de pe vremea când purtam plete. partea finală.

[Andreea Teliban]

 

 

soare doar când eu deschid ochii.

am lăsat în urmă totul.

mă îndrept spre lumină

și lumina mă iubește mai mult ca oricând

 

a trebuit să renunț la plete

fiecare milimetru creștea pentru tine

pentru că tu mă vroiai cu părul lung lung

să adăpostească toți copiii salvați

împreună

noi știam ce e viața

o culegeam de pretutindeni și

o îngrijeam între două piepturi

 

eram frumoasă și tu mai frumos

dar acum lumina mă iubește mai mult ca oricând

deși copiii salvați sunt de vânzare

 

sunt singură. sunt o femeie cheală

prinsă într-o zi atât de lungă încât

poți auzi cum se rupe timpul în două

și geme și geme

te trage înainte și înapoi fiindcă

tu în mijlocul lui

te împinge înainte și scapi

te salvezi și numai gemete în urma ta

 

mi-a rămas în minte o singură fantezie obsesivă

 

un copac sub care

împreună goi și

atâta viață în jurul nostru

pletele-mi acoperă sânii și tu

cu dinții le tai și le scuipi la rădăcinile copacului proaspăt

hrană și jertfă totodată

iar noi uniți de legământ 

 

nimic mai mult nu-mi amintesc

 

niciodată lumina nu m-a iubit

mai mult ca acum când

gemete în urma mea

 

sunt bine.

ar trebui să mă vizitați cândva.

 

 

 

 

 

 

 

[Adina Daniela Dumitrescu]

Câtă simţire, ce ochi şi ce gură! Lasă-i lui pletele să le aleagă din frunzele căzute ale copacului gol, să le strângă-n buchetul ca o frânghie ce-l veţi da  gemetelor din urma ta... Aşteaptă şi ele alinarea...

[Paduraru Gheorghe Alexandru]

Ceva dramatic. Jocul cu parul imi place. Mai putin extensia in declamatie. Remarc in mod deosebit versurile  Sunt  o femeie cheala prinsa intr-o zi atit de lunga incit poti auzi cum se rupe timpul in doua.

[Elena Zamfir]

Eu nu stiu sa scriu, dar iubesc cuvantul vostru frumos. Raman uimita si imi vine sa plang de frumusetea cuvintelor.

[Gross Tomas]

Este regretabil când se ajunge la asemenea poezi