de la o vreme mă strigă o voce în tăcere

când s-a întors pe spate în patul de spital
mama și-a dat seama că poate să vadă cerul
prin toate cele șapte tavane aflate deasupra

atunci am ieșit cu toții afară
ne-am pierdut pe puntea atașată de visurile ei
nu a mai știut nimic de noi
de branhiile care ne-au apărut

doar lumânarea mai pâlpâie uneori fără să fie vânt
afară sau în mine
zic atunci că este semn
și înot mai departe cât mai departe
de cruce

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor