-Eşti un obsedat sexual? m-a întrebat ea în timp ce sorbea graţios din ceaşca de cafea.

Nu, eu nu cred că sunt. Mergeam pur şi simplu, navigam prin mulţimea oamenilor de pe trotuar, încercam să nu mă scufund în masa aceea amorfă de oameni fără chip şi fără identitate, pluteam fără ţintă atunci cînd a apărut ea. Dar, oarecum are şi ea dreptate, căci nu pe ea am văzut-o, adică nu întreagă, ci doar o parte, fundul ei mare a răsărit în faţa mea, doar pe el l-am văzut. Se mişca, se legăna în faţa mea, doar la cîţiva metri mai în faţă, îl vedeam din cînd în cînd, apoi era din nou ascuns de corpurile celorlalţi. Urmăream legănarea fundului ei şi mi se părea că e o caravelă. Nu ştiu de ce mi-a venit gîndul ăsta, dar apoi mi-am imaginat că sunt pe puntea Santa Mariei, iar în faţa mea, zburînd peste valuri, e Pinta, mereu prima, cu vîntul din pupa. Îmi imaginam că sunt Columb, plutind pe marea imprevizibilă a oamenilor grăbiţi ce umplu trotuarul, luminile vitrinelor, reclamele şi zgomotul persistent al străzii, nimic nu mai contează, America e înainte, doar înainte, Pinta prima, apoi Santa Maria şi, în urmă, nici nu se mai vede, ultima caravelă, Nina. Ne aventurăm în oceanul plin de pericole, traversăm o stradă, coborîm în pasaj, nici nu mai ştiu unde şi de ce mergem, ce vreau să descopăr, America a fost sau nu descoperită, fundul ei care pluteşte înaintea mea, dispare acum în spatele unui val plin de spumă, se ridică pe coama altuia, aşteptăm la semafor,  traversăm o altă stradă,  Santa Maria e mai mare, are aproape 100 de picioare, în timp ce Pinta, mai mică, mai puţin de 50 de picioare, e mai suplă, mai agilă, e mereu prima, ea va vedea întîi America. Suflu greu, mă strecor printre oameni, încerc să n-o pierd, lui Columb i s-a întîmplat, a crezut că Pinta s-a scufundat, aşa cum a crezut că a descoperit America înaintea lui, dar apoi Pinta a reapărut, s-au regăsit-o, au continuat călătoria împreună. Aşa  mi s-a întîmplat şi mie. Am pierdut-o. M-am oprit, în mijlocul valurilor, mă roteam, o căutam. Nu era uşor să te opreşti, oceanul are curenţi şi vînturi puternice, trebuie să te hotărîşti, nu poţi rămîne pe loc mult timp, te roteşti, te roteşti, te scufunzi. Ameţeam, în mijlocul valurilor, o căutam, nu puteam descoperi America fără ea. Căpitane, corabia se înclină periculos, luăm apă la bord, îmi spuneau mateloţii. Apoi a apărut ea din nou şi Santa Maria s-a ridicat deasupra valurilor.

-Mă cunoşti de undeva, sau eşti vre-un ciudat? Hei, cu tine vorbesc.

Cu mine vorbea. Se oprise în faţa mea,  curenţii şi vînturile oceanului păreau să nu o afecteze. Am ridicat încet privirea, întîi şoldurile, apoi mijlocul, bustul, iar apoi faţa. În realitate, lucrurile au fost cu mult mai simple, era îmbrăcată cu un palton verdeşi destul de mare, aşa că era destul de greu să împarţi atît de clar zonele corpului ei. I-am privit faţa, mica, încadrată de părul, cîrlionţat. Nu ştiam ce să spun, în general am problema asta, poate că sunt bolnav, nu ştiu, dar nu prea reuşesc să comunic. Noroc că a vorbit tot ea:

-Ţi-ai înghiţit limba? Hei!

Îşi plimba palma micuţă prin faţa ochilor mei. Aşa se face cînd celălalt şi-a pierdut vederea. Nu acelaşi lucru se putea spune despre mine. Nu, faţa în mod sigur nu era la fal de spectaculoasă. Era o faţă obişnuită. Nu era urîtă, dar nici deosebit de frumoasă. Nasul cîrn, obraznic, sprîncenele cam groase, aproape bărbăteşti. Obrajii bucălaţi sub ochii rotunzi,dar nu foarte expresivi. Urechile nu i le vedeam, acoperite de claia de păr negru.

-Mă mai studiezi mult? Vrei să mă şi dezbrac, ca să mă vezi mai bine?

Era ironică, vorbele ei trebuiau să fie muşcătoare, dar avea o voce prea caldă, prea moale care nu se asorta cu sarcasmul vorbelor. S-a întors pe călcîie şi m-a lăsat singur în mijlocul valurilor. O priveam îndepărtîndu-se, devenea din nou Pinta, caravela ce deschide calea descoperirii, zbura peste valuri, aproape că nu le atingea. Am ridicat şi eu ancora. Nu mai ştiam unde merg, de ce şi nici dacă America a fost descoperită sau nu. Am mărit pasul, am ridicat toate velele, am ajuns-o din urmă, două caravele, una lîngă alta, în mijlocul oceanului. Nu ne vorbeam, ne urcam pe coama valurilor, ne prăbuşeam în prăpastia dintre ele apoi, navigam cu toate pînzele sus către ceva, eu nu mai ştiam către ce, nu mai conta, trebuia să rămîn lîngă ea, lîngă Pinta. Nu privisem deloc în jur, nu văzusem decît fundul ei ce se balansa graţios peste valuri, aşa că acum, navigînd lîngă ea, nu recunoşteam locurile pe care le traversam, era un cartier necunoscut,  cu un aer un pic sinistru, probabil din cauza nopţii care coborîse pe nesimţite. Totul era nou, necunoscut, străzi, magazine, clădiri de birouri.

-Hai să bem o cafea, a zis ea.

-Bine, am mormăit eu, iar apoi m-am certat în minte pentru tonul pe care o spusesem. Mă repezisem, parcă deabia aşteptasem să mă invite, parcă eram un căţeluş căruia îi arunci un os, iar el dă vesel din coadă.

-Ai picat la fix, să ştii, şi sper că nu eşti un ciudat. De fapt, şi dacă eşti un ciudat, nu contează prea mult. Eşti?

-Nu... nnnuu cred...

Mă  bîlbîiam. Ca un adolescent mucos. Îmi venea să-mi ard nişte palme.

-Eu sunt Ada, mi-a întins ea mîna peste masa pe care chelneriţa aşezase cele două ceşti de cafea.

-Ada, am zis eu. Eu credeam că te cheamă Pinta. De fapt aşa...

-Ce simpatic eşti. De unde ţi-a venit asta? Pinta. Sper că nu are vreo conotaţie nasoală? Ce înseamnă Pinta.

-Nu, nu înseamnă nimic. Aşa credeam ...

-Bine, bine. Dar să ţii minte că mă chamă Ada. De fapt mă cheamă Andrada, dar nu-mi place numele ăsta, aşa că să-mi zici Ada. Clar?

Îi plăcea să poruncească şi, cînd o făcea, nasul cîrn î se încreţea uşor. Apoi, în timp ce eu am cerut o vodcă dublă, ea s-a ridicat pentru a se duce la toaletă.

-Scuză-mă, trebuie să mă aranjez, spunea ea, iar eu o priveam îndepărtîndu-se, unduindu-se ca o caravelă, graţioasă, superbă. Era clar, eram pe coastele regatului Cipangu, găsisem Regatul Paradisului, trebuia acum să cobor pe ţărm, trebuia să iau în stăpînire regatul sau trebuia să mă închin lui. Apoi am mai comandat o vodcă dublă. Pe mare, navigatorii suferă foarte tare de sete. E o sete a călătoriilor lungi, e o sete paradoxală, în mijlocul unui infinit de apă. Asta am încercat să-i explic şi ei, atunci cînd şi-a luat în serios rolul matern şi m-a dojenit că beau prea mult. Pe mare, i-am spus, în călătoriile lungi, pentru că apa se strică, marinarii sunt nevoiţi să bea rom, pentru a se hidrata.

-De unde scoţi toate prostiile ăstea? mi-a zis ea rîzînd.

Nu sunt prostii. Romul, i-am explicat eu, eu un amestec de apă şi melasă, trestie de zahăr adică, fermentată în apă, romul e sîngele unui general englez  şi i-a povestit apoi istoria unui pirat sau general englez, nu mai ştiu,  care, murind într-o luptă navală, a fost conservat într-un butoi cu rom. Ea rîdea:

-Eşti haios, eşti chiar cool, să ştii. Nu m-aş fi gîndit cînd te-am văzut prima dată. Am văzut că mă urmăreai şi, ştii, la început mi-a fost chiar frică. Sunt tot felul de nebuni pe stradă. Nebuni, psihopaţi, dilii, hapciupalitici...

Deşi nu era tocmai o copilă, îi plăcea să vorbească folosind jargonul ăsta de puştoaică. I se părea, probabil, că o face mai tînără, îi plăcea să se joace. Uneori îmi place şi mie.

-Hai, mai bagă nişte poveşti d-ăstea haioase. Am o oră la dispoziţie şi, dacă mă dai pe spate cu poveştile tale şi dacă m-ajuţi într-o chestie de care-o să-ţi spun mai încolo, poate că o să fiu gagica ta. Ce zici?

Eu nu ziceam nimic, ce-aş fi putut zice. Sunt bărbaţi pentru care vînătoare e totul. O femeie, pentru ei, e un trofeu. Preţuiesc mai mult perioada în care cuceresc femeia, decît femeia în sine şi momentul ei de abandon. Atunci, în momentul final, aproape că nu-i mai interesează. Ei deja caută o altă pradă, pentru o nouă vînătoare. Eu nu eram din acestă categorie. Din contră. Eu sunt din tagma celor comozi. O femeie ce ţi se oferă e o femeie ce ţi se oferă. Scurt. Nu contează că a făcut-o, poate, prea repede. În plus, Ada nici nu cedase. Îmi promisese doar că o va face. În schimbul poveştilor mele prosteşti şi a unui serviciu de care urma să-mi vorbească mai tîrziu. Eram gata să fac orice pentru ea. Sau aproape orice. Sau oricum, nişte chestii care să nu fie prea grele. Puteam să fac nişte lucruri pentru ea. Deocamdată, îi îndrugam poveşti. La asta eram bun. Ea rîdea şi-mi spunea că sunt cool. Eu mă vedeam în oglinda imensă din spatele scaunului ei, un pic grăsuţ, cu o burtă cam mare, numai chelia-mi lipseşte. Chiar cool, spuneam în mintea mea. În rest, îndrugam poveşti despre piraterie, despre Columb şi descoperirea Americii, sau despre negustorul cu  numele de Richard Amerike, principalul finanţator al călătoriilor britanice spre lumea nouă şi care, se pare, a dat numele noului continent.

În timpul ăsta mă gîndeam la mine, la viaţa mea. Pentru unii, viaţa e ca un castel de cărţi de joc. Vine un vînticel şi dărîmă totul. La mine era mult mai rău. Viaţa mea era un castel de cuvinte. Nici măcar nu mai era nevoie de vînt. În general nu vorbesc mult. Din contră, nu vorbesc aproape deloc. Mai mult gesturi, grimase, mai rar vorbe. Mai mult interjecţii. Dar dacă-mi dă cineva nas, dacă mă îndeamnă să povestesc, ca acum, nu mă mai opresc. Vorbesc, vorbesc, doar vorbe. Nimic serios. Poveşti, unele adevărate, altele doar fantezii. Asta-i tot ce va rămîne în urma mea.

-Asta a fost tare, îmi susură ea cu vocea ei caldă şi moale. Hai, că-mi mai povesteşti mai tîrziu. Dacă eşti cuminte, în noaptea asta dorm la tine, ce zici?

Nu ziceam. Terminasem toate cuvintele.

-Dar trebuie să-mi faci şi mie un serviciu.

-Orice, am îngînat eu.

-Eşti dulce. Uite, la nouă trebuie să mă întîlnesc cu iubitul meu. Vreau s-o încheiem, dar el nu poate să înţeleagă că între noi totul s-a terminat. E o brută şi crede că eu sunt proprietatea lui şi alte chestii d-ăstea. Crezi că mă poţi ajuta?

-Cu ce? şoptesc eu nevonovat.

-Păi mergem amîndoi, îi spunem că noi ne iubim, nu ai tu grijă! Vorbesc eu. Tu doar să mergi cu mine. Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu e chiar aşa de brută. E doar bou.

Asta m-a mai liniştit. Bou înseamnă că nu e chiar taur. Am intrat în horă, trebuie să joc. Apoi o făceam şi pentru o cauză nobilă. Cauza era Ada. Nu aveam cum să nu accept. Am zis da. Ea m-a luat de mînă şi am ieşit din cafenea. Mergeam de mînă pe mijlocul trotuarului. Era mai puţină lume acum, era noapte de-a binelea. M-am uitat la ceas, era zece fără un sfert. Marea era liniştită. Am inspectat corabia. Doi oameni erau de cart. Am coborît apoi în cabină, să verific direcţia. Îmaginîndu-mi cum cobor scările spre cabina mea din burta caravelei, mi-am amintit de rîsul ei cînd i-am povestit despre calcularea latitudinii cu ajutorul sextantului. Ea credea că e ceva legat de sex şi i s-a părut tare amuzant. Încurajat de atitudinea ei i-am zis despre femeile pe care Americo Vespuci le văzuse în călătoria lui în America de Sud şi care erau atît de lascive, încît părţile ruşinoase ale bărbaţilor stăteau mereu umflate. Ea rîdea şi-mi zicea că sunt un porc. Zîmbeam şi eu, sinţind palma ei micuţă în palma mea. Apoi, la intrarea parcului, sub un felinar, l-am văzut. Am ştiut că e el încă de dinainte să mi-l arate ea.

-Uite, ăla e iubitul meu. O să vorbesc eu, tu trebuie doar să mergi cu mine.

Nu arăta chiar ca un bou. Un tip măsliniu, atletic, într-un trening de culoare albastră.

-Tu cine dracu mai eşti. Fra-su?

-Nu, dragă. E iubitul meu. D-asta a venit, ca să-ţi spună că noi doi ne iubim, aşa că tu trebuie să-ţi iei jucăriile şi să pleci.

-Cred că glumeşti. Grasul ăsta?

Nu puteam să-l contrazic. Mă cam îngrăşasem în ultima vreme.

-Hai, grasule, fă paşi că am de vorbit cu gagica!

E nu mă mişcam, simţind unghiile ei înfigîndu-se în podul palmei.

-Eşti un golan, asta eşti şi nu mai vreau să fiu cu tine, nu înţelegi?

Se certau, strigau unul la altul. Iar eu stăteam, înţepenit în mijlocul furtunii ce se iscase din senin. Am ordonat să se coboare pînzele, dar, ori oamenii mei s-au mişcat prea încet, ori furtuna era prea puternică, două catarge au fost rupte ca nişte beţe de chibrit. Întîi s-a rupt trinchetul, apoi arborele mare. Doar artimonul, la pupa, a mai rămas în picioare. M-am repezit la cîrmă, dar era prea tîrziu. Pierdută şi ea. În mijlocul furtunii, doar o coajă de nucă. Zgomotul valurilor, urletul vîntului, nu mai auzeam ce-şi spun. Apoi nici n-am prea mai văzut. Am crezut că s-a rupt şi al treilea catarg şi că lemnul lui mă lovise peste faţă. Nu. Boul îţi trăsese un pumn, doar unul. Impactul fusese recempţionat de nas şi, mai ales, de ochiul drept care se umflase. Apoi, la fel de brusc cum a început, furtuna s-a şi încheiat. Aşa-i pe ocean. Acum eram doar noi, sub felinarul de la intrarea în parc, eu şi Ada, eu încercînd să nu mă mişc în timp ce ea îmi tampona faţa cu o batistă udă. Nu mai vedeam decît cu un ochi, cu stîngul. Dacă mi-aş pune o învelitoare neagră peste cel drept, aş putea fi pirat.

-Crezi că te descurci să ajungi singur acasă?

Mă descurcam. Piraţii întotdeauna se descurcă.

-Bine atunci. Poate o să te caut. Hai pa.

Ştiam că n-o să mă mai caute. Nici nu avea cum. Nici cum mă cheamă nu ştia. Nu ştia nimic despre mine. Doar poveştile pe care i le îndrugasem. Atît. Am privit-o plecînd. De fapt nu toată, nu mă puteam concentra, aşa, cu un singur ochi, decît asupra unei singure părţi a corpului ei, fundul ei mare care plutea ca o caravelă deasupra valurilor.

Vizualizări: 112

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Maria Oita pe Ianuarie 23, 2013 la 3:46pm

Mi-a placut povestea cu Ada si piratul ,unde se vede ca si boii mai impung cateodata !  (mai trebuie cusuta pe ici pe colo, pentru a nu isca contraziceri ..."fundul ei mare a răsărit în faţa mea, doar pe el l-am văzut. Se mişca, se legăna în faţa mea, doar la cîţiva metri mai în faţă"......" era îmbrăcată cu un palton verdeşi destul de mare, aşa că era destul de greu să împarţi atît de clar zonele corpului ei").

Numai de bine,

Maria

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Ianuarie 20, 2013 la 11:16am
Da, şi să nu uităm şi de Erik cel Roşu, vichingul ce a ajuns primul în lumea nouă.
Comentariu publicat de November pe Ianuarie 20, 2013 la 11:02am

Descoperirea Americii...este inca o enigma...Chinezii spun ca ei, prin Zheng He, au descoperit America in 1421! Englezii revendica si ei descoperirea Americii, culmea, printr-un italian, Giovanni Caboto, in 1492(!). Sunt puse la indoiala descoperirile lui Columb...care a fost, in definitiv...un aventurier! In cartea "Comoara pierduta a regelui Juba", istoricul Frank Joseph, lanseaza o teorie, cum ...ca primii care au ajuns pe continentul american, au fost...africanii! Aaa... sa nu uitam ca el , Cristofor Columb a pus "bazele" exterminarii indigenilor din America . Consuelo Varela, cercetator la arhiva din Sevilla (si autoarea cartii "Prabusirea lui Cristofor Columb"), spune ca acest "tiran evlavios"(Columb) isi supunea sclavii la torturi ingrozitoare! A fost, dupa cum spun unii istorici, "un megaloman paranoic si oportunist"! Hahahaha! Vezi ce discutii ...pot provoca un fund???

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Ianuarie 20, 2013 la 10:12am
Eroare şi, mai ales, o încăpăţînare aproape prostească. Columb, neavînd studii şi fiind incredibil de încăpăţînat, nu petea accepta calculele matematice care demonstrau cît se poate de clar că acolo unde el considera că e Cipangu nu putea să fie decît nesfîrşirea oceanului, căci a înconjura pămîntul însemna o călătorie cu mult mai lungă. Lipsit de studii, dar înarmat cu o încăpăţînare de catîr, el nu putea accepta evidenţa. Aşa s-a născut descoperirea Americii.
Comentariu publicat de November pe Ianuarie 20, 2013 la 9:55am

Desigur ! Descoperirea Americii a pornit dintr-o eroare "de bun augur", ca pamantul este rotund(ca fundul...din naratiune)...Cunosc povestea lui Columb, mai ales ca in viata sa a existat Isabela de Castilla ... Au sfarsit rau, evident...au tulburat existenta  pasnica a unor bastinasi! (M-am dus cu gandul si la Torquemada...)

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Ianuarie 20, 2013 la 9:37am
Multumesc tare mult pentru trecere şi semn.
Apropo, şi eroul meu, ca toţi cei care au fost implicaţi în descoperirea Americii, sfîrşeşte rău. Majoritatea au murit în mod violent (spînzuraţi, decapitaţi sau ucişi de indieni), în timp ce Columb a murit într-o cruntă mizerie şi total dezonorat.
Comentariu publicat de November pe Ianuarie 20, 2013 la 9:32am
Eiiii...cate povesti ..."fesologice" iti pot provoca fundul si mersul "onduleuse" al unei femei. Visul te poarta" pe mari si tari"...Noroc(sau ghinion !) de furtuna care scutura! Interesanta plimbarea oferita cu Pinta.. "E o sete a călătoriilor lungi, e o sete paradoxală, în mijlocul unui infinit de apă"...e de fapt o sete de dragoste fizica...sau nu numai.Femeia ca o caravela..."Pentru unii, viaţa e ca un castel de cărţi de joc. Vine un vînticel şi dărîmă totul. La mine era mult mai rău. Viaţa mea era un castel de cuvinte. Nici măcar nu mai era nevoie de vînt." Mi-a placut enorm asta....viata ca un castel de cuvinte! Iubim cuvintele...ne jucam cu ele...dar pot produce si traume! Il voi reciti....si voi reveni cu completari...cred ca mi-au scapat multe chestii "dintre randuri"!
..

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor