De-a lungul, de-a latul și de-a Kant-ul filosofiei

Domeniul filosofiei poate fi redus la următoarele întrebări: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce pot spera? Ce este omul? La prima întrebare răspunde metafizica, la a doua, morala, la a treia, religia, iar la ultima, antropologia.” Immanuel Kant.

Lesne, nu? De te și întrebi, în subconștientul tău indiscret: atunci de ce mai trebuiau să apară, pe firmamentul infinitului metafizic, atâtea și atâtea generații ulterioare de filosofi și filosoafe, care nu au făcut altceva decât să complice inutil o situație care părea atât de oablă?

Nu mi-am pus niciodată, la modul cel mai serios posibil, problema sensului filosofiei; tot niciodată nu m-am gândit că te poți scoate atât de ușor, dialectic fie vorba-ntre noi, răspunzând doar la câteva întrebări, cam la fel de salutar, în fața imperativelor nodale ale destinului, precum tripticul casă-copil-pom, bașca faptul că ți se dau, orientativ, gen grilă, niște începuturi de răspunsuri și eu zic că ar trebui să fii cel puțin fraier să nu profiți de o pleașcă de genul celei ce ți se oferă cu atâta dezinvoltură și generozitate - de cine? - de cel mai autoritar posesor de prestigiu la purtător din acest domeniu destul de inaccesibil, la modul contributiv, nouă, muritorilor de rând.

Așa că, să purcedem la drum în această tentativă de-a ne satisface, cognitiv, necesități ce ni s-au lăfăit într-o expectativă destul de suspectă până acum, fără să ne consumăm prea mult în drifturi spectaculare de ordin formal sau retoric, sentințe, aforisme sau clișee, fără a recurge (decât pe ici-pe colo) la evadări în paradigme fumate, din patrimoniul spiritual al unor mari scriitori, gânditori, filosofi, ci doar în baza unei matrici logistice simple și directe:

                                                ***

Ce pot să știu? Pusă în sens metafizic, această întrebare te trimite la spusele Marelui Will, care era de părere că puțini sunt cei care știu cât de mult ar trebui să știe ca să știe cât de puțin știu sau la paradoxul lui Confucius, potrivit căruia, cel mai greu este să găsești o pisică neagră în bezna unei camere goale, când pisica nici măcar nu e acolo. Pură metafizică.

După Blaga, metafizica e o lansare de făclii aprinse, destinate iluminării pe timpul nopții cea de toate zilele, dar, mai ales, a celei din interiorul nostru, iar problema acestei din urmă iluminări poate fi pusă în cel puțin două moduri: primul, vizând aspectul permisivității, al accesului la informație și al doilea, cel al capacității de asimilare, raportarea individului la volumul de informație, din ce în ce mai mare, mai divers și mai complex. Metafizica o fi ea un rezumat al înțelepciunii secolelor (Florence Scovel Shinn), dar ia sub cupola sa toate marile întrebări fără răspuns ale lumii (Vasile Ghica). Fără un răspuns absolut, universal valabil, aș completa eu.

Că i s-a spus gnoseologie, epistemologie, erudiție, noetică sau oricum altfel, cunoașterea metafizică se rezumă, în cele din urmă, la excitarea/exercitarea facultăților cognitive ale individului, în familie, prin programul ”cei șapte (șase) ani de-acasă, în școală, societate, mass media (internet, presă, radio-tv, carte, google, wikipedia etc.). Mark Twain spunea că dacă nu citești ziarele ești neinformat, dacă le citești, ești dezinformat, dilemă paradoxală și complementară care poate fi extrapolată la toate mijloacele mass media.

Deci, despre metafizică se poate afirma, la fel cum a făcut-o Octavian Paler, că e un cuvânt care permite totul sau nimic, sau, conform părerii lui Robert M. Pirsig, un restaurant cu o listă-meniu de 30 de mii de pagini și mâncare deloc! Implicit și despre toate întrebările care îi sunt subordonate, clar!

                                                 ***

Ce trebuie să fac? Și Kant ne sugera, doct, că la acestă întrebare trebuie să căutăm răspunsul prin prisma moralei. Adică morala aia de care am avut toți parte, din fragedă pruncie, care ne-a dat mereu atâta bătaie de cap (și nu numai) și despre care Roger Martin du Gard spunea că nu e decât un ansamblu de uzanțe sociale provizorii, deoarece trebuie să evolueze odată cu societatea, în consens total cu Goethe, care afirma că epocile morale alternează la fel ca anotimpurile. Nici nu le trecea prin cap că, între timp, filosoful anonim va propune o soluție cu mult mai tentantă, ascunsă în percutantul panseu potrivit căruia ce e bun în viață este imoral, ilegal sau îngrașă. Și nici nu ține mult, au adăugat „completiștii”. Morala poate fi privită, deci, din mai multe puncte de vedere, depinde unde te așezi, dar, în general, ea nu vine singură-singurică, ci la pachet cu alte chestii, din așa-numitele coduri etice. Adică un set de reguli care supervizează și coordonează comportamentul uman, în diverse ipostaze în care acesta încearcă să interacționeze cu mediul înconjurător. Cel mai simplu lucru, ca toată lumea să fie mulțumită, e să nu-l lași niciodată, nicicum și niciunde, să-și facă de cap. Doar că, pentru asta, trebuie să dispui de mai multe unelte trebuincioase, cum ar fi: constrângerea, recurgerea la conștiință, presiuni pe educația, instruirea, civismul individului, spălarea cerebelului etc.

La fel cum trei puncte necoliniare determină un plan, tot așa, sunt necesare trei puncte pe care să se sprijine și edificiul moral. Totul e să elaborezi, metodic, un sistem de referință, bazat pe trei piloni principali: demnitate, deontologie și heteronomie. Adică, dacă acțiunile pe care le vei întreprinde mereu vor fi supuse unor principii care elimină, din start, orice urme de obediență sau lumbago etic, dar și corectitudine în modul de-a te achita onorabil și decent de orice obligații, de toate dimensiunile, nu mai rămâne decât ca toate acestea să se plieze pe un acord-cadru tacit, cu niște reguli sau cutume care transcend, amiabil, regulile și tabieturile proprietate personală, conștientizând permanent că temeiul oricărei morale este respectarea libertății celuilalt, cum bine cuvânta doamna Simone de Beauvoir. Restul moralei e joacă de copii, nu mai intrăm în amănunte.

                                                 ***

Cea de-a treia întrebare ne aduce pe un teren foarte întins și foarte bătătorit: religia, despre care Freud, în al său „Totem și Tabu”, a spus că este o nevroză obsesională universală a umanității, de care aceasta nu va scăpa decât atunci când va reuși să vadă lumea prin prisma cunoașterii științifice; adică exact viceversa decât Petre Țuțea, a cărui părere era că religia ar avea nevoie de știință tot așa cum dânsul ar avea nevoie de guturai.

Faptul că ești un religios, la modul statistic, rezidă, în primul rând, din apartenența la o religie sau alta. Dacă ar fi să ne luăm după Mircea Eliade și a sa Istorie a religiilor și updatărilor pe care le-a suferit aceasta, ar trebui să-i salvăm pe „religioși” în vreo două-trei mii de fișiere. Greu și să dai titluri distincte și inconfundabile tuturor acestor fișiere, darmite să vezi ce e în ele și nici nu se pune problema să și reții prea multe.

Dar, grosso modo, putem să ne riscăm în câteva direcții ceva mai cunoscute: dacă te iei după un proiect Wikipedia din 2012 (nu punem problema că la un update de ultimă oră cifrele ar fi ușor modificate și că oricine ne-ar putea indica o altă sursă, dar sensul discuției noastre ar rămâne în aceiași parametri), în lume există patru mari grupări religioase: creștinismul, cca 2,2 miliarde de adepți, islamul, cca 1,6 miliarde, budismul, cca 1,0 miliarde și hinduismul, 0,9 miliarde, date contestabile, desigur, dar nu într-atât de mult încât să ne devieze de la demersul nostru, propus de Dl. Kant, sau să-l influențeze în mod major și vaccinat. La ora la care scriu eu aceste rânduri, totalul populației, conform https://www.worldometers.info: 7.791.486.447 locuitori. Rotund: 7,8 miliarde. Recurgând, subit, la ajutorul „armeticii” pe care, încă, o știm toți, avem: 2,2 creștini+1,6 islamiști+1,0 budiști+0,9 hinduși = 5,7 creduli, pardon, credincioși. Apoi: 7,8 umani - 5,7 credincioși principali = 2,1 alte religii, necredincioși, atei, nedeciși, liber cugetători ș.a. Doar că, între timp, această consistentă pădure formată, așa cum arătam, dintr-o sumedenie de arbori, de specii, mărimi, culori sau esențe diferite, a cam început să sufere defrișări masive. Adică deja necredincioșii nu mai sunt doar 2,1 miliarde, ci cu mult mai mulți, numărul lor crescând pe zi ce trece, tinzând spre 3-3,5 miliarde, pe puțin. Și unde sălășuiesc/vor sălășui dânșii? Cu precădere în țările cu un înalt nivel de trai, de cultură și de informație. Se estimează că, la nivel global, odată cu sperata egalizare a nivelului de trai pe tot mapamondul, aceasta va atrage după sine preconizata tranziție spre un ateism global care ar putea începe prin 2035-2040 și care este ombilical legat de gradul de civilizare omogenă pe care-l va atinge omenirea în acest răstimp și ulterior. Problema pare deja ireversibilă (doar să nu intervină ceva factori perturbatori majori), iar singura întrebare, respectiv dacă, prin îndepărtarea de religie a individului universal, acesta nu se va deda la infracțiuni de toate felurile, răspunsul vine dintr-un alt studiu care arată că tocmai în aceste părți unde Dumnezeu a murit (Nietzsche) sau va muri, populația este deosebit de morală, corectă, cu simț civic evoluat și destul de refractară la fenomenul infracțional, în general. Deci, care religie? Om trăi și-om vedea!

                                                 ***

Antropologia, despre care filosoful disperării, Cioran, opina că este un amestec de zoologie și psihiatrie, ne poartă pașii spre tainele animalului vertical numit om. Vom radiografia, discret, omul; dar nu orice om, ci pe cel mai cel mai dintre oameni: supraomul. Nu în sensul de-a descoperi ceva nou, ci în sensul prefacerii noului, a perceperii acestuia prin prisma tranziției de la o postură veche la una nouă. Cine-i, ce face, de ce face, cum face.

Păi, dacă omul tot e un animal psihiatric, cel mai reprezentativ om îl vei surprinde și te va surprinde, la rândul lui, la Nietzsche, inamicul divin și ciudatul exaltat care se credea, la un moment dat, ștab peste prerogativele și recipienții cu trăscău ai sărmanului Dionysos, al cărui supraom, realizat individual prin propriii săi mușchi periferici, deși toată lumea ar putea crede contrariul, nu era altceva decât un mic tăntălache, mirositor, precum tăurașul Fernando, de floricele, prin sutienul naturii, autovârât la izolator, fără tabletă, laptop sau iPad, doar cu un amărât de mobil, acela de-a-și stăpâni pohtele, umilințele sau virtuțile (dacă și câte va mai fi posedând). Însușiri perfect consecvente ideii părintelui său, conform căreia, din paradis lipsesc toți oamenii interesanți.

Tot supraom întâlnim și la Marx, filosoful care chiar a schimbat lumea, spre deosebire de confrații lui care nu au făcut altceva decât să o interpreteze, cum îi plăcea lui să spună. Cel care ne-a amăgit vreo >45 de ani cu acea fofârlică a conștiinței dusă la superlativ. Și omul lui corespunde criteriilor noastre, este acel tip de supraom nou, cu gândul la munca după necesități, echidistant față de sex, religie, minoritate sau rasă, târât de-a lungul existenței sale prin hățișurile ascuțitelor lupte de clasă, lupte libere din care numai cei mai forțoși supraoameni au ieșit teferi și întregi la minte și trup (mă refer la combatanții efectivi), care era complet ideologizat și cramponat în marota că proletara sa conștiință va triumfa atât timp cât el însuși + tovarășii, bineînțeles, vor putea să stea călare, mai abitir ca rodeomen-ii imperialiști, în șaua legilor sociale care încercau, parșiv, să-i cam trântească de mocirla gulagurilor alea ulterior canceroase și jivagotiste.

Dar să dăm cezarului ce-i al cezarului și să prezentăm, ca o concluzie, alt om, construit cam pe același calapod, la amicul nostru Kant, și ăsta tot neamț și neînsurat vreodată, cu pașaportul neridicat de la Serviciul de pașapoarte prusac, optimist până în ultimele clipe: „Es ist gut!”/„Noa las că-i biñe!”, vă amintiți?

Pentru el, spre deosebire de Marx, demnitatea fiecărui om trebuie respectată onest, fără a-l folosi ca pe un mijloc de-a atinge orice scopuri externe lui.

Supraomul lui este genul ăla super-conștiincios, care își face ireproșabil datoria, este totalmente neinfluențabil, nu dă nimănui la gioale, este altruist și rațional și, deși are velociped pe care și-l repară singur, merge per pedes la serviciu, respectă toate legile și prescripțiile de pe tot felul de cutiuțe și etichete, este... ce s-o mai lălăim, un supraom mai mult decât veritabil. Că unde... doamne iartă-mă, mai găsești așa ceva?

Corolar, variantă grafică:

Vizualizări: 66

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de riti pe August 14, 2020 la 3:25pm

Interesant comentariu, mulțumesc. Stimă.

Comentariu publicat de Alexandru Boris Cosciug pe August 7, 2020 la 8:39am

Motto: “Ce pot să știu?... problema acestei din urmă iluminări poate fi pusă în cel puțin două moduri: primul, vizând aspectul permisivității, al accesului la informație și al doilea, cel al capacității de asimilare, raportarea individului la volumul de informație, din ce în ce mai mare, mai divers și mai complex… spălarea cerebelului… cel mai cel mai dintre oameni: supraomul… cea de-a treia întrebare… ar trebui să-i salvăm pe ‘religioși’…” (din articol)

………………………………..

 

Fiind “necesare trei puncte pe care să se sprijine și edificiul moral” (din articol), eu încep comentariul meu cu trei opinii despre acest articol: un articol interesant, complex şi util pentru cei care vor “să cunoască înţelepciunea lui Dumnezeu prin înţelepciune”, tocmai pentru faptul că ne îndrumă spre RAŢIUNE, ca parte a înţelepciunii.

Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.” (Pavel, 1Corintieni 1.20-21)

Noi toţi, filozofi, oameni de ştiinţă şi simpli oameni, trebuie să fim capabili de dialogul despre ce este universul şi de ce există el. Dacă găsim răspuns la aceste întrebări, acesta ar reprezenta triumful raţiunii umane, pentru că atunci am cunoaşte raţiunea lui Dumnezeu." (Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului - De la bigbang la găurile negre) "Nu este filozof acela care nu-şi pune problemele: adevărului, limitelor cunoaşterii şi misterului, totul fiind legat de termenii: Dumnezeu, omul şi natura. (Petre Ţuţea - Adevărul şi limitele cunoaşterii)

“Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor este să le cerceteze cu de-amănuntul.” (Pildele lui Solomon – 25.2) "Când înţelepciunea se va sui la inima ta şi ştiinţa va desfăta sufletul tău." (Pildele lui Solomon 2.10) "Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială."(Pildele lui Solomon 8.12)

 

"Măreţia şi bucuria activităţii mele ştiinţifice este completată de momentele ocazionale ale unor descoperiri noi care mă determină să spun: Iată cum a lucrat Dumnezeu! Scopul muncii mele este să înţeleg o mică părticică din planul lui Dumnezeu." (U.S. News & World Report, Dec. 23, 1991 - Henry Schaefer, Department of Chemistry University of Georgia, nominalizat Nobel)

"De vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu" (1Corintieni 1.20-21), oamenii de ştiinţă interpretează drept schizofrenii opiniile religioşilor cu privire la amestecul lui Dumnezeu în treburile interne ale CREAŢIEI prin supravegherea wireless a EVOLUŢIEI care se îndreaptă acum spre INVOLUŢIE.

Ei nu ştiu şi nici nu-şi pun problema cum "cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului  şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii." (Pavel, Evrei 4.12) prin intermediul unui laser cuantic în cascadă, numit de mine Adam mtDNA, ce se află numai şi numai în coasta lui Adam (apendicele xifoid) alături de partenera sa Eve mtDNA, prin care "scrie nu cu cerneală, ci cu duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii."(Pavel, 2 Corintieni 3.3)

Deşi l-au eliminat pe Adam mtDNA la fertilizările artificiale considerându-l inutil, unii oamenii de ştiinţă au început să deschidă ochii şi să vadă rolul lui Adam mtDNA la unele familii născute natural la care, probabil, femeia a fost necredincioasă (http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/pilda-aluatului), tocmai acum când alţi oameni de ştiinţă vor să creeze supraomul (http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/teoria-mitocondrial-...).

Am şi eu o întrebare simplă, referitor la teoria lui Richard Dawkins (The blind watchmaker - Why the Evidence of Evolution Reveals a Univers without Design – 1986):

Credeţi că Designerul nu va interveni?

 

 

 

Epilog: "În zilele când va grăi al şaptelea înger, când va fi să trâmbiţeze, atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu." (Apocalipsa 10.7) "Cinstea aceasta este, dar, pentru voi care aţi crezut! Iar pentru cei ce nu cred, piatra (mitocondriile paternale) pe care n-au băgat-o în seamă zidarii (genomului), aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, şi piatră de poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au şi fost puşi." (1 Petru 2.7-8 şi Matei 21.42) "Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină." (Matei 15.13) "S-a făcut Adam ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul." (Facerea 3.22)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor