeva la poarta raiului”, editura Ex Ponto, 2010.
( Marian Dopcea)
„Intrând pe fereastra luminii”, poetul încearcă o anumită purificare, lăsându-şi „cum trupul afară / gol cum e trestia, / trist cum e vântul”.
Dincolo de ochiul vigilent al timpului, acesta se caută pe Sine, se smulge din lanţul ce-l târăşte spre mulţime, spre „concurenţă, egalitate”, străduindu-se
a-şi afla propria identitate.
ţi-arunci privirea departe/ şi te întrebi: cine sunt?/
dincolo-n neant e-nceputul / surâzător, enigmatic, prietenos /

cum e floarea de mai, / intrând pe fereastra luminii / lumea devine mai pură,/

atât de pură încât îţi curge printre degete / ca apa de izvor, ca orele dimineaţa,/

intrând pe fereastra luminii / laşi trupul afară /
gol cum e trestia, / trist cum e vântul.”
( Intrând pe fereastra luminii)


„Fereastra luminii” e spaţiul spre o „nouă dimensiune”, e dorinţa şi şansa poetului de a lăsa în urmă trăirile profane, „trupul gol” supus agoniei şi fărâmiţării şi ascederea Sinelui spre orizontul „surâzător, enigmatic,prietenos” al celestelor grădini neviciate de gând. Acesta are convingerea că, doar în absolut îşi poate găsi împlinirea şi desăvârşirea.
Căutările sunt lipsite de exaltare, conştiinţa ponderată fiind departe de a deveni anxioasă în faţa golului cosmic şi a eternei curgeri a timpului.


Dând frâu liber imaginaţiei, forţelor creatoare, poezia capătă profuzime şi sugestivitate. Ideea poetică se conturează armonios, se desprinde de „umbrele lungi ale serii”... devenind emanaţie luminoasă care-ţi umple sufletul de emoţie şi blândă înfiorare. Iubitor şi admirator al plaiurilor natale,
plaiuri unde „apele se prind în horă până noaptea târziu”
poetul - „nufărul gânditor” - cuprinde în versuri remarcabile, frumuseţea colinelor „albastre” ce „se-oglindesc în sălbaticul cerului”.
Acolo unde cântecele curg doar seara /
printre aripile lebedelor fericite /
Pe şapte viori oraşul freamătă a istorie,/
Pe şapte coline Aegyssus tresare dintre veacuri,/...”

( Acolo)


Poetul Ioan Gheorghiţă este un căutător al esenţelor, recurgând la simboluri pentru a-şi materializa gândurile viguroase care se întind arborescent în spaţii nevăzute.
aveam cuvinte/ dar cuvintele au făcut aripi / şi-au zburat în sintagme, şi-n proverbe, şi-n zicători /
până când au trecut de soare/ până când mi-ai uibit şi privirea lungă /
cât dragotea de la un pol la celălalt pol” / ...
( Aveam...)


Destrămarea timpului este motiv de îngrijorare şi întristare. Cine ar putea apăra, opri această tainică destrămare „dacă nu iubirea?”. Erosul este prezentat în tonuri calde, uşor umbrite de efemeritatea clipei, de acestă trăire cameleonică , „abruptă”... „ca o pasăre pierdută în propriu zbor”. Căutând „miezul adevărului” ajunge la înţelegerea că „toate se reprezintă prin adevăr sau minciună”, acestea fiind la rândul lor „noţiuni oscilatorii”, iar „tânăra privire a diamantului” ar dori să schimbe falsa reflectare a complexităţii lumii, „cu simple sentimente” pe care „le-aş arunca dincolo de raţional, / le-aş da mai multă culoare.”
( Tânăra privire)


Substanţa poetică se condensează, purificându-se de formele goale, poetul proiectându-şi trăirea în oaze luminoase, acolo unde se lasă ispitit de noile izvoare ale inspiraţiei.
Lirismul subtil, filtrat printr-un „ochi transcendent”, ne prezintă un poet stăpân pe mijloacele stilistice, deschizându-şi astfel calea spre adevărata personalitate poetică.
Ca un sunet de bucium aş striga / dar glasul mi-e alb /
şi nu pot să-l aud, / dar ochii mi-s înalţi / până la cer / şi nu pot să-i ating,/
şi nu pot să le plâng eu menirea, / „...
( Ca sunetul de bucium aş striga)


Cuvintele au o curgere molatică, revărsându-se în albia alchimică, cu infinite reprezentări în conştiinţa estetică.
Aplecat „peste umărul înserării”, contemplă, fără a aluneca în apele tulburi ale disperării... cum „drumul vieţii trece prin mine”, căutând pretutindeni
„trupul adevărat al apei /
căci din materie s-a născut / şi a luat forma gândirii / precum tu ţi-ai ondula /

cu propriile mâini / lutul dulce al sufletului şi viaţă i-ai dat,/

slovă de piatră, slovă de bazalt,/ chipul tău luminos,/

haina ta luminoasă”...
( Drumul vieţiii trece prin mine)


Libertatea interioară a poetului Ioan Gheorghiţă nu se lasă subjugată de tumultul trăirilor, acesta aşezând o stavilă între limbaj şi emoţie. Fascinat de ancestral, poetul năzuieşte să găsească ( într-un târziu) sursa originală a spiritului.
Spontaneitatea, imaginaţia creatoare scot în evidenţă semnificaţii distincte ce-şi pun pecetea asupra expresiei poetice.
„Fraza poetică este cea care conferă cuvintelor adevărata valoare estetică, în exerciţiul creaţiei.”


lăstărind de iubire”; „focul cu acelaşi surâs de copil”;

„glasul de argint ca un drum spre neuitare”; „cerul ghemuit într-o floare enormă”:

„inima ăşi face cuib / pentru altă zi şi mereu aceeaşi”; „mi-a rupt respiraţia în mai multe segmente”, etc.


Poetul caută moduri şi teme variate de expresie, lărgindu-şi astfel aria de reprezentări asupra realităţii.
Instrumentele stilistice, limbajul poetic se axează pe puterea de sugestie a metaforei. Încrezător în energiile creatoare, se orientează spre explorarea metaforică a revelării lumii interioare. În inepuizabilul flux oniric al dragostei, „focul” din sufletul poetului pare să ardă la nesfârşit...
Versurile ce urmează, desfătându-se în apa cristalină a ideilor – idei concentrate în raze blânde – aduc farmecul şi înfiorarea din adâncul trăirilor.
„focul răbdării, dorinţei / cu brate sculptate-n oţel, / crescute ca ramurile de măslin, /

focul cu-acelaşi surâs de copil,/ cu-acelaşi plânset plutind în eter, /

focul acela eşti tu, / poate chiar eu, / ca două necunoscute,/ una înlăuntru alteia /

ca două iubiri isoscele...
( Soare de mai)


Reîntorcându-se în trecut, la rădăcini,”o, Dobroge, pământ din care / renaşte eterna cetate Tomis”... poetul descoperă frumuseţea locurilor unde s-a născut.
„Copacii aceştia sunt toţi / voievozi frumoşi şi chiar cinici,/

simt caii din neam de-ostrogoţi, / visătorii ce vin din „Hercinici”, „...
( Odă Dobrogei)


Copilăria nu s-a pierdut, a rămas închisă în străfundurile fiinţei sale ca un izvor de lumină, un far ce-l poate apăra de tenebre.
Poeziile poartă cu sine zbuciumul tacit al poetului Ioan Gheorghiţă, poet care acceptă cu oarecare seninătate cele două faţete ale existenţei: viaţa şi moartea, completându-se reciproc, perpetuum, ca o veşnică încleştare între spirit şi lut.
Ecoul trăirilor se revarsă peste albia existenţială, uneori exaltate, alteori liniştite şi limpezi, dar mereu însoţite de conştiinţa estetică a poetului.
Lirica erotică este prezentă în versuri rafinate, subtile, de mare delicateţe – întrezărind în aura lor, sufletu-i ceremonios care se confesează cu sfială, ca în faţa unei icoane. Meditaţiile existenţialiste încearcă să descifreze semnificaţiile axiologice ale devenirii. Aflat în mijlocul tuturor lucrurilor, la distanţă egală între „a fi şi a nu fi”, poetul se contemplă pe sine ca pe o enigmă, un fragment înstrăinat de „sursă” şi aflat într-o continuă destrămare.
Duioase explozii de puritate, limbaj muzical şi o exprimare elegantă a emoţiei se desprind din versurile ce urmează:
De ce te temi? / că muzica îţi umblă prin păr / silabisind ca o harpă în noapte /

ştiute, nevrute sau neînţelese?/ de ce te temi / precum ai spus prima şoaptă /

prin întâiul săru/ ca o-ntâmplare sculptată în soare, / că sunetul s-a făcut pământ/

tot mai greu şi mai nesfârşit?/
de ce te temi pasăre călătoare / cu penele albe, cu privirea întinerită/
cu iubirea făcută cuib neştiut / tot trecând cu aripile întinse / printre atâtea ape şi stânci,/

de ce te temi? / că visul, speranţa, clipa/ se-aprind şi se sting,/ că mor şi se nasc tot mereu?/
de ce te temi?
( De ce te temi?)


Prin nedefinitele culori matinale, poetul îşi deschide sufletul – regăsindu-se ca făcând „parte din acelaţi întreg numit univers”, înaintând printr-un labirint al formelor în căutarea unei himere...
„eşti o parte din mine,/ te-arunc lipsit de remuşcăr/ într-o lume a esenţelor /

în care forma eşti tu / iar conţinutul sunt eu,/ vezi, eu sunt mai multe esenţe/

paralele,/ impalpabile dorinţe,/ nevăzutele mistere, / acest adevăr te-nfioară,/

acest adevăr oscilează mai mult decât trebuia,”...
( Te am în palmă)


„trecutul meu – gene pleşuve”
Trecutul este globul de cristal în care sunt închise toate visele frumoase, tot ce viaţa a scos în cale: fericirea, tristeţea, dragostea, despărţirea, natura cu adâncurile-i nedesluşite, toate învăluite într-un aer cucernic de înaltă şi fecundă nelinişte, nostalgie... amintirea fiind cea care tămăduieşte şi „un izvor care-mi cântă mereu”.
Revenind la sentimentul care te face uneori mai bun şi mai încrezător – iubirea - poetul Ioan Gheorghiţă mărturiseşte că e destul de riscant să te avânţi într-o astfel de scriere:
„deşi scrisul acesta bizar despre dragoste/
e mai feroce decât colţii de lup”
Zilele, anotimpurile se succed cu

regularitate şi cu indiferenţă, dar „viaţa” îşi urmează drumul prestabilit, calendaristic şi se învârte dramatic ca „ruleta rusească”, oricând putând nimeri „ţinta” cu visele-i nebuneşti...vise ce pot fi spulberate într-o fulgerare de secundă. Nmic mai dureros decât această incertitudine, acest joc perpetuu între „a fi şi a nu fi”.
„viaţa e un joc al dracului de straniu, / o anecdotă despre tine însuţi /

care începe cu dorinţa de a pregăti un final / deosebit sau aproape decent, /

un desfăşurător de imagini trăite de mii de ori dar uitate/ şi care ne biciuie gândul cu-aceeaşi întrebare:
ce urmează?/
Viaţa e un joc al dracului de straniu!”
( Viaţa e un joc...)


Dincolo de cuvinte şi tăceri, gânduri învolburate... poetul caută un liman pentru a se salva de adâncul întunecat al neputinţei.
Urmând firul de lumină... speră să descopere adevăratul sens al lucrurilor, adevărata esenţă a Sinelui.
În remarcabilul poem care urmează este concentrată şi esenţializată ( cu ajutorul metaforelor revelatorii), întreaga sensibilitate a trăirilor, întregul spectacol existenţial.


„din pământ ies sentimentele,/
înfloresc,/ strigă precum pietrele / sau tac precum apele, /
uneori mor până te întrebi de ce, / mai cad merele ionatan, /
ca frunzele pe asfalt, / ca roua pe gleznele dimineţii, /
din pământ ies sentimentele /
şi urcă spre cer, / se fac păsări, se fac lăute /
se fac izvoare şi păduri, /
se fac sentimente / întâi mai crude, /
apoi din ce în ce mai coapte / până când te întrebi de ce,/
până când te întrebi de ce”...
( Din pământ ies sentimentele)

                                                                                           Valentina BECART (20 iulie 2012)

Vizualizări: 156

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de valentina pe August 16, 2012 la 6:13pm

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor