Cu îngerul în călimară!

 

Cu ceva ani în urmă, făceam parte dintr-un grup de tineri care, cu toate că nu prea ştiau cu ce se „mănâncă“ gazetăria, au îndrăznit – nelipsindu-le, e adevărat, talentul şi o doză zdravănă de curaj – să scoată o revistă săptămânală „Muntenia”, prima publicaţie cu adevărat independentă de după ’89 din Prahova, pe care tot ei, entuziaşti şi bântuiţi fiind  de un iremediabil optimism, o vindeau la colţ de stradă. Şi-o vindeau bine!


Era acea perioadă de început a presei româneşti libere, la doar la câteva săptmâni după evenimentul, pe care încă şi acum, mulţi naivi îl mai numesc „Revoluţia Română”. Însă aceasta este o altă poveste, de care, poate, mă voi ocupa cândva, pe îndelete, într-o bună zi, atunci când Bunul Dumnezeu va crede de cuviinţă…

 

Vorbeam, deci, de acea minunată echipă de gazetari în devenire şi despre cum şi-au construit ei propria revistă, fără să aibă habar, la acea vreme, ce este acela un „cuadrat”, o „aldină” sau o „verzală”, un „punct tipografic”, un „zinc”, pentru a nu mai vorbi de „linotipuri”,  „rotative” sau alte maşinării fantastice, în care cuvintele se întrupau din carnea plumbului „tiparului înalt” şi, doar timid, foarte timid cu ajutorul omnipotentelor calculatoare care, în scurtă vreme însă, aveau să trimită  în muzee sau la fier vechi desuetele şi complicatele utilaje tipografice.

 

Ei bine, atunci când din măruntaiele rotativei tipografiei din strada Transilvaniei din Ploieşti au apărut primele pagini amirosind a cerneală proaspătă, şi-a plumb, şi-a gaz şi-a alte…„mirodenii”, am fost încercat de-un sentiment vecin ca semnificaţie – păstrând proporţiile! – cu acela avut la naşterea fiului meu. Şi lucrul acesta avea să se întâmple de fiecare dată când aveam să particip la aducerea pe lume a unei noi gazete. Se strânseseră atunci în jurul nostru, împărtăşindu-ne bucuria – se citea asta în privirile lor -, zeţarii, linotipiştii, mecanicii, electricienii, ba chiar şi fălţuitorii, într-un cuvânt, tipografii: erau acolo Viorel, Marinică, Vali, Costelini, Sandu, Sergiu (să mă ierte aceia dintre ei ale căror nume le-am uitat) şi însuşi starostele lor,  redutabilul „Peco” – l-am numit pe domnul Ştefan Androne, directorul de atunci al tipografiei, fie-i ţărîna uşoară! - „il capo di tutti capi”, pe care aveam să-l reîntâlnesc,  peste ani, ca tânăr pensionar, în tipografia - boală incurabilă, cerneala asta! – lui Marian Ruscu, alături de ei  urmând să mă îngrijesc de apariţia unei alte reviste săptămânale, „Concurentul”. Dar şi aceasta este o altă poveste, de care mă voi ocupa cu atenţia cuvenită, la momentul potrivit.

 

Însă nu după mult timp, acea echipă entuziastă de la „Muntenia” s-a risipit. Vremurile erau tulburi, neaşezate. Anii au trecut inexorabil, visătorii au rămas definitiv îndrăgostiţi de cuvântul scris şi de acei minunaţi tipografi  cu maşinăriile lor infernale iar cei mai cu „picioarele pe pământ”, s-au îndreptat către îndeletniciri cu mult mai profitabile.

 

Apoi au urmat, într-o ordine a apariţiilor, periodicele „Curierul de Prahova”, „Ploieştii”, „Cheia Succesului”,„Evenimentul Prahovei”, „Vocea Prahovei”,„Umbrela cu găuri”, „Judo Sport Magazin”, „Concurentul”, „Repere”…  Le păstrez aceeaşi dragoste tuturor, pentru că fiecare în parte a fost, într-o anume măsură şi „copilul” meu. Tocmai de aceea n-am cum a nu le iubi la fel. Chiar dacă ele au dispărut între timp, rămânând vii doar undeva, în firidele memoriei mele afective…

 

Am rămas până în ziua de azi în tagma visătorilor, adică a acelora care, ani de-a rândul, nu s-au simţit niciodată şi niciunde mai bine decât atunci când şi acolo unde se întâmpla naşterea vreunei gazete. Iar când acest lucru nu se producea, n-aveam răbdare să aştept prea mult, căutând prin orice mijloace să … provoc evenimentul! Aşa cum s-a întâmplat şi în vara lui ’96 cu „Concurentul”, în clipa în care i-am propus lui Marian Ruscu să pornim o revistă săptămînală.şi cu convingerea că nu va fi deloc uşor – oare mai e ceva uşor în vremurile astea zărghite pe care le trăim şi, mai cu seamă, în lumea atât de urgisită a cuvântului scris? – am strâns rapid un talentat şi sufletist grup de tineri, mai mult sau mai puţin jurnalişti, împreună cu care am plecat, din nou, la drum. Însuşi numele publicaţiei, pe care de bună voie şi nesiliţi de nimeni ni l-am ales – „Concurentul” -, ne-a făcut misiunea mai dificilă. Însă, pe cât de dificilă, pe  atât de întremătoare. Pentru că, în fond, nu doream să intrăm în concurenţă nimeni altcineva decît cu noi înşine. Şi, cred eu, am reuşit. Chiar dacă publicaţia noastră, după ceva timp, şi-a întrerupt apariţia. Însă atât cât a trăit, ea a însemnat, mai presus de orice, o minunată stare de spirit care a generat o emulaţie bine temperată. Ceea ce n-a fost deloc puţin.

 

De ceva timp, n-am mai moşit nicio gazetă. Însă am continuat să-mi scriu textele care au apărut prin reviste mai mari sau mai mici şi apoi pe Internet. S-a ivit, în schimb, Biblioteca. O experienţă cu totul neaşteptată, care continuă să se deruleze într-un univers tainic, copleşitor, labirintic şi luminos, plămădit tot din cuvinte. Ocrotitor ca un alt fel de pântece matern, vibrând de energii nevăzute, cosmice parcă. Şi, undeva, înlăuntrul acestui univers-matrice, singurul şi cel mai important lucru rămas a fost patima pentru cuvântul scris, ca o taină dumnezeiască mai presus de orice, dublată fiind de acea neasemuită bucurie pe care o ai în faţa colii albe de hârtie atunci când, cu o liminară sinceritate şi întodeauna cu caznă, îţi deschizi tainiţele sufletului, ca-ntr-o dificilă operaţie pe cord deschis, lăsând să picure de-acolo, pe acel petic imaculat, tot ceea ce este mai curat, mai bun şi mai adevărat din propria-ţi fiinţă.

Bogdan Toma

Vizualizări: 210

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Cimborovici Teodoreanu Eugenia pe Mai 13, 2011 la 11:15am

 

          Bogdane,

  Daca toti jurnalistii ar gandi si ar simti ca tine atunci cand te afli "...in fata colii albe de hartie...acel petic imaculat..." atunci lumea noastra romaneasca ar fi mai putin ignoranta, mai responsabila, mai buna.Iar eu n-as fi renuntat, aproape, la a mai citi ziare (prefer trecutul din revistele sau lucrarile de istorie: era odata o lume, lumea bunicilor, a stramosilor, lume care traia cu o simplitate fireasca, de loc artificiala, intru - o adevarata credinta de o profunda intelepciune - a scris Paunescu o poezie sugestiva: Taranul real...).

  Chiar ma intreb cum de au aparut atati tineri ziaristi pervertiti care gandesc exact pe dos cand se aseaza in fata colii albe de hartie: cum sa picure ...pe acel petic imaculat..tot ce e mai murdar, mai rau si mai fals din propria lor fiinta.

 Ramanem nista romantici si e bine ca mai supravietuim.Ziaristii independenti si profesionisti s-au dus pe INTERNET.Trebuie sa-i sustinem.

  Cu drag,

TEO

Comentariu publicat de m. frumosu pe Mai 13, 2011 la 10:45am
am citit cu placere.
Comentariu publicat de remus-lucian stefan pe Mai 12, 2011 la 7:09pm
mulţumiri pentru destăiniuri!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor