de pe vremea când purtam plete. partea finală.

[Andreea Teliban]

 

 

soare doar când eu deschid ochii.

am lăsat în urmă totul.

mă îndrept spre lumină

și lumina mă iubește mai mult ca oricând

 

a trebuit să renunț la plete

fiecare milimetru creștea pentru tine

pentru că tu mă vroiai cu părul lung lung

să adăpostească toți copiii salvați

împreună

noi știam ce e viața

o culegeam de pretutindeni și

o îngrijeam între două piepturi

 

eram frumoasă și tu mai frumos

dar acum lumina mă iubește mai mult ca oricând

deși copiii salvați sunt de vânzare

 

sunt singură. sunt o femeie cheală

prinsă într-o zi atât de lungă încât

poți auzi cum se rupe timpul în două

și geme și geme

te trage înainte și înapoi fiindcă

tu în mijlocul lui

te împinge înainte și scapi

te salvezi și numai gemete în urma ta

 

mi-a rămas în minte o singură fantezie obsesivă

 

un copac sub care

împreună goi și

atâta viață în jurul nostru

pletele-mi acoperă sânii și tu

cu dinții le tai și le scuipi la rădăcinile copacului proaspăt

hrană și jertfă totodată

iar noi uniți de legământ 

 

nimic mai mult nu-mi amintesc

 

niciodată lumina nu m-a iubit

mai mult ca acum când

gemete în urma mea

 

sunt bine.

ar trebui să mă vizitați cândva.

 

 

 

 

 

 

 

[Andrei A. RADU]

Scotocind prin sertarul cu amintiri am găsit ceva ce s-ar putea intitula „comentariu pentru plete”:

          SCRISOARE ÎN AMURG

 

Plutesc pe rîu la vale sloiuri de gheață albă,

Genunchii și palmele mi-au rămas întipărite în pământul din grădină.

Am adus în casă câteva frunze de anul trecut,

Le-am pus pe o foaie de hârtie albă

Pe care voiam să încep scrisoarea către tine.

Pomii au scoarța umedă și întunecată,

Pletele vântului mai înfășoară crenguțe cu muguri gata să plesenească

Dar e totuși amurg și miroase puternic a pământ reavăn.

Încerc să-mi scutur de pe haine cărunta pulbere a tristeții

Și să mă așez la masă -  mă așteaptă scrisoarea.

La umbra casei mai zăbovește un petec de zăpadă murdară,

Am călcat pe el ca să-mi curpț pantofii de noroi.....

Pomii au  umbre atât de lungi acuma, seara

Și soarele roșu se ascunde după gardul vecinului.

Ca un făcut, nu-mi găsesc creionul și nici gândurile

Pe care atâta doream să le aștern  pe hârtie.

Lacul mut, de dincolo de uitare, mi-a trimis un val de frig;

Mă duc să închid fereastra dinspre grădină.

Creionul era în sertar, pierdut printre hârtii.

Am deschis sertarele pe rând și am mai deschis câte o fereastră de amintiri...

Mă voi opri doar în fața porților de rouă ale dimineții.

Dar sunt ostenit, pleoapele de jar mă dor,

Aș vrea să-mi odihnesc privirea în mireasma părului tău –

Părul tău miroase a noapte.

Andrei A. RADU, 25.12.1983.

[Gelu Vlaşin]

"La Cantatrice chauve". Iată cum apar confirmările care duc înspre ceea ce numim excelenţă. Adică zona maximală spre care tindem cu toţii la un moment dat. Absurdul ademenit până la faza îmblânzită a înţelesului. Noctambulii îţi simt parcă pulsul şi se bucură de fiecare nouă respiraţie...

[Moroz Cristian]

Poza intregeste mesajul poeziei, toti suntem supusi schimbarii chiar daca o acceptam sau nu. Aici o vad in bine, pacat ca viata ne amageste doar cu schimbari din prost in mai rau...

Felicitari!

Pace si iubire!

[Andrei A. RADU]

Da, viața este plină de renunțări și sacrificii, iar poezia mai are și rolul de „anestezic”, pentru a face viața mai suportabilă. Mai avem însă și opțiunea de a fi „iconoclaști”, revoluționari, revoltați, inclusiv împotriva „clasicului”, încercând să propunem noi valori, chiar din „deșeuri toxice”.Culmea este că uneori mai și reușim.Apoi mai facem și gesturi de „ispășire”, ale unor păcate reale sau imaginare,sau facem doar gesturi de teribilism juvenil, privilegiul vârstei adolescentine sau...din apropierea ei. În definitiv mai există și liberul arbitru și nici că trebuie justificate toate gesturile noastre....

[Andreea Teliban]

 

poezia e un fel de poveste a renunțării la plete.

de aceea și poza de la final.

câteodată, poezia se contopește cu viața, nu rămane doar în lumea oniricului, a delirului.

 

[Andrei A. RADU]

Poeta nu se dezminte, ca talent literar, desigur, numai că nu pricep...figura cu „skinhead” la propriu. Preferam să fi rămas în lumea figuratului....

[Andreea Teliban]

 

mulțumesc pentru trecere și păreri. (nimic regretabil în această poezie, totuși, gross tomas)

și da, răzvan. din ce în ce mai mulți. deși trebuie să recunosc că tu ai fost primul, cel care a ”găsit” copacul.

[milica furtuna]

Un poem sensibil si emotionant . Sensibilitatea si  frumusetea feminina paleste in fata ''luminii'', capata puteri miraculoase , ''rupe timpul in doua ''...

Doua sunt personajele cheie : salvator si salvat , intre care graviteaza iubirea si lumina.

[poetic]

suntem din ce in ce mai multi. ce aglomeratie sub copacul "cheilor"

[Alexandru Gheţie]

”sunt bine.

ar trebui să mă vizitați cândva.” - cred că textul acesta nu se putea încheia mai bine....

și da, e pe gustul meu...

- pentru că imaginile sunt pe limba oamenilor ancorați în real...

- pentru că lumina te iubește azi mai mult ca oricând

- pentru că în urma ta gemete

- pentru că discursul e unitar, se leagă, te prinde

- pentru fantezia aceea de sub copac

am mai citit un poem de-al tău cu același titlu. l-am apreciat și pe acela... aici ai reușit să ridici o stare la rang de... hmmm, esență.

 

alex