Cap. 2 - fragment

 

 

          “Te temi de mine?”, o întrebă Dumnezeu pe Letiţia Samoilova. „Nu, nici vorbă, îi răspunse ea, eu sunt comunistă!”

          Letiţia Samoilova stătea pe marginea patului din dormitorul ei, netezind cutele cuverturii cu palma ei micuţă, cu degete strâmbe şi unghii lăcuite, şi privea într-un punct de pe perete unde fusese un cui şi se vedea o mică pată mai deschisă la culoare. Apoi, pata se lărgi şi peretele deveni transparent, precum lentila unui ochean prin care casele cartierului, arborii îngheţaţi, plini de ţurţuri, şi chiar plăcuţele cu numere de la porţi prindeau contur, aşa cum ar trasa cineva urme subţiri într-o farfurioară cu miere de albine. Totul era transparent. Prin ziduri se distingeau trupurile celor adormiţi în paturi sau făcând câte ceva, în bucătărie sau în salon, deşi era aproape trei dimineaţa, iar mai departe se zăreau alte ziduri şi alte trupuri, micşorate, de parcă ar fi fost construite aşa şi ar fi trăit unele în altele, astfel încât trebuia să fie foarte atentă pentru a le putea deosebi. Unii făceau dragoste, dar Letiţia încerca să nu privească într-acolo, deoarece îi cunoştea şi prefera să nu ştie de ce sunt în stare anumiţi oameni când cred că nu îi vede nimeni. Cel mai frumos era când trecea câte o maşină şi ea urmărea bărbaţii aceia străini, puternici, încruntaţi, cu pistoale la şold,  plutind în viteză pe deasupra pavajului din cuburi de sticlă, parcă duşi de o apă, în timp ce motoarele aruncau jerbe de scântei. De asemenea, îi plăceau televizoarele încă aprinse, captând programele distractive de la Moscova sau Kiev; în jurul lor, imaginile căpătau o culoare verzuie, mai consistentă iar uneori artiştii păreau mai mari şi evadau câte puţin din cutia de lemn în care fuseseră înghesuiţi, scoţând aici o mână, dincolo un picior, fără ca telespectatorii picotind în fotolii să bage de seamă.

Cândva, aproape că fusese şi ea unul dintre ciudaţii de pe micul ecran, pe vremea când făcuse parte dintr-o trupă de dans tematic şi când i se întâmplase, culmea, să fie şi selectată ca figurantă într-un film; o perioadă scurtă, desigur, o iluzie de o clipă, dar poate că, totuşi, în viaţa ei neobişnuită nimic nu fusese întâmplător.

Filamentele lămpilor le pâlpâiau interpreţilor de la televizor chiar în cap sau în inimă, ceea ce i s-ar fi întâmplat, probabil, şi ei, dacă ar fi avut succes în cariera artistică şi, când se gândea la asta, nu se ştie de ce, Letiţia Samoilova simţea regretul că, în cartierul ei, nu avea nimeni televizor color. Odiosul dictator Nicolae Ceauşescu anunţase într-una din vizitele sale de lucru că în curând asemenea obiecte vor putea fi cumpărate în rate de către fruntaşii în producţie dar deocamdată totul rămăsese o promisiune. Se spunea că sinistra lui soţie, Elena Ceauşescu, avusese obiecţii la această iniţiativă, considerând că prea multe televizoare şi prea colorate ar putea îndepărta poporul de adevărata artă, de muzica oficială a regimului, care asigura pe deplin nevoile spirituale ale cetăţenilor. Letiţia nu înţelegea prea bine aceste lucruri, deşi era de acord cu ele, pentru că era comunistă. Totuşi nu se putea abţine ca, atunci când apărea odiosul dictator în emisie, ea să privească în altă parte, uşor îmbufnată din cauza reticenţei cuplului prezidenţial faţă de progresele tehnologiei...

Continuarea pe www. ruralconnection.blogspot.com

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Gabriel Bădică pe Iulie 27, 2011 la 5:50pm
Posibil. Nu mi-am propus asta dar... cu Bulgakov nu-i de joacă! 
Comentariu publicat de Mircea Draganescu pe Iulie 27, 2011 la 4:21pm
Îmi place. Aduce a Bulgakov.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor