Acum câteva sute de ani aş fi fost făcut un borcan de cenuşă, dacă nu mi-aş fi  ţinut  gura. Norocul meu este că m-am născut mai tarziu, atunci când am constatat că pot gândi ca şi multi alţii de unul singur... Pot să  spun orice, dar uneori n-am cui, că aproape nu mai interesează pe nimeni ce spun şi toţi vrem să spunem deodată câte ceva.

            Cât de puţin timp ai la dispoziţie, în comparaţie cu timpul speciei, al cărei întreg a adus atâtea contradicţii pe capul nostru! Şi cât de puţin a avut specia sapiens pentru organizare, în comparaţie cu suportul mineral, pe care s-a trezit după miliarde de ani! Universul a produs timpul, parcă tocmai pentru a pune umărul la apariţia noastră şi numai în câteva milioane, ne-a scos din pădure, să ne bage în rai. Uimitor mi se pare faptul că toate evenimentele cruciale întâmplate de-a lungul şi de-a latul lumii noastre, vin direct către mine, cu siguranţa unui glonţ asupra unui condamnat la existenţă. Uneori mă simt ca un alungat şi duc în mine  atâţia de “dacă”. Mă cutremur cât de  mici şanse am avut ca eu să fi apărut,  încât nu pot convinge pe nimeni cum de am făcut-o, şi totuşi iată-mă aici veşnic prezent în clipa asta când scriu! Aşa se procedează, dacă destinul a vrut ca eu să fiu! Vă daţi seama câte miliarde şi miliarde de miliarde de întâmplări m-au generat numai pe mine?! Când eşti un ignorant, ca o buruiană oarecare, nu poţi avea complexe din acestea, pentru unii contează numai sămânţa şi voinţă divină. Îndrăzneala de a reflecta la propria condiţie defineşte omul. Căderea pe   gânduri s-a produs abia când strămoşul meu a fost sigur pe soarta sa, când a avut suficiente rezerve în hambar şi suficiente bâte ca să-l păzească; de atunci a început poezia şi războiul de care nu mai scapă lumea şi nici eu.

             În fiecare clipă se produce în noi o transformare insesizabilă, secvenţială, de suprafaţă, care apare doar în fotografii. Privindu-le descoperi  timpul care curge ireversibil. Timpul tău îţi pare cel mai greu de lămurit. Timpul celălalt este altceva , poate fi măsurat , stocat, accelerat, oprit, face parte din ţesătură universului însuşi.Tu esti altceva un univers cu alfel de legi, aproape nedescoperite. Fiecare din noi avem un timp al nostru, o clepsidră, pe care ne-o întoarce capricioasă soartă. Când s-a scurs tot nisipul, o răstoarnă pentru altul, care aştepta la rând , dar, ori mai ia din nisip, ori mai adaugă, asta se cheama  soartă. Pâna acolo ai fost tu, de acolo altul. Colivia rămâne , se schimbă pasărea.  Unii din noi ne amăgim cu o lumânare unică, o ţandură din „lumina veşnică”. Nefericitul de pe lumea asta se uită încontinuu la feştila asta personală , cu gândul la viaţa veşnică, până când il frige flacăra la degete, până e prea târziu să-şi dea seama, că n-are la ce se mai uita.Flacara s-a trecut, s-a consumat... Nisipul rămâne întreg ca şi clepsidra, ceara arde si se consumă, se duce în sus , nisipul în jos, tot e ceva , nu „zădărnicie”!... E bine să trăieşti bucuria aceasta pe care ţi-o da clipa , pe grămăjoara ta de nisip curgător, cu care nu te mai întâlneşti, ca o albină cazută privind liniştită veşnicia de la apusul  soarelui.

            De fapt timpul e ceva şi în afară noastră , poate funcţiona la fel de egal şi fără nisipul nostru curgator şi tot ce ştie el face, îşi ţine cărarea cu paşi egali, aşa cum se vede în poza cu bunica , fără să se grăbească , doar din poza aceea nu mai pleacă nimeni nicăieri... Că cineva ar fi dorit să se priponească de veşnicie e firesc, eu aş fi vrut de clipa prezenta, veşnicia pentru mine nu face doi bani, ca ea să fie, trebuie să nu mai fii tu... Veşnicia te exclude, te scoate din calcul, tu eşti numai şi numai în afara ei, tot ce ţine de tine e trecător şi e dincoace de capăt. Ai dobândi veşnicia amărâtule, dacă s-ar opri ceasul şi i s-ar înţepeni secundarul, totul s-ar reduce la un prezent egal numai cu el, la fel de inutil, şi de năucitor; incapabil să se reproducă pe sine asemeni nimicului sau asemeni uitării. Materia ar fi răpusă de o letargie totală şi chinuitoare fară de sfârşit. Ca să fii trebuie să mori, adică să stai într-o singură  fotografie, din care să nu mai ieşi nicioata.

            “A fi sau a nu fi” e cea mai chinuitoare antiteză a unicităţii tale irepetabile, atunci când faci descoperirea de sine. Cum de am apărut eu ?!... tocmai eu , cel care constată că sunt eu. Se putea să nu fiu, lumea ar fi fost aceeaşi pentru ea însăşi, fără mine, cu bolovanii ei cu tot, asta mi se pare deosebit de nelămurit . Cum pot eu înţelege efortul universului de a mă fi pus aici şi acum pe harta lumii , căci îmi par a fi şi de-al locului, neînsemnatul de mine, care am atâtea îndoieli şi nelămuriri pe cap, în privinţa totului din care fac parte... Eu, cel care nu am nici un merit că sunt, şi care, recunosc, sunt atât de neputincios în a schimba ceea ce mi se pare a fi rău;... şi nu sunt capabil nici să fac bine, căci răul meu provoacă binele altora!... Şarlatanii debiteaza numai baliverne, când spun că ştiu ce e binele şi răul, când e bine pentru unul, e rău pentru altul, conform legii contrariilor, au scornit raiul şi iadul doar să se amăgească pe ei. Lupta dintre bine şi rău se termină aleatoriu, nu învinge nici binele, nici răul, pentru că altfel, totul ar fi previzibil. Dacă ar interveni în lupta asta „cineva” n-ar mai fi nevoie nici de tribunale, nici de popă, nici de cel viclean şi de alte bazaconii; şi motorul universal n-ar mai funcţiona, cum n-a funcţionat nici raiul lui Adam. Când a avut prima îndoială, a fost alungat cu mărul în gât. Ar dispărea deci legătură dintre cauza şi efect,... când să apară ciuma, ar dispărea şobolanii, când să apară oul ar dispărea găină - numai una din cele două, poate fi cauza, ori e laie , ori bălaie!...

            Pe lumea asta sunt numai variabile , o junglă de variabile, prinse cu plasa de păianjen a memoriei, unde se pun la adăpost numai unele din clipele trăite, pe frânturi, ca videoclipurile pe Google, pentru că nu e capacitate de stocare prea mare , creierul serveşte şi altor scopuri. Punem deoparte numai esenţa, emoţiile de toate felurile, nu vorbărie, ci imagini nereproductibile, care nu mai pot fi extrase şi nici comentate -  experienţa de viaţă individuală plină de greşeli şi de fapte reprobabile , deşeurile conştiinţei , de fapt, un fel de coş de gunoi, stocat în fişiere, în care mai cauţi, unde ai aruncat ceea ce nu ţi-a plăcut. Cuvintele şi limbajul, oricare ar fi, nu sunt decât nişte mijloace de căutare în interiorul tău, în prezentul tuturor şi în viitorul unora, care vor mai apuca; niciodată în trecut, care ţine de lumea dispărută, către care nu mai poţi trimite mesaje. Suntem niste  cuvântatori langa o lume dispărută, din care provenim. Ne descoperim ca fiind nişte replici reproductibile ale unui prototip, în continuă căutare a ceva. Eu, cel putin, sunt neconvins de propria capacitate de înţelegere a ceea ce caut, probabil la fel de neconvingători sunt şi altii... Între fiinţă şi nefiinţă sunt două ziduri, cel dinainte de-a fi şi cel de după; cel de dinainte l-am trecut şi cam ştiu ce înseamnă să nu fii, pe cale empatică, e exact ca atunci când nu eşti, cât de simplu e!...şi cât de greu poţi înţelege şi mai ales explica... Mai greu e cu zidul celălalt , cu „pârleazul”... pe care îl treci „dincolo”, când ţi se dă brânci…Ei! de aici vine greul, că nu mai ştii ce înseamnă „să nu mai fii” ! Tot tragismul existenţei individuale este între reducţionismele : „a fi”şi „a nu mai fi”.

            Am câteodată pică pe mine, mă acuz că nu învăţ nimic, nu ştiu nimic şi nu am experienţă nativă, venită direct de la moşul şi strămoşul meu... Când am văzut o apă mare, am încercat-o cu degetul, mi-a fost frică s-o trec şi rău am făcut! Poate descopeream şi eu ceva ; aşa că stau pe mal şi-mi fac planuri numai pentru prezent... Apropo de asta, cineva mi-a povestit o păţanie cu un “lup de Dunăre cu bască”, suit pe punte pentru prima oară. îl întreabă ăl cu şapcă dacă a mai spălat puntea : ”Spălat!” Vede o găleată legată cu o funie şi se repede să scoată apă din fluviu. Ia  găleata , dă funia după mâna de câteva ori, aruncă din mers găleata, spărgându-se în figuri şi .. huştiuluc! în Dunăre cu aţă cu tot, tras de tinicheaua, care s-a proptit în apă ca un plug în brazdă. Noroc că nu făcuse nod că se făcea “rechin de Dunăre”! Presupun, că nu e bine să crezi că ai o experienţă prea mare la spălat podelele, că nu te-nvaţă nimeni şi nici nu te laudă nimeni, cu asta trebuie să începi dacă vrei sa treci marea cea mare...

Gelu Vâlciu

Vizualizări: 133

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor