Când tangoul

primelor
noastre priviri,


a încetat să-mi răsune obsesiv,

mâna violonistuluidestin,

m-a trântit în groapa cu metafore...


Şi-am plutit aşa

în
închisoarea noastră

din
petale

de
trandafiri,


ferindu-mă de spini,

agăţându-mă

până la sângerare,

de
vise...



Era timpul când îmi plăcea

să-mi mângâi inima de catifea,

de
inima ta


de catifea,

până
când,


fiinţa ta de nori,

mi-a plouat minciuni catifelate,

lesne de crezut.


Încercam


nu-mi pese


ce se ascunde sub tangoul
roşului
catifelat

şi pur

al singurului sărut...

ce l-am
crezut adevărat.



Rubinele cu care ne
împodobeam

brazii
din
crăciunurile


viselor noastre,

m-au
făcut să cred


în marea bucurie,

de a
dansa tangoul...


când ceasul

arunca
săgeţi


de singurătate

în doi,

în noi,

mi-am
spus că


nu-i adevărat...

marea
de metafore

reuşise

să-mi inunde adevărul,

şi să-mi
neruşineze dorinţele.


A fost suficient


nu-ţi ascult

norii,

jumătate de anotimp,


un timp....


şi fără să ştiu


roşul mi-a murit definitiv...



Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de diana diaconescu pe Aprilie 30, 2010 la 4:05pm
cat de expresiva aceasta incheiere...."rosul mi-a murit definitiv"...
precum si metafora ploilor de " minciuni catifelate, lesne de crezut" ...imi place cat de "altfel" spus, acelasi adevar universal....

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor